Capitolul 1

Instituţii şi cooperare în societatea românească

1.1. Preambul

Acum aproape două milenii şi jumătate, disputele dintre Atena şi alte cetăţi se înteţiseră; Războiul Peloponesiac era pe cale să izbucnească. Asedierea de către atenieni a cetăţii Potidea, colonie a corintienilor, a fost unul dintre evenimentele cu consecinţe majore. Lacedemonienii i-au convocat atunci pe toţi aliaţii lor, iar în adunarea care a rezultat fiecare şi-a spus punctul de vedere. Tucidide redă pe larg ultimul dintre discursuri, cel al corintienilor înşişi. Discursul pune faţă în faţă două atitudini opuse, două seturi distincte de tipare de comportament, de reguli şi norme – cele ale atenienilor şi, respectiv, ale lacedemonienilor:

 

Pururi frământaţi de planuri noi, execută hotărârile lor cu aceeaşi iuţeală cum le şi concep; voi vă mulţumiţi să păstraţi ce aveţi, nu doriţi ceva mai mult; în faptă nu împliniţi măcar cele de nevoie. Pe când ei sunt îndrăzneţi peste puterea lor, cutezători fără socoteală şi plini de nădejde în primejdii grele, voi v-aţi deprins să faceţi lucruri mai mici decât puterea voastră, să n-aveţi încredere nici în cele mai sigure lucruri pe care o judecată cuminte vi le pune la îndemână şi să credeţi că niciodată n-o să mai ieşiţi dintr-o situaţie grea. Ei cutreieră lumea, pe când voi abia vă urniţi din ţară; lor li se pare că păşind pe tărâmuri străine adaugă ceva la pământul patriei, vouă, c-aţi pierdut şi ce aveţi de nu-i sub ochii voştri (Tucidide, 1941, cartea I, 71, p. 78).

 

Archidamus, regele lacedemonienilor, nu respinge caracterizarea făcută de corintieni locuitorilor Spartei. Admite că, spre deosebire de atenieni, sunt mult mai prudenţi în a se angaja în acţiuni noi: se concentrează pe păstrarea stării de lucruri existente, nu încearcă să o schimbe; apreciază ceea ce e familiar şi sunt neîncrezători în nou, în necunoscut; de aceea preferă să obţină chiar mai puţin decât ştiu că ar putea avea altfel. Dar el oferă şi o justificare a tipului lor de comportament:

 

Ceea ce ni se impută este o cumpătare conştientă de sine. Această calitate ne face să nu fim semeţi în izbândă şi să ne plecăm mai puţin ca alţii în nenorocire. …nu suntem aşa de învăţaţi încât să ne credem mai deştepţi decât legile şi am fost crescuţi prea aspru pentru a îndrăzni să le călcăm… Să nu credeţi că un om se deosebeşte prea mult de altul: cel mai tare e cel pe care nevoile l-au oţelit (Tucidide, 1941, cartea I, 84, pp. 85-86).

 

Cumpătarea care defineşte comportamentul lacedemonienilor, zice chiar regele lor, este reflexivă: ei au admis-o conştient ca atitudine raţională în lumea de atunci. Este produsul unei istorii îndelungate, de luptă cu nevoile, care le-a creat capacitatea de a face faţă acestora cu moderaţie: nici victoriile nu sunt mari, dar nici înfrângerile de nesuportat. Comportamentul lor este unul recurent şi predictabil: lacedemonienii au creat un sistem de reguli, de legi care îi ghidează în ceea ce fac, mai mult decât opţiunile individuale. Guvernarea bună este cea făcută sub reguli bune¹. Legile au creat ordinea generală din societate, dar şi comportamente individuale de dorit: „Această cuminţenie ne face buni la sfat şi la război”, spune Archidamus.

Una dintre cele mai mari provocări cu care se confruntă ştiinţa socială este aceea de a explica existenţa unor tipare de comportament atât de diferite, în societăţi diferite. Ce le face să dureze, să se reproducă în timp – uneori decenii şi chiar secole – şi, la fel de important, cum se schimbă; cum au ajuns să apară, dacă se pot schimba şi în ce fel. Într-o carte celebră (Putnam, Leonardi, Nanetti: 2001), autorii argumentau că diferenţele economice, sociale şi politice care puteau fi observate la sfârşitul secolului XX între Nordul şi Sudul Italiei – şi care erau tot mai adânci – aveau rădăcinile în tipare diferite de comportament, a căror origine era de căutat în procese sociale foarte vechi, din secolul al XII-lea.

În acest volum voi încerca să arăt mai întâi că, atunci când cercetăm felul în care funcţionează o societate, determinarea unor astfel de tipare de comportament, a regulilor, normelor întâlnite acolo reprezintă punctul central al analizei; respectiv că ele ne permit să explicăm fenomenele şi procesele care au loc în societate². Voi spune că e pusă la lucru o abordare teoretică instituţională a societăţii. Prin „instituţie” înţeleg, simplu zis, o reţea de norme, reguli (formale sau informale) care modelează interacţiunea dintre oameni; sau cum spunea D. North (1990, p. 3), „instituţiile sunt regulile jocului dintr-o societate”³.

Acestei idei simple îi va fi dedicată o mare parte din paginile ce urmează. Mă voi referi îndeosebi la fenomene şi procese, mai vechi sau mai noi, din societatea românescă; voi încerca să ofer o altă lectură multora dintre aceste fenomene şi procese. O astfel de nouă lectură nu trebuie să surprindă: făcând apel la perspectiva teoretică instituţională – care din păcate a fost până în prezent prea puţin folosită pentru a analiza societatea românească –, obiectul însuşi al cercetării este reconfigurat. Cum observa G. Allison (1969) într-un articol celebru, „ceea ce un analist vede şi consideră că este important depinde nu doar de datele cu privire la ceea ce s-a întâmplat, ci şi de «lentilele conceptuale» prin care se uită la acele date”. Lentilele conceptuale pe care le aduce perspectiva instituţională sunt proaspete şi, cred eu, fertile.

În al doilea rând, întrebările „De ce într-o anumită societate predomină un anumit tip de norme şi reguli, şi nu altele?” şi „De ce există anumite tipare de comportament ale membrilor ei şi nu altele?” sunt cruciale. Ce a făcut ca atenienii să ajungă să urmărească neîncetat scopuri tot mai înalte, să vrea să-şi „maximizeze” beneficiile? Şi ce a făcut ca locuitorii Spartei să ajungă să manifeste comportamente mai prudente, să prefere rezultate mai joase, dar mai sigure; să dorească mai degrabă păstrarea a ceea ce e cunoscut, a situaţiilor familiare, decât avântarea într-o nouă stare, oricât de promiţătoare ar fi aceasta? Cât de convingătoare sunt răspunsurile pe care le dă o perspectivă teoretică reprezintă o măsură hotărâtoare pentru a o aprecia şi a o accepta. De aceea în capitolele care urmează o mare parte a efortului meu va sta în cântărirea comparativă a unor astfel de răspunsuri şi în construirea cât mai detaliată a celor de tip instituţional.

Încă de acum vreau să accentuez o asumpţie esenţială a întregului meu demers teoretic. Voi reveni asupra ei de mai multe ori, pentru a-i indica importanţa. Aici voi face apel la o anumită perspectivă teoretică – cea instituţională – care în ultimele decenii a fost folosită de sociologi, economişti şi cercetători din ştiinţa politică pentru a investiga o multitudine de fenomene şi procese din societăţi (actuale, dar nu numai) de pe tot cuprinsul planetei. În toate aceste societăţi există instituţii, uneori extrem de complexe, care, după cum spune North, au capacitatea să inducă ordine, să reducă incertitudinea în care oamenii interacţionează şi să furnizeze o structură a vieţii de zi cu zi. Mai mult, aşa cum argumentează Ostrom (2005, p. 5), dincolo de imensa diversitate a instituţiilor care reglementează interacţiunile dintre oameni în pieţe, în structuri ierarhice (organizaţii publice sau private), în familii, sport, parlamente, alegeri şi în alte situaţii, este posibil să identificăm componente universale subiacente tuturor acestor instituţii, care sunt folosite în producerea tuturor situaţiilor structurate în acest fel.

Voi asuma că acelaşi lucru se petrece şi atunci când ne aplecăm asupra societăţii româneşti – una (doar una) dintre nenumăratele societăţi ale căror istorii încercăm să le înţelegem. Cu alte cuvinte, asum că societatea românescă nu este altfel decât altele. Desigur, aici funcţionează adesea alte instituţii decât cele pe care le putem întâlni în alte locuri şi în alte timpuri, dar şi instituţiile existente în societatea românească pot fi studiate cu aceleaşi instrumente teoretice pe care le folosim şi în cazul altor societăţi. În acest sens, nu există un excepţionalism românesc. Această idee nu e pentru mine doar o supoziţie teoretică. Este şi un îndemn metodologic: să încercăm să înţelegem ce s-a întâmplat şi ce se întâmplă în societatea românească punând-o în rând cu multe alte societăţi care au existat sau care există pe undeva pe pământ, făcând deci apel la aceleaşi instrumente teoretice.

1.2. Competiţie şi acţiune colectivă

Voi începe cu două susţineri care în capitolele următoare vor fi întoarse pe toate feţele. Formulate succint, ele arată astfel:

 

• În multe societăţi există un deficit ridicat de acţiune colectivă: o lipsă a capacităţii de cooperare efectivă pentru a produce bunuri colective.

• În astfel de societăţi, instituţiile sociale predominante se caracterizează prin respingerea competiţiei şi crearea de stimulente pentru a se sustrage acesteia. Trăsătura lor definitorie e fuga de competiţie.

În cele două susţineri sunt centrale două concepte: competiţia şi cooperarea. Cooperarea este unul dintre cele mai importante instrumente pe care oamenii le-au pus la lucru pentru a face faţă acelor situaţii în care interesele lor intră în coliziune, sunt concurente. Mai mult, chiar competiţia este uneori rezultatul unei cooperări, care a avut ca rezultat stabilirea regulilor în care ea se desfăşoară. (Piaţa, de exemplu, ca loc paradigmatic al competiţiei, este un set de instituţii, un rezultat al unui efort cooperativ de stabilire a regulilor conform cărora se desfăşoară schimburile.) Uneori, societăţile nu au reuşit să producă instrumente potrivite pentru a realiza cooperarea socială sau cel puţin nu au reuşit ca situaţiile de cooperare să predomine. Chiar dacă membrii ei au interese comune, adesea cunoscute ca atare de ei, aceştia nu au avut capacitatea de a dezvolta soluţii pentru a face faţă situaţiilor în care e nevoie de acţiune colectivă.

Societăţile în care predomină instituţii cu caracter anticompetitiv au fost şi încă sunt regula. În cadrul lor, instituţiile stimulează în mod copleşitor

 

comportamentele care promovează mai degrabă activitatea redistributivă decât activitatea productivă, care creează mai curând monopoluri decât condiţii de competiţie, care restrâng şi nu extind oportunităţile. Doar rar ele dau naştere investiţiilor în educaţie, prin care creşte productivitatea. Instituţiile care se dezvoltă în acest cadru instituţional vor deveni mai eficiente – dar eficiente în sensul că vor face ca societatea să fie şi mai puţin productivă, iar structura instituţională de bază va tinde şi mai puţin către activitatea productivă (North, 1990, p. 9).

 

Societatea românească este una dintre cele în care evoluţiile descrise de North nu au fost blocate. Dimpotrivă: cel puţin în perioada modernă (la care mă voi referi cu precădere), aranjamentele instituţionale caracterizate prin evitarea competiţiei şi a concurenţei au predominat. Membrii celor mai influente grupuri de interese care au existat de-a lungul timpului au preferat şi au stimulat apariţia şi menţinerea unor instituţii care le permiteau să se sustragă, să se eschiveze, să evite să interacţioneze atât între ei, cât şi cu alţii pe o arenă concurenţială. Şi-au construit nişe proprii, au accesat separat resurse (nu de puţine ori o parte copleşitor de mare din resursele societăţii), evitând astfel să se întâlnească cu alţi actori într-un spaţiu comun⁴.

Istoria societăţii româneşti este istoria fugii necontenite de competiţie. Sunt multe exemplele care pot susţine această teză. Aşa cum voi argumenta în capitolul următor, satul tradiţional românesc, de tip devălmaş, a fost construit pe premise care făceau competiţia vidă de conţinut (dar care, în condiţiile standard în care a funcţionat, a avut un caracter adaptativ). Statul modern român a creat multiple mecanisme prin care competiţia a fost inhibată. În capitolul 3 voi discuta cea mai interesantă propunere de reorganizare socială elaborată de un autor român: corporatismul pur şi integral al lui M. Manoilescu. Schema corporatistă este de fapt una în care competiţia este înlocuită cu monopolul, concurenţa cu licenţierea specială din partea statului etc. – în care fiecare şi-a creat propriul spaţiu autarhic, distinct şi segregat de alte spaţii existente. În capitolul 4 voi analiza pe larg mecanismele prin care în societatea românească elitele au promovat instituţii „extractive”⁵ anticompetiţionale, atât în perioada presocialistă, cât şi în cea socialistă şi, nu mai puţin, în cea a ultimului sfert de secol.

Dar miza argumentului meu nu e doar aceea de a produce exemple. Este nevoie şi de altceva: să înţelegem de ce instituţiile sociale care predomină într-o societate sunt configurate într-un anumit mod. Explicaţia, de bună seamă, nu este simplă. Dar o parte importantă a ei este legată, cred, de o carenţă structurală pe care o întâlnim într-o societate: o capacitate redusă de a face faţă problemelor de acţiune colectivă.

Lipsa de cooperare, departe de a fi o situaţie care trebuie explicată, pare să fie starea naturală, neproblematică în care se află un grup de oameni, chiar dacă ei au interese comune⁶. La o asemenea concluzie au condus la mijlocul secolului trecut cercetări venite din direcţii diferite (dilemele sociale, tragedia bunurilor comune, logica acţiunii colective). Iată ca exemplu aprecierea pe care o dă Oliver contribuţiilor lui Olson, îndeosebi celor din cartea Logica acţiunii colective (Olson, 1965):

 

Nu putem să supraestimăm importanţa argumentului lui Olson în istoria ştiinţelor sociale. Înainte de Olson, cercetătorii din aceste ştiinţe presupuneau în mod tipic că oamenii vor acţiona instinctiv sau natural pe baza intereselor comune şi ceea ce trebuie explicat este faptul că ei nu acţionează. Explicaţiile au luat în mod tipic două forme. Într-una, legătura dintre interes şi acţiune era considerată atât de automată, încât inacţiunea însăşi era luată ca dovadă că în acea situaţie nu există un interes comun. În cealaltă, inacţiunea era explicată în termenii „apatiei” individuale (care, desigur, era indicată de eşecul de a acţiona) sau în termenii unui deficit comun (de organizare, de solidaritate, de educaţie sau de resurse) care îi împiedica pe oameni să acţioneze conform cu interesele lor.

După Olson, cei mai mulţi cercetători din ştiinţele sociale tratează acţiunea colectivă ca fiind problematică. Adică ei presupun că inacţiunea colectivă este naturală, chiar dacă există interese comune, şi că acţiunea colectivă este cea care are nevoie de explicaţie⁷ (Oliver, 1993, pp. 273-274).

 

Căci există în toate societăţile exemple de situaţii în care membrii diferitelor grupuri sociale au reuşit să colaboreze între ei pentru a-şi atinge scopurile, producând deci soluţii la problemele de acţiune colectivă cu care s-au întâlnit⁸. Cum se explică apariţia şi menţinerea acestor soluţii colective? Ce trebuie să se întâmple pentru ca oamenii să acţioneze în mod colectiv? În ce condiţii aşa ceva a fost stimulat? Răspunsurile la astfel de întrebări ne ajută nu doar să înţelegem istoria unor reuşite – de exemplu, istoria creşterii lumii occidentale în general şi, îndeosebi, istoria modernităţii europene (euroatlantice) –, ci şi istoria eşecurilor din multe alte societăţi.

În particular, este crucial să investigăm trăsăturile structurale ale evoluţiei societăţii româneşti pentru a vedea ce tipuri de soluţii la problemele de acţiune colectivă au facilitat ele: de ce au fost preferate anumite soluţii şi au fost descurajate altele; de ce, îndeosebi, nu a fost stimulată formarea de comportamente eficiente prin care să crească bunurile sociale (private şi colective); de ce, dimpotrivă, penuria de bunuri – cu care se confruntă orice societate (şi care în mod normal dă naştere competiţiei pentru accesarea lor) – a fost convertită într-o falsă abundenţă prin crearea de nişe monopoliste şi exploatarea acerbă de către elite a resurselor; de ce penuria nu impulsionează crearea de noi bunuri, ci un efort de a consuma mai puţin, de părăsire a scenei.

Cu alte cuvinte, problema teoretică pe care o întâlnim este aceea de a defini mecanismele care pot produce cooperare, acţiune colectivă. Răspunsul pe care îl voi dezvolta în cele ce urmează este că cele mai importante astfel de mecanisme sunt instituţionale. Instituţii potrivite stimulează comportamentele specifice dorite.

Acesta este punctul de pornire pentru a argumenta teza centrală, că în societatea românească instituţiile predominante au fost cel mai adesea instituţii care au anulat competiţia, au produs stimulente mai degrabă pentru a redistribui decât pentru a produce, au favorizat mai curând status quo-ul decât ceea ce e nou. Odată instalate, instituţiile anticoncurenţiale au devenit tot mai reziliente şi au definit şi mai profund evoluţiile sociale. Istoria contează.

Aş vrea să accentuez aici o trăsătură a demersului urmat în această carte. (Chiar dacă uneori distincţia pe care o formulez nu va apărea de fiecare dată foarte explicit, rog cititorul să o ţină mereu în minte.) Cercetarea modului în care se comportă actorii atunci când sunt puşi într-o situaţie pe care o putem caracteriza ca o dilemă socială se poate face, cu instrumentele analizei instituţionale, utilizând două cadre teoretice foarte diferite. Primul – cel standard – constă în a determina ce aranjamente instituţionale sunt produse şi aplicate. De pildă, dacă acestea pot fi caracterizate ca liberale (instituţiile se bazează pe producerea de drepturi de proprietate şi pe stimularea agenţilor să interacţioneze pe pieţe), ca hobbesiene (instituţiile prezumă existenţa unui actor extern, capabil să modifice structura de stimulente existente şi să promoveze astfel comportamente noi) sau ca locale (membrii grupului construiesc ei înşişi, conform unor principii configuratoare, aranjamentele instituţionale)⁹. Când mă voi referi la „fuga de compeţie” nu voi avea însă în minte un cadru teoretic de acest fel pentru a cerceta comportamentul actorilor. Mă voi sprijini pe un altul: acesta constă în a indica modalităţi de a construi instituţii – de ordinul al doilea – care să acţioneze asupra structurii instituţionale deja existente (care, apărute ca răspuns la existenţa dilemelor sociale, se caracterizează prin aceea că includ mecanisme prin care competiţia este evitată).

Potrivit primului cadru teoretic de a cerceta comportamentele actorilor aflaţi în situaţii de tipul dilemelor sociale, întrebările de studiu centrale sunt: în ce fel poate fi stimulată cooperarea dintre actori? Cum pot fi promovate soluţii care să stimuleze actorii să se comporte astfel încât echilibrul la care se ajunge să fie mai înalt, mai puţin aproape de linia de supravieţuire?

Cel de-al doilea cadru teoretic (metainstituţional) se centrează pe cu totul alte direcţii, iar întrebarea de cercetare are o altă configurare: dat fiind un cadru instituţional al fugii de competiţie, în ce fel poate fi promovată acţiunea colectivă, cooperarea? (În forme particulare, voi întreba: pot instituţiile obştii devălmaşe să facă faţă provocărilor pieţei şi statului modern? Poate o înţelegere organică a societăţii să ofere instrumente eficiente pentru promovarea cooperării sociale? Cum pot fi înlocuite instituţiile extractive din societate cu unele incluzive? Cele ale „fondului” cu cele ale „formei”?¹⁰)

 

Evident, nu este o întâmplare felul în care am formulat teza centrală a acestei cărţi: Istoria societăţii româneşti este istoria fugii necontenite de competiţie. Aşa cum voi arăta pe larg mai jos, una dintre opţiunile teoretice fundamentale ale abordării mele este aceea că în orice societate conflictul social are un rol crucial: structurile instituţionale ale unei societăţi, evoluţia acestora sunt expresii ale felului în care se configurează şi se schimbă raporturile dintre interesele divergente ale grupurilor sociale din societate.

De aceea formularea pe care am preferat-o este menită să amintească de o alta, celebră: „Istoria tuturor societăţilor de până azi este istoria luptelor de clasă. Omul liber şi sclavul, patricianul şi plebeul, nobilul şi iobagul, meşterul şi calfa, într-un cuvânt asupritorii şi asupriţii se aflau într-un permanent antagonism, duceau o luptă neîntreruptă, când ascunsă, când făţişă, o luptă care de fiecare dată se sfârşea printr-o prefacere revoluţionară a întregii societăţii sau prin pieirea claselor aflate în luptă” – aşa decretau Marx şi Engels în Manifestul Partidului Comunist (1958, p. 466).

Variante ale acestei formule au fost destule şi uneori foarte influente. În capitolul 4 o voi discuta pe larg pe următoarea: istoria societăţilor omeneşti este istoria luptelor dintre elite şi mase, între cei mulţi şi cei puţini (Acemoglu, Robinson: 2006b; 2012).

Fuga de competiţie este şi ea o strategie de a face faţă conflictelor sociale. Este o soluţie instituţională de evitare, de ocolire a problemei. Nu este optimă, însă exprimă un echilibru adesea admis ca satisfăcător. Are capacitatea de a rezista, ba chiar de a se întări atunci când împrejurările devin nefavorabile. Dar, voi accentua, nu este o soluţie de succes.

 

O lămurire. Aş vrea de pe acum să înlătur o obiecţie care vine imediat în minte unui cititor cu o pregătire economică sau din ştiinţa politică: anume, se poate imputa că încercarea de a construi monopoluri, evitarea competiţiei etc. sunt caracteristici standard ale proceselor de căutare de rente (rent-seeking). Ca urmare, instituţiile fugii de competiţie nu sunt altceva decât exemple de instituţii prin care diferite grupuri din societate urmăresc să obţină rente. (Pentru a nu produce confuzie, menţionez că expresia „căutare de rente” se referă la acţiunile agenţilor de a-şi spori avuţia sau partea din avuţia socială nu prin activităţi productive, de creare a unor bunuri noi, ci prin manipularea mediului social şi politic.) Exemplele cele mai cunoscute şi mai interesante de societăţi de căutare de rente sunt mercantilismul clasic, societăţile socialiste sau „capitalismul de stat”¹¹ (Aligică, Tarko: 2014). În aceste structuri instituţionale, politica este folosită de elite predominant ca instrument pentru a obţine mai multă avuţie.

Chiar dacă unele dintre instituţiile fugii de competiţie pot fi înţelese ca forme de căutare de rente, ele nu sunt doar atât; şi, invers, nu toate sunt aşa ceva. Prin fuga de competiţie am în vedere în primul rând modul în care se construiesc în societate aranjamente instituţionale globale (uneori benefice nu numai elitelor) care definesc o societate ca întreg. Ea nu priveşte doar un mod de utilizare a politicului, ci în general rolul instituţiilor economice şi politice în definirea stimulentelor de comportament care sunt oferite actorilor din societate.

1.3. Rezumatul cărţii

Alături de această introducere, volumul include patru capitole¹². Argumentele prezentate în cadrul lor se bazează pe teoria neoinstituţională, cu ajutorul căreia am încercat să cercetez societatea românească, atât istoria, cât mai cu seamă starea ei actuală.

1.3.1. Acţiune colectivă şi aranjamente instituţionale locale

Dacă încercăm să detectăm răspunsuri efective la problemele de acţiune colectivă, e natural să ne îndreptăm dintru început spre lumea satului românesc. Vreme de veacuri, comunităţile rurale s-au întâlnit cu aceleaşi situaţii în care chiar supravieţuirea membrilor lor depindea de capacitatea de a coordona activităţile acestora, de a face reală cooperarea. În ştiinţa politică a ultimelor trei decenii s-a argumentat din varii direcţii – cu o deosebită forţă de Şcoala de la Bloomington (de la Indiana University, edificată de Vincent şi Elinor Ostrom¹³) – că mici comunităţi, precum cele care constituie satele, au fost în stare să construiască singure soluţii de durată, care au funcţionat eficient. Nu a fost nevoie să facă apel la intervenţia statului – dimpotrivă, lucrurile au mers adesea mai bine în absenţa acestuia – şi nici la mecanisme de coordonare orizontală, precum pieţele. Cum astfel de poveşti de succes au fost identificate în foarte multe părţi ale lumii, atât în Europa, cât şi în Africa sau Asia, nu poate fi surprinzătoare ideea de a găsi şi la noi cazuri de acest fel.

Exemplul cel mai direct este cel al satului devălmaş: studiat de şcoala lui Gusti şi într-o manieră clasică de H.H. Stahl, el oferă indicii puternice privind existenţa unor aranjamente instituţionale specifice, prin care aceste comunităţi au gestionat bunuri comune tradiţionale, precum pădurile, păşunile, iazurile, fiecare cu un rol crucial pentru viaţa oamenilor. Obştea sătească – organul de conducere al satului devălmaş – a produs şi a asigurat bunuri publice esenţiale, precum ordinea în sat, siguranţa locuitorilor acestuia. Traiul în comunităţile rurale, în sate, de-a lungul multor generaţii, a pus în faţa membrilor acestora ispite şi dileme fundamentale. Cum să exploateze aceste bunuri? Cum să monitorizeze comportamentul membrilor comunităţii pentru ca fiecare să contribuie la furnizarea bunurilor şi să nu provoace degradarea sau distrugerea lor? Cercetând situaţii de acest fel, am putea să construim o primă înţelegere a nivelului cooperării sociale şi a tipului de soluţii formulate. Căci avem a face cu comunităţi aflate în permanenţă la limita supravieţuirii, în care riscurile aflate peste tot în jur nu sunt favorabile unei cooperări recurente şi extinse.

În capitolul 2 voi discuta, pornind de la expunerea lui Stahl, aranjamentele instituţionale specifice satului devălmaş românesc. Pe scurt, voi argumenta că aceste aranjamente reprezintă într-adevăr forme evoluate de cooperare socială (sunt evoluate în sensul că au ajuns să fie codificate în instituţii care au atras consensul membrilor comunităţii). Dar în foarte multe cazuri instituţiile nu sunt şi optime. Pe de o parte, ele asigură bunurile colective, dar într-o cantitate (şi calitate) nu foarte înaltă: le furnizează la un nivel acceptabil, dar nu la cel mai bun posibil. Aceste instituţii nu asigură performanţa economică, o dezvoltare economică pe termen lung. Pe de altă parte, sunt puţin reziliente: dacă apar presiuni externe puternice, ele au o capacitate mică de a-şi menţine stabilitatea. Acest lucru s-a întâmplat şi cu obştea sătească. Secolul al XIX-lea – când instituţiile pieţei şi, de asemenea, structurile statului au devenit mai agresive – a fost şi secolul în care aranjamentele instituţionale devălmaşe tradiţionale practic au intrat în colaps.

Care au fost trăsăturile aranjamentelor instituţionale devălmaşe care le-au împiedicat să se păstreze şi să ofere în continuare soluţia de preferat pentru problemele de acţiune colectivă ale comunităţilor săteşti? Argumentul principal pe care îl voi dezvolta în capitolul 2 este că ele au fost croite pe asumpţia că acţiunile actorilor nu sunt constrânse esenţial de penuria de resurse. Când E. Ostrom dezvoltă teoria sa că micile comunităţile reuşesc să realizeze o guvernare eficientă a resurselor lor comune, ea pleacă de la premisa că aceste resurse sunt deja deficitare: în situaţiile în care un grup de fermieri edifică mecanisme instituţionale pentru a utiliza în comun apa dintr-un râu care curge pe lângă fermele lor, se presupune că apa e disponibilă într-o cantitate insuficientă şi deci că în absenţa cooperării dintre ei distribuirea apei ar fi sau inechitabilă, sau greu de realizat (căci niciunul dintre fermieri nu ar putea singur să construiască sistemul de irigaţii necesar). Proba unui aranjament instituţional de utilizare a unei resurse comune este tocmai modul în care acesta reuşeşte să funcţioneze (şi să rămână stabil) atunci când penuria ajunge să fie efectivă. Or, obştea nu s-a construit pe principiul gestionării penuriei, ci, dimpotrivă, pe principiul unei relative abundenţe a resurselor, al posibilităţii de a evita sau de a nu induce concurenţă între membrii ei. Iar acestei baze i s-a adăugat un mecanism conservator şi foarte simplu de a produce decizii colective. Repeziciunea cu care s-au produs schimbările economice şi politice începând cu sfârşitul secolului al XVIII-lea a făcut ca adaptările instituţionale să nu poată fi decât circumstanţiale, nu şi de profunzime.

Astfel de aranjamente instituţionale nu au reuşit să asigure un nivel de cooperare ridicat în societatea românească. În general, ele preferă soluţii individuale şi statice: inhibă apariţia ori răspândirea unor tipuri alternative de comportament.

Instituţiile care funcţionează într-o societate modifică radical comportamentele oamenilor: unele nu mai sunt admise, iar alte tipare de comportament devin predominante¹⁴. Oamenii reacţionează raţional în situaţiile cu care se confruntă. Dar felul în care ei se comportă e constrâns şi stimulat de felul în care sunt configurate instituţiile din societate. Constantin Dobrogeanu-Gherea, dintre autorii români, a formulat explicit această concluzie. El a comparat două tipuri diferite de aranjamente instituţionale. În ţările occidentale există drepturi de proprietate clare asupra pământului, iar ţăranul ştie că astfel se naşte o stabilitate instituţională pe termen lung, de-a lungul mai multor generaţii:

 

Această legătură între pământ şi ţăran produce, pe de o parte, interesul elementar, foarte limpede şi lămurit, de a face pământului toate îmbunătăţirile – îngrăşare, irigare etc. –, iară pe de altă parte produce calităţile necesare în om pentru facerea acestor îmbunătăţiri: sobrietate, economie, prevedere, tenacitate, continuitate în muncă ş.a.m.d. (Dobrogeanu-Gherea: 1977, p. 100).

 

În România exista însă un aranjament instituţional diferit (cel al neoiobăgiei). Acesta promova, după cum arată Gherea, cu totul alte stimulente pentru comportament. Drepturile de proprietate nu garantau ţăranului controlul asupra proprietăţii sale, iar instituţiile nu produceau ordine, previzibilitate, între altele şi pentru că nu erau înţelese. Mai mult, chiar şi munca ţăranului era ferm controlată şi semigratuită. Ca urmare, ţăranului, „[ş]tiind că, orice ar face, tot în mizerie va trăi, îi dispare orice imbold de luptă pentru îmbunătăţirea sorţii, se dezvoltă într-însul indolenţa”^*1 (Dobrogeanu-Gherea: 1977, p. 106).

Fiecare tip de aranjamente instituţionale promovează sau, dimpotrivă, inhibă cooperarea dintre oameni şi de aceea are un rol important în selectarea răspunsului lor în situaţiile în care au în faţă o problemă de acţiune colectivă. Or, instituţiile tradiţionale româneşti nu par să fi furnizat acele stimulente care să îi premieze nu pe defectori, ci pe cei care cooperau.

1.3.2. Soluţia organicistă

Dacă instituţiile tradiţionale nu au avut succes în a produce rezultate eficiente în sens economic¹⁵, nici statul – sau măcar instituţiile formale promovate de acesta – nu a avut un prestigiu suficient pentru a fi considerat capabil să ofere o alternativă acceptabilă. („Forme fără fond”: această acuză conservatoare indica neîncrederea că soluţia pentru a produce o sinergie a grupurilor sociale stă în oferta propusă de stat¹⁶.) Există un deficit puternic de cooperare, iar bunurile colective se produc în cantităţi insuficiente, dacă, în general, se produc.

Dar lucrurile nu pot rămâne astfel. Într-o lume precum cea de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi mai cu seamă după Primul Război Mondial, competiţia globală s-a accentuat, iar societăţile s-au confruntat cu problema dezvoltării economice şi, de asemenea, politice, pe fondul unor schimbări sociale uriaşe. În această situaţie, ce tip de aranjamente instituţionale ar fi putut, pe de o parte, să asigure dezvoltarea unei societăţi şi, pe de altă parte, ar fi fost chiar practicabil, ar fi fost la îndemână? Nu doar în România, ci în multe alte ţări o astfel de alternativă, considerată extrem de atractivă, a fost cea organicistă.

Premisa simplă de la care se pleacă în această abordare este aceea că naţiunea, poporul reprezintă nucleul care poate genera efectiv şi legitim declanşarea energiilor convergente ale membrilor unei societăţi, pentru a coopera şi a crea astfel instrumentele de dezvoltare economică şi politică. Pe asumpţia că naţiunea sau poporul sunt izvor de normativitate şi, totodată, de acţiune colectivă efectivă se pot apoi identifica obiective, dar şi mijloacele de a le atinge. Românii, au admis nu puţini autori, au fost prea mult timp incapabili să intre în istorie; dar, se adăuga imediat, forţa naţiunii – uneori acţionând ca un suflet sau geniu colectiv – e suficientă pentru a schimba în întregime circumstanţele în care oamenii vor putea acţiona. Dacă plecăm de la naţiune, acum există scopuri clare; pentru fiecare grup social există posibilitatea de a detecta rolul sau funcţia pe care o are acesta în ansamblul naţiunii; există statul naţional, ca instrument care pune în mişcare toţi actorii din societate. Rezumând, apelul la naţiune a apărut ca soluţie la problema realizării acţiunii colective: naţiunea legitimează şi promovează cooperarea şi stabileşte cadrul în care acţiunea membrilor societăţii va conduce la performanţa (economică, politică etc.) dorită.

Am formulat aici, simplificator şi nu foarte riguros, opţiunea – extrem de seducătoare acum o sută de ani – de depăşire a stării în care instituţiile (fie ele vechi sau noi) se dovedeau incapabile să promoveze comportamente conforme cu „imperativele epocii”, aşa cum scria apăsat M. Manoilescu.

Capitolul 3 se axează tocmai pe lucrările sale (şi îndeosebi pe celebrul său volum Secolul corporatismului) pentru a analiza şi a evalua această opţiune organicistă: aceea de a identifica într-o entitate colectivă, supraindividuală, de felul naţiunii sau poporului, temeiurile generatoare ale acţiunii cooperante eficiente a membrilor societăţii.

Strategia teoretică a lui Manoilescu poate fi rezumată astfel. Mai întâi, el admite că formele existente de agregare din societăţi precum cea românească – îndeosebi formele sociale de agregare orizontală de tipul claselor sociale – nu reuşesc să ofere motivaţii eficiente, să mobilizeze pentru a produce dezvoltarea economică. De aceea, în al doilea rând, el caută – având în vedere circumstanţele noi ale perioadei care începuse imediat după Primul Război Mondial – alte forme agregative. Răspunsul său se îndreaptă spre formele verticale, ierarhice de agregare a intereselor membrilor societăţii. Acestea, susţine el, au două virtuţi: sunt capabile atât să pună împreună, dar şi să catalizeze acţiunea. Ca mulţi alţi cercetători, Manoilescu se îndreaptă spre formele de organizare profesională (unul dintre autorii pe care, în mod corect, îi are în vedere este E. Durkheim). Generalizând, Manoilescu identifică drept soluţie „corporaţia”.

 

Corporaţia este o organizaţie colectivă şi publică compusă din totalitatea persoanelor (fizice şi juridice) care îndeplinesc împreună aceeaşi funcţie naţională şi care au ca scop asigurarea exercitării acestei funcţii în interesul suprem al naţiunii, prin reguli de drept impuse cel puţin membrilor săi (Manoilescu: 1934a, p. 176).

 

Într-o corporaţie economică (dintr-o anumită industrie, de pildă) intră împreună muncitori, ingineri şi patroni. Îi desparte, desigur, situaţia socială. Dar această caracteristică păleşte faţă de ceea ce îi leagă: după Manoilescu, ei sunt uniţi prin aceea că fiecare corporaţie are o funcţie, definită în raport cu ceea ce el numeşte un „interes suprem”, al naţiunii. În cadrul corporaţiei, fiecare membru are rostul său, subordonat celui al corporaţiei înseşi.

Al treilea pas al strategiei teoretice a lui Manoilescu este acela de a identifica trăsăturile unui cadru instituţional general care să definească o organizare corporatistă a societăţii, o nouă formă de aranjament instituţional constituţional. Numele pe care îl propune în acest sens e cel de „corporatism integral şi pur”. Este integral, întrucât corporaţiile organizează toate domeniile sociale; şi este pur, întrucât în această organizare corporaţiile sunt singura sursă a puterii politice: parlamentul devine corporativ, iar partidele – ca forme de reprezentare a intereselor – rămân cu un rol cel mult marginal.

Corporatismul integral şi pur al lui Manoilescu are ca premisă admiterea rolului fundaţional al naţiunii: de aici se trage forţa şi de aici derivă capacitatea fiecărei corporaţii de a produce acţiune colectivă. Pe de altă parte, să notăm că ideea corporatistă face casă bună cu evitarea concurenţei. Căci fiecare corporaţie¹⁷ are cel puţin două trăsături care converg spre o astfel de consecinţă. Mai întâi, fiecare corporaţie se defineşte în raport cu o funcţie „naţională”: corporaţii diferite îndeplinesc funcţii diferite. Ceea ce înseamnă că ele sunt necompetitive, fiecare se aşază în propria ei nişă. (Această caracteristică a corporaţiilor rămâne valabilă şi dacă – aşa cum se întâmplă în abordările neocorporatiste, dezvoltate în ultima parte a secolului XX – aranjamentele instituţionale corporatiste dintr-o ţară nu mai sunt legitimate în raport cu ideea de naţiune.) În al doilea rând, corporaţiile sunt într-un sens sau altul recunoscute şi li se recunoaşte de către stat monopolul de acţiune într-un anumit domeniu¹⁸. Corporatismul este şi el o manifestare a fugii de competiţie.

Am atins deja o chestiune semnificativă privind modul în care funcţionează un aranjament instituţional corporatist. Cel propus de Manoilescu are ca fundament interesele supreme ale naţiunii. Dar, voi accentua, el poate fi întemeiat teoretic şi altfel, fără a face apel la ideea de naţiune şi la cea de îndeplinire a unei funcţii naţionale. În capitolul 3 voi discuta pe larg alte două abordări teoretice: cea neocorporatistă şi cea bazată pe conceptul de coaliţie de redistribuţie a lui M. Olson (1999).

Amândouă conduc către consecinţa că aranjamentele instituţionale care se dezvoltă în timp într-o societate, fie simplă, fie complexă şi avansată, tind să inhibe cooperarea largă a membrilor societăţii şi să elimine competiţia prin construirea de monopoluri. Aceste aranjamente instituţionale sunt tot mai mult redistributive şi tot mai puţin productive. Ca urmare, competiţia liberă şi democraţia nu sunt rezultate previzibile şi frecvente ale evoluţiei sociale, ci mai curând excepţii întâmplătoare. Însă tocmai de aceea e şi mai important să încercăm să vedem în ce circumstanţe (economice şi politice) ar fi posibil să ne întâlnim cu tranziţii spre aranjamente instituţionale de acest tip.

1.3.3. Elite şi instituţii (politice şi economice)

Este totuşi posibil să existe aranjamente instituţionale aşezate, capabile să promoveze dezvoltarea? În ce condiţii se poate întâmpla aceasta? În capitolul 4 – cel mai extins dintre toate – voi aborda această chestiune. Punctul meu de plecare va fi cartea recent apărută a lui L. Vlăsceanu şi M.G. Hâncean, Modernitatea românească.

Am putea distinge cel puţin trei mari tipuri de răspunsuri, definite în funcţie de factorii pe care îi considerăm responsabili de producerea rezultatelor majore din societate (Acemoglu, Johnson, Robinson: 2005b). Un răspuns este ipoteza că factorul determinant constă în condiţiile materiale în care funcţionează societatea; într-o formă concentrată, această ipoteză se apleacă asupra condiţiilor geografice ale societăţii. Al doilea răspuns asumă că factorul determinant, care dă seama nu numai de felul în care este o societate, ci şi de existenţa imensei diversităţi în privinţa organizării sociale, în spaţiu şi timp, a societăţilor omeneşti, este indicat de factori culturali. Potrivit acesteia, organizarea vieţii spirituale, cultura specifică unei societăţi sunt cele care explică felul în care societatea funcţionează ca întreg, instituţiile ei majore şi, ca urmare, nivelul de dezvoltare economică şi politică.

Voi discuta pe larg cele două ipoteze, nu atât într-un mod abstract, cât mai mult cu referire la încercările făcute în spaţiul nostru intelectual de formulare şi de dezvoltare a lor. Nu de puţine ori voi propune interpretări diferite de cele (cu care suntem obişnuiţi) ale susţinerilor unor autori români¹⁹.

Al treilea răspuns este cel (neo)instituţional. Repet, el se bazează pe ideea că grupurile de oameni au interese diferite, sunt în competiţie pentru obţinerea unor bunuri deficitare, iar atingerea unor rezultate eficiente depinde de capacitatea lor de a găsi mijloace de rezolvare a problemelor de coordonare în realizarea acţiunii colective. Instituţiile^*2 fundamentale create şi care funcţionează într-o societate sunt economice: altfel spus, acestea definesc tipurile de acţiuni admise pentru producerea şi distribuirea bunurilor din societate. Dar în societate apar şi instituţii de ordinul doi: cele politice. Instituţiile politice gestionează situaţiile în care actorii sociali intră în conflict (în care ei au interese şi preferinţe diferite). E necesar atunci să se aleagă între aranjamente instituţionale economice diferite, care produc distribuţii diferite ale bunurilor. Instituţiile politice constau în proceduri de alegere socială, îndeosebi de alegere între instituţiile economice.

Instituţiile politice şi economice stimulează anumite rezultate, mai eficiente sau mai puţin eficiente în societate. Pentru a face mai uşor de manevrat această idee, în cele ce urmează voi face apel la distincţia dintre instituţiile incluzive şi instituţiile extractive, făcută celebră de Acemoglu şi Robinson (2012, cap. 3). Instituţiile incluzive sunt instituţii ale proprietăţii private şi ale statului de drept; acolo unde ele există, serviciile publice sunt produse şi furnizate la un nivel ridicat şi este încurajată participarea tuturor oamenilor în activităţile economice. Instituţiile extractive încorporează trăsături opuse: ele constau în mecanisme de a extrage venitul şi avuţia de la o parte a societăţii – de la cei mulţi – şi a le îndrepta în beneficiul alteia – cei puţini sau „elita”.

Cum într-o societate există grupuri diferite de oameni, cu interese diferite – dar şi cu resurse diferite, determinate de capacitatea lor de a-şi apropria bunurile din societate –, implementarea în cadrul ei a unor instituţii (incluzive sau extractive) va depinde nu doar de eficienţa lor, ci în mod esenţial de instituţiile politice din societate, de jocul politic, în cadrul deja existent, al grupurilor sociale. Echilibrul instituţional, atât cel politic, cât şi cel economic, la care se ajunge e determinat aşadar de distribuţia puterii în societate.

Elitele sunt grupurile de oameni care au puterea în societate: au deci capacitatea de a impune instituţiile economice predominante şi modul de redistribuire a bunurilor. Supoziţia că elitele îşi vor urma întotdeauna interesele este aici fundamentală. Din ea decurge imediat că elitele vor prefera instituţii extractive. Mai mult, se vor opune în general schimbării acestora, fiindcă astfel ar apărea costuri importante pentru ele, chiar pierderea puterii, sau rente mai mici. Dar elitele, oricât de mult ar dori, nu deţin întreaga putere în societate. Conflictul social – manifest sau uneori ascuns ori doar latent – determină schimbări în echilibrul politic. Câteodată, acesta e doar un modus vivendi; dar el nu poate rezista mult, căci niciuna dintre părţile aflate în conflict nu are stimulente să-l păstreze. De aceea, schimbările reale, la care conflictul social duce adesea, sunt instituţionale. Elitele pot, de exemplu, să prefere menţinerea unor instituţii extractive, fiindcă ele le asigură beneficiile cele mai mari. Dar dacă unele instituţii incluzive le minimalizează costurile, elitele pot să le aleagă chiar pe acestea. Binele comun e promovat de elite numai dacă el coincide cu interesele lor.

Există şi o altă consecinţă a acestui mod (teoretic) de a descrie situaţia. Dacă apare o schimbare instituţională, ea naşte un nou raport de putere între grupurile sociale. De aceea, ele vor reîncepe negocierea instituţională. În particular, aşa cum argumentează pe larg Vlăsceanu (2014), elitele vor încerca să dea înapoi: să elimine pe cât posibil pierderile rezultate din schimbare.

Am prezentat aici pe scurt cadrul teoretic în care voi lucra (elaborat în şcoala lui D. North şi dezvoltat îndeosebi de Acemoglu şi colaboratorii săi). Capitolul include multe analize în care pun în aplicare acest cadru teoretic, pe care uneori îl modific şi îl adaptez. Deseori sunt paranteze peste paranteze, exemple care atrag alte exemple, încât firul demersului meu poate părea că se pierde în hăţiş. Am încercat să păstrez însă coerenţa, revenind adesea cu insistenţă, de multe ori repetând ideile centrale. Un exemplu în acest sens este dat de nu puţinele ocolişuri prin care am pregătit analiza „formelor fără fond”. E, cred, evident chiar din cele zise până acum că verdictul meu cu privire la acestea nu e deloc favorabil. Totuşi, voi încerca să definesc „schema explicativă” a formelor fără fond pentru a da cât de cât un sens acestei teme recurente în cultura noastră.

Instituţiile – formale şi informale – sunt fundamentale pentru a înţelege funcţionarea societăţilor. Ipoteza neoinstituţională este coroborată puternic atât de analizele empirice, cât şi de cele teoretice (uneori extrem de abstracte, când sunt realizate cu ajutorul unor modele econometrice sau din teoria jocurilor). Astăzi este dificil să o punem sub semnul întrebării, iar alternativele la ea sunt totuşi prea puţin atractive.

*

Am încheiat acest capitol introductiv în ultimele zile din noiembrie 2015. În acea lună, în spaţiul public de la noi vocea cetăţenilor exprimase o adâncă neîncredere în capacitatea partidelor politice de a realiza o guvernare bună a ţării, de a impune ca instituţiile principale din societate (economice, politice, culturale) să funcţioneze bine. Un nou guvern, de „tehnocraţi”²⁰, a fost instaurat, iar speranţa s-a mutat pe ceea ce membrii acestuia vor reuşi să facă.

Structura tipului de conceptualizare (fie ea doar implicită) a problemei cu care se confrunta în acele zile societatea românească şi, de asemenea, a discuţiei publice care a prevalat este pilduitoare. S-a vorbit preponderent nu atât despre deficienţele partidelor politice ori ale aranjamentelor instituţionale politice, cât mai mult despre nevoia de a schimba ori reforma „clasa politică”. Formulând altfel, rana pe care a fost pus degetul părea a consta în aceea că politicienii actuali nu sunt capabili să ofere soluţiile de care e nevoie. Probabil de aceea alţii (pentru moment, tehnocraţii, pe viitor, o nouă clasă politică – adică alţi oameni, integri şi totodată competenţi) ar putea să producă soluţiile salvatoare.

O astfel de conceptualizare a problemei, oricât de pertinentă ar putea să pară, cred că este cu totul inadecvată. Soluţia la o problemă socială nu rezidă într-un şir de acţiuni individuale²¹, nici măcar realizate de oameni oneşti şi competenţi²² (care ar fi dispuşi să îşi utilizeze resursele în acest scop). Soluţia este instituţională: ea constă în aplicarea regulilor, normelor şi organizaţiilor care stimulează implicarea politică a oamenilor oneşti şi competenţi şi care astfel constrâng comportamentele lor încât să minimalizeze²³ căutarea de rente sau corupţia. Dacă rămân neschimbate, instituţiile vor tinde să cloneze modul în care se comportă actorii, oricare ar fi ei, oricât de tehnocraţi sau nu; de aceea, numai adoptarea de noi instituţii ar putea să producă o schimbare sistematică a comportamentului actorilor (în particular, al membrilor „clasei politice”). Cumpătarea conştientă pe care o invoca spartanul Archidamus este rezultatul constrângător al funcţionării unor reguli capabile să promoveze efecte eficiente.

 

*1. Voi discuta mai pe larg această chestiune în capitolul următor. Dobrogeanu-Gherea (1977, p. 105) citează în acelaşi sens din R. Rosetti, Pentru ce s’au răsculat ţăranii:

Dacă nu se poate tăgădui că ţăranul român din Regat este un element economic slab, mai adesea nesilitor, neiubitor de muncă, neştiind a strânge şi a aduna, nu este mai puţin adevărat că împrejurările politice în cari s’a desvoltat ţărănimea noastră au fost cu deosebire prielnice desvoltării acelor cusururi (Rosetti: 1907, p. 35).

Lucrurile, zice Rosetti, ajung până acolo încât oamenii dezvoltă două morale, tipare de comportament diferite faţă de membrii unor grupuri diferite de oameni:

A înşela pe boier pentru a ieşi din încurcătură nu-i păcat, ci fapt legiuit. În sat sunt două morale: una faţă de ceilalţi oameni cu cari trebue să te porţi cinstit, iar alta faţă de boier, care îţi permite să-ţi aperi interesul prin orice mijloc (1907, p. 37).

*2. Aşa cum voi sublinia în multe rânduri, sunt atât formale, cât şi informale (de exemplu, obiceiuri sau „practici”).