Capitolul 2

Guvernare şi bunuri colective

2.1. Introducere

H.H. Stahl (1972, pp. 43-45) ne provoacă să ne imaginăm modul în care, atunci când ar fi să se întâlnească, ar interacţiona o populaţie sedentară cu una nomadă. Există, zice el, două tipare de interacţiuni, pe care F. Oppenheimer le caracteriza drept strategia ursului şi cea a apicultorului. Când vrea să mănânce miere, ursul distruge stupul, dar apicultorul lasă albinelor atâta miere cât stupul să nu moară şi să continue să producă pe mai departe mierea de care şi el are nevoie. Când nişte nomazi jefuiesc crunt un sat într-o incursiune, precum ursul care distruge stupul, satul se reface cu greu (dacă se mai reface) şi de aceea o nouă invazie se va putea repeta doar după un interval foarte lung. Dar nomazii pot să apeleze la o altă strategie decât cea a incursiunii de pradă: în loc să distrugă, ei vor putea (precum apicultorul) să ceară populaţiei sedentare un tribut (să zicem anual), o cotă parte din producţia realizată, astfel încât aceasta să-şi poată duce mai departe activitatea productivă¹.

În cel de-al doilea caz, finalul poveştii nu este însă pur şi simplu momentul în care nomazii cer, iar populaţia sedentară acceptă plata tributului. Stahl subliniază faptul că relaţia dintre nomazi şi populaţia sedentară nu e într-o singură direcţie; are o componentă simetrică, fiindcă populaţia sedentară oferă un bun, dar şi nomazii aduc ceva la schimb.

 

În schimbul acaparării produselor, nomazii îşi iau obligaţia nu numai de a nu-i jefui, ci şi de a-i apăra împotriva năvălirilor jefuitoare ale unor grupuri nomade concurente. Se stabileşte astfel un modus vivendi^*1, în care tributul apare ca o primă de asigurare împotriva jafului total (Stahl: 1972, p. 43).

 

Nomazii jefuitori nu doar iau, ci şi dau ceva; însă bunul pe care îl furnizează ei populaţiei jefuite e de alt tip decât cele pe care le acaparează (grânele sau animalele de hrană etc.). Nomazii, scrie Stahl, furnizează apărare şi protecţie². De acestea beneficiază toţi membrii comunităţii. Tributul nu defineşte aşadar o relaţie prin care un grup e subordonat altuia, ci mai curând un raport contractual, în care fiecare parte oferă ceva. Populaţia sedentară oferă ceea ce vom numi bunuri private, în timp ce nomazii oferă bunuri colective. Or, implicaţia fundamentală ce decurge din argumentul lui Stahl este că bunurile private nu se pot produce în continuare decât dacă există bunuri colective.

Ce sunt aceste bunuri colective? Care e rolul (şi rostul) lor într-o societate? Acestea sunt cele două întrebări în jurul cărora se va constitui acest capitol.

2.2. Bunuri care nu sunt private

2.2.1. Două proprietăţi ale bunurilor

Dacă unei persoane care trăieşte într-o societate modernă, în care proprietatea personală joacă un rol central în orice interacţiune cu alte persoane, i s-ar cere să dea exemple de bunuri, pesemne că primele care i-ar veni în minte ar fi de tipul telefonului sau tabletei, al hainelor sau al obiectelor din casă, al automobilului sau locuinţei sale. Acestea au două trăsături structurale (care, evident, nu ţin de substanţa lor concretă): exclusivitatea şi rivalitatea³.

Exclusivitatea priveşte modul în care se constituie mulţimea utilizatorilor acelui bun: uneori ea este nelimitată, alteori poate fi restrânsă. Oricine poate să se plimbe prin parcul public; o emisiune a unui post de radio (public sau privat) poate fi ascultată de oricine (evident, de oricine posedă un aparat de recepţie). Dar de multe ori cineva poate fi împiedicat să consume ori să folosească un bun, caz în care mulţimea utilizatorilor acestuia e restrânsă (iar uneori se reduce chiar la o singură persoană). Dacă nu am cumpărat un bun, nu îl pot folosi sau consuma; iar dacă l-am cumpărat, pot împiedica orice altă persoană să aibă acces la el: cineva poate intra în casa mea ori folosi automobilul meu numai dacă îi permit acest lucru.

Rivalitatea priveşte modul în care este consumat sau folosit un bun. Când folosim ori consumăm un bun sau o parte a acestuia, altcineva nu mai poate să facă la fel. Atunci bunul e rival: apartamentul meu e cel în care eu locuiesc (cu familia mea) şi nu poate fi în acelaşi timp locuit de altcineva. Dacă cineva se aşază pe o bancă în parcul public, atunci nimeni altcineva nu se poate aşeza exact atunci pe acelaşi loc. Dar unele bunuri nu sunt rivale: dacă eu folosesc ori consum un bun, el rămâne disponibil şi pentru alţii – şi anume într-o cantitate şi calitate nediminuate. Dacă eu ascult un anumit post de radio când merg cu autoturismul meu, aceasta nu înseamnă că altcuiva îi rămâne mai puţin ori de o calitate mai proastă din acea transmisiune. Tot aşa, fiecare beneficiază de ordinea publică şi de apărarea naţională fără ca astfel să se reducă beneficiile altora în această privinţă.

Distincţia dintre bunuri care sunt şi bunuri care nu sunt exclusive sau rivale nu trebuie legată de proprietatea (individuală sau colectivă) asupra acelor bunuri. Un bun poate fi neexclusiv pentru că în ce îl priveşte nu sunt definite relaţii de proprietate: peştele din ocean este un bun neexclusiv în măsura în care nu există reguli stabilite privind accesul la acest bun şi la modul de utilizare a lui. Dar un bun este neexclusiv şi în altă situaţie, anume atunci când asupra lui se exercită o relaţie de proprietate în comun (de exemplu, proprietatea în devălmăşie în satele româneşti). Mai mult, un bun neexclusiv (dar şi nerival) poate fi furnizat de actori privaţi, nu numai publici. Emisiunile unui post privat de radio sunt neexclusive (şi nerivale), la fel un buletin meteorologic furnizat gratuit de o firmă privată etc. Un furnizor privat de bunuri publice poate, desigur, să încerce să împiedice unii utilizatori să îl consume, dar uneori e prea costisitor să facă acest lucru. Când cineva îşi zugrăveşte foarte frumos casa pe lângă care trec în fiecare zi, îmi oferă un bun pe care nu e uşor să îl excludă; ar putea, desigur, să ridice un gard atât de înalt, încât cine trece pe stradă să nu mai vadă casa, dar poate că e prea scump să facă aşa ceva (iar uneori proprietarul nici nu are de ce să îşi dorească acest lucru).

Exclusivitatea şi rivalitatea nu sunt proprietăţi naturale ale bunurilor, pe care acestea le au sau nu în orice situaţie conceptibilă. Ele depind de context. Nerivalitatea, de exemplu, poate fi uneori pierdută de un bun. Pe o stradă publică este liber accesul oricui, iar faptul că eu o folosesc nu trebuie să presupună că tu nu o mai poţi folosi. Numai că de multe ori străzile devin aglomerate (în anumite momente ale zilei este chiar un chin în oraşele mari): calitatea bunului scade când foarte mulţi consumatori îl folosesc, ceea ce înseamnă că nerivalitatea nu mai funcţionează la fel. Statutul unui bun se schimbă şi în funcţie de tehnologia disponibilă: emisiunile posturilor de televiziune la un moment dat au putut fi codate, iar accesul la unele dintre ele nu a mai fost liber; în acest caz, ele au devenit bunuri rivale. Posibilitatea aglomerării este un simptom al faptului că bunul este mai mult sau mai puţin rival; rivalitatea nu este o proprietate pe care un bun o are sau nu: ea vine în grade. Nici exclusivitatea nu este o caracteristică intrinsecă a bunului. Ea depinde de aranjamentele sociale sau de tehnologie. O pădure care aparţinea statului este retrocedată, iar noul proprietar interzice plimbarea turiştilor prin ea. Tehnologia e de asemenea importantă. Uneori, excluderea unui actor de la folosirea unei resurse se poate dovedi costisitoare. Zeci de ani, apa consumată în apartamentele din blocurile de locuinţe a fost un bun neexclusiv (dar rival): fiecare locatar putea consuma oricât dorea, iar plata se făcea în funcţie de alte criterii, precum numărul de membri ai fiecărei familii. Însă la un moment dat a devenit tehnic fezabil să se introducă apometre în fiecare apartament, la un preţ rezonabil. Apa furnizată a devenit un bun exclusiv.

2.2.2. Patru feluri de bunuri

Plecând de la cele două proprietăţi pe care le poate avea sau nu un bun, putem să construim tabelul de mai jos, care indică faptul că există patru feluri mari de bunuri.

Tabelul 2.1. Tipuri de bunuri în funcţie de proprietate

Exclusivitate/ Rivalitate	Rivalitate	Nerivalitate
Exclusivitate	BUNURI PRIVATE – îl poţi împiedica pe altul să le folosească; – dacă le foloseşti, altcineva nu le mai poate folosi.	BUNURI VĂMUITE – îl poţi împiedica pe altul să le folosească; – dacă le foloseşti, altcineva poate de asemenea să le folosească.
Neexclusivitate	BUNURI COMUNE – nu îl poţi împiedica pe altul să le folosească; – dacă le foloseşti, altcineva nu le poate folosi.	BUNURI PUBLICE – nu îl poţi împiedica pe altul să le folosească; – dacă le foloseşti, altcineva poate de asemenea să le folosească.

 

Am dat mai devreme exemple de bunuri private. Bunurile care nu sunt private sunt numite uneori colective. Ele sunt de trei feluri. Mai întâi avem bunuri vămuite⁴, caracterizate prin exclusivitate şi nerivalitate: autostrăzi cu taxă, televiziune prin cablu, biblioteci, teatre, programe de studii universitare. Cluburile sunt exemple semnificative de organizaţii care furnizează bunuri vămuite⁵.

Bunurile publice (pure) sunt atât neexclusive, cât şi nerivale. Un actor nu poate fi împiedicat să le folosească, iar faptul că cineva le consumă nu implică şi că altcineva nu poate de asemenea să le folosească. Drumurile publice, buletinele meteorologice, emisiunile standard (necodate) ale posturilor de radio şi televiziune, împrăştierea de substanţe împotriva ţânţarilor, apărarea naţională, ordinea publică într-o comunitate, toate acestea sunt bunuri publice. Între aceste bunuri, unele sunt astăzi furnizate cu prioritate de stat prin intermediul instituţiilor sale. Ordinea publică este, în mod paradigmatic, un astfel de bun public: e neexclusiv, fiindcă nimănui nu i se respinge posibilitatea de a beneficia de ea, şi nerival, fiindcă (în cazurile obişnuite) faptul că un actor consumă acel bun nu îl împiedică pe un alt actor să folosească ori să consume acel bun. Dar în multe momente din trecut nu statul a jucat rolul principal, dacă juca vreunul, în furnizarea ordinii sau siguranţei⁶. În perioada medievală, nobilul (iar nu statul) era cel mai obişnuit furnizor al acestor bunuri. Un alt exemplu extrem de important a fost reprezentat de înseşi comunităţile locale organizate. Bunăoară, în spaţiul românesc, dar nu numai, obştile săteşti au produs şi au asigurat ordinea în sate, siguranţa locuitorilor acestora.

Bunurile comune – caracterizate prin neexclusivitate şi rivalitate – sunt, de exemplu, apa folosită pentru irigaţii de fermierii de pe malurile unui râu, peştele pescuit dintr-un lac sau un ocean, o bancă din parc. În acest capitol, o clasă importantă de astfel de bunuri se vor bucura de o atenţie specială. Sunt bunurile aflate în proprietatea devălmaşă a locuitorilor unui sat (tradiţional), precum pădurile, iazul, păşunile. Ca şi în cazul celorlalte bunuri colective, atunci când abordăm bunurile comune nu trebuie să le legăm de forma de proprietate asupra lor. Pentru a evidenţia acest lucru voi vorbi despre bunurile comune folosind sintagma tehnică „resurse comune”: o resursă comună este o facilitate naturală sau creată de om, care este accesibilă mai multor actori şi se poate degrada ca rezultat al suprafolosirii (Ostrom et al.: 2002, p. 18).

2.2.3. Comportamentul actorilor

Bunurile colective pot fi produse cu „tehnologii” diverse. Cea mai cunoscută e cea „sumativă”: pentru ca un bun să fie furnizat unui grup G cu n membri, este nevoie ca cel puţin m dintre membrii lui să contribuie (în cantităţi de multe ori egale, dar nu neapărat) la producerea lui. Dacă participă mai puţin de m membri, atunci bunul nu mai este furnizat. De pildă, să presupunem că pentru a zugrăvi scara blocului e nevoie ca măcar 75% dintre locatari să contribuie; altminteri, suma strânsă nu e suficientă, iar bunul dorit nu va mai fi produs. Dar în multe cazuri lucrurile se petrec altfel: tehnologia „celei mai bune lovituri” constă în aceea că un bun e furnizat grupului atunci când cel puţin un membru al acestuia are stimulente îndeajuns de puternice pentru a-l produce singur. Este posibil ca un locatar de pe scară să-şi dorească atât de mult zugrăvirea acesteia, încât să plătească singur toate costurile. Sau se poate aplica tehnologia „verigii slabe”. Numele provine din analogia cu un lanţ: tăria lanţului este dată de tăria celei mai slabe verigi a lui. În cazul nostru, furnizarea bunului depinde de acel membru al grupului care contribuie cel mai puţin. Dacă regula de decizie este a unanimităţii (cum se întâmplă astăzi, de exemplu, în cazul unor decizii luate în Consiliul European), iar un singur membru al grupului (de exemplu, un stat al Uniunii Europene) se opune unei alternative, atunci o decizie în favoarea acelei alternative nu se mai poate lua.

Diferenţele dintre cele patru tipuri de bunuri se reflectă în faptul că actorii dezvoltă comportamente diferite faţă de ele. În cazul bunurilor comune există tendinţa ca ele să fie produse în cantităţi insuficiente, căci nu există stimulente la fel de puternice pentru a le produce cât pentru a le consuma. Când nu există rivalitate, consumul este hipertrofiat. Când nu există exclusivitate, bunul tinde să nu se mai producă, iar grupului să nu îi mai fie furnizat: fiecare actor e acum stimulat să aştepte ca ceilalţi să contribuie la producerea acestuia.

2.3. Ubicuitatea bunurilor colective

Întânirile cu bunurile colective nu sunt deloc întâmplătoare şi nicidecum rare; dimpotrivă, în orice formă de cooperare socială ele sunt ubicue. De aceea, este crucial să înţelegem rolul pe care îl au bunurile colective pentru a descifra cum funcţionează o societate. Cea românească nu face excepţie. Date fiind centralitatea situaţiilor în care guvernarea bunurilor comune este crucială pentru a înţelege fenomenele sociale, precum şi frecvenţa mare a apariţiei lor, ar fi fost straniu ca ele să nu fi fost notate şi de autori români înzestraţi cu un spirit îndeajuns de ascuţit de observaţie. Dintre multele exemple posibile, mă voi referi aici numai la câteva, alese mai mult sau mai puţin întâmplător.

 

În Ciulinii Bărăganului, Panait Istrati (1997, p. 173) observă la un moment dat un paradox. În toată Muntenia, notează el, oamenii abia trăiau, hrănindu-se prost cu mămăligă şi cu zarzavaturi, prea săraci pentru a cumpăra carne. Or, în acest timp, la îndemâna lor exista o resursă uriaşă: peştele din Dunăre şi din afluenţii lui. Mai mult, pescarii prindeau mult peşte, în cantităţi care ar fi putut, pe de o parte, să ofere destulă hrană pentru oamenii locului, iar pe de altă parte, ar fi permis pescarilor să obţină venituri bune. Dar această resursă nu putea fi folosită. Motivul era simplu: peştele nu putea fi transportat din cauza lipsei drumurilor şi a mijloacelor de transport adecvate, „astăzi, ca şi acum o mie de ani”⁷. Scriitorul comentează pe scurt: „Asta era: ţară bogată, prost alcătuită şi rău guvernată”. Sau, mai plastic, el face apel la vorba populară:

 

Bună ţară, rea tocmeală

Hât-o-n cur de rânduială^*2!

 

Aşadar, resursele naturale, fie ele şi bogate⁸, nu sunt suficiente. Nu e suficient nici măcar ca fiecare să muncească mult: oricât ar lucra pescarii, nu au cum să beneficieze de munca lor, fiindcă mai lipseşte ceva, care nu depinde în mod direct de ei – drumurile. Drumurile sunt, evident, un bun care nu e privat⁹, în sensul discutat în secţiunea anterioară. Actorii individuali (precum pescarii care vor să îşi transporte marfa) le-ar putea produce doar dacă ar reuşi să se mobilizeze îndeajuns încât să realizeze o acţiune colectivă. Dar, din nefericire, nici măcar o mie de ani nu au fost suficienţi pentru aşa ceva. P. Istrati atrage atenţia asupra faptului că modul în care e guvernată ţara se află la originea acestei situaţii de furnizare precară, în cantităţi mult sub cele necesare, a bunurilor publice¹⁰. Ceea ce lipseşte este capacitatea statului de a crea rânduielile necesare (aş zice acum: instituţiile necesare) pentru ca bunul public să poată fi furnizat.

O formulare plastică a furnizării deficitare a bunului public găsim în satira lui Şt. Zeletin Din ţara măgarilor (lucrare scrisă în 1915). Autorul povesteşte la un moment dat cum

 

te şi izbeşte aici o născocire nemaivăzută în altă parte, ce în mod vădit şi-a luat fiinţă din trebuinţele locului. E vorba de un fel de jumătăţi de gumă, pe care aceşti orăşeni le pun peste ghete ori de câte ori ies din casă. Ele au rostul de a le feri picioarele de mocirla uliţelor, de aceea când se întorc înapoi le descalţă, le lasă la uşă şi intră înăuntru cu încălţămintea curată. E înveselitor să vezi grija acestor muritori de a-şi curăţa copitele, când mai nimerit ar fi ca ea să facă loc grijii de a-şi curăţa străzile (Zeletin: 2006a, p. 41).

Şoşonii – căci despre ei este vorba – au fost folosiţi mult timp chiar şi după al Doilea Război Mondial. Remarca de bun-simţ a autorului este că soluţia la a te murdări pe ghete este fie una individuală (fiecare şi-o rezolvă singur, folosind şoşonii), fie una colectivă: aceea de a oferi un bun public, anume străzi curate, fără noroi. Or, tocmai acest lucru nu era furnizat în societatea românească.

Un alt exemplu: ştim cu toţii că decenii de-a rândul a funcţionat sistemul călătoriei „cu naşul”, mersul pe blat. Nu îţi cumpărai bilet de tren, dar mituiai cu o sumă de bani controlorul („naşul”): plăteai mai puţin decât preţul biletului, însă cum cei care procedau astfel formau totuşi o minoritate, beneficiul social – faptul că trenul circula – continua să se producă. Dar evident că situaţia se putea schimba radical atunci când acest beneficiu social nu mai era îndeajuns de mare încât bunul public să fie în continuare produs. În cazul nostru, când compania feroviară constată că este ineficient să păstreze trenul în circulaţie, poate să îl desfiinţeze, iar rezultatul este foarte prost pentru toţi călătorii. E avantajos deci să fii blatist numai dacă ceilalţi mulţi sunt oneşti; dar într-o societate în care comportamentul blatist e generalizat beneficiile sociale se diminuează mult.

Exemplul sugerează ceea ce Hardin (1968) numea „tragedia bunurilor comune”. Argumentul lui e acela că, deşi un bun există şi e folositor tuturor, la un moment dat se poate ajunge ca el să fie utilizat atât de prost, încât să fie distrus. Reiau aici, într-o formă puţin schimbată, exemplul lui celebru. Să ne gândim la o păşune pe care se află mai multe turme de oi¹¹. Vreme îndelungată, păstorii au folosit acea păşune fără probleme: numărul oilor era îndeajuns de mic încât păşunea să se regenereze în chip natural de-a lungul fiecărui an. Dar, odată cu creşterea numărului de oi (şi a numărului de turme), s-a ajuns la o situaţie în care pericolul suprapopulării păşunii este acut, iar creşterea în continuare a acestui număr conduce inevitabil la suprautilizarea păşunii – cu nedoritul rezultat că ea nu se va mai putea regenera şi deci că nici măcar oile existente nu vor mai putea găsi hrana necesară. Să presupunem acum că păstorii sunt persoane raţionale: ei încearcă aşadar să îşi maximizeze utilitatea. Fiecare dintre ei va judeca în felul următor: dacă adaug turmei mele încă o oaie, atunci utilitatea pe care o voi obţine este 1; dar noua oaie va creşte pericolul suprautilizării păşunii, deci voi avea şi costuri. Acestea se distribuie însă între toţi păstorii şi deci sunt egale cu 1/n, unde n este numărul total al oilor aflate pe păşune. Or, este evident că pentru fiecare păstor câştigurile sunt mai mari decât costurile – şi deci alternativa pe care este raţional să o aleagă este aceea de a adăuga încă o oaie turmei sale. Necazul este însă că, dacă toţi păstorii sunt raţionali, toţi vor judeca în acelaşi fel şi deci vor decide să adauge noi oi turmelor lor. Însă, în acest caz, păşunea se va suprapopula în mod sigur; ea nu se va mai putea regenera şi, posibil, păstorii îşi vor pierde o mare parte din turme din cauza lipsei de hrană. Vrând să acţioneze raţional, deci să îşi maximizeze utilitatea, ei vor aluneca spre o situaţie în care rezultatele vor fi mai proaste decât cele la care s-ar fi ajuns dacă nu ar fi procedat raţional. Bunul comun (păşunea), conchide Hardin, va fi distrus: e tragic ce se întâmplă cu bunurile comune nu doar în sensul că desfăşurarea lucrurilor va conduce la o situaţie nefericită, ci în acela că un astfel de deznodământ pare să fie de neocolit. Tragedia, zice Hardin, constă în aceea că fiecare păstor „este blocat într-un sistem care îl constrânge să-şi mărească turma fără limite – într-o lume care este limitată. Ruina este destinaţia către care toţi se grăbesc, fiecare urmărindu-şi interesul cel mai mare într-o societate care crede în libertatea bunurilor comune” (Hardin: 1968).

Un caz foarte interesant de acelaşi tip este discutat de C. Dobrogeanu-Gherea (1977). Analizând ceea ce el numea regimul economic-social al neoiobăgiei, existent în România la începutul secolului XX, Gherea propune o sintagmă care ne duce repede la cea de tragedie a bunurilor comune, anume agricultură prădalnică^*3.

 

Prin agricultură prădalnică înţeleg acea agricultură care scoate an cu an elementele hrănitoare din pământ fără a pune nimic la loc şi care stoarce mereu pământul fără a-i face şi îmbunătăţirile cari îi trebuie (Dobrogeanu-Gherea: 1977, p. 100).

 

Cum se explică faptul că cei care lucrează pământul îl storc de resurse, încât acesta e apoi în pericol să producă tot mai puţin? E un „vânt de nebunie” ce se întâmplă, e vorba deci despre acţiuni iraţionale ale actorilor implicaţi? Să luăm pe rând fiecare tip de actor care lucrează pământul. Fiecare are raţiunile sale, dar niciunul nu are stimulentul să acţioneze în aşa fel încât să nu ruineze un bun precum pământul. Gherea discuta chestiunea în raport cu fiecare dintre tipurile de proprietate asupra pământului. Mai întâi era mica proprietate ţărănească (aceasta ocupa aproape jumătate din pământul arabil al ţării). Ţăranul nu avea însă niciun interes să aducă pământului îmbunătăţirile necesare, precum îngrăşarea, irigarea. Căci „imensa majoritate a micilor proprietari ţărani nici nu se ocupă exclusiv de pământul lor, ci îl lucrează printre picături, pe apucate, când li se dă voie. Ba am văzut chiar că de cele mai multe ori aceste pământuri îmbucătăţite servesc mai mult ca să împiedice libertatea de mişcare a ţăranului, robindu-l marii proprietăţi, şi servesc ca să reducă până la semigratuitate remunerarea muncii lui, încât uneori ţăranul caută să scape de bucăţica sau bucăţelele lui de pământ arendându-le”; în al doilea rând, „pământurile arendate cămătarilor satului nu vor fi nici pe atât îmbunătăţite. Arendaşul-cămătar caută să stoarcă din pământ tot ce poate, nu să-l îmbunătăţească”. În sfârşit, pământurile marii proprietăţi erau la rândul lor în cea mai mare parte arendate: perioada de arendă fiind mică, de doar 3-5 ani, arendaşul nu avea niciun interes să îmbunătăţească pământul (şi chiar de ar fi dorit, de cele mai multe ori nu poseda capitalul necesar în acest sens): „Interesul ideal al arendaşului este să stoarcă până la ultimul pic rodnicia pământului şi puterea de viaţă a ţăranului şi vitelor lui, astfel ca la plecare să lase moşia stearpă şi satul fără vite”. O altă parte a suprafeţelor ce alcătuiau marea proprietate era arendată ţăranilor – care evident că nu aveau, la rândul lor, nici interesul şi nici capitalul necesar pentru a realiza îmbunătăţiri. Iar restul, cultivat chiar de marii proprietari, nicidecum nu era un candidat serios pentru o agricultură neprădalnică: fiindcă marele proprietar de obicei nu poseda nici măcar minimul inventar agricol pe care îl avea ţăranul.

Urmându-şi interesul¹² (altfel spus: fiind raţionali), actorii implicaţi – ţărani, cămătari, mari proprietari – produceau fiecare în parte tragedia; nu un „vânt de nebunie” duce la acest comportament aberant, conchide Gherea, ci un „regim economico-social” – adică ceea ce am numi azi un anumit sistem instituţional în vigoare.

Gherea notează că sistemul instituţional existent – neoiobăgia – produce efecte perverse. De exemplu, el induce o altă raportare la proprietate decât cea pe care o întâlnim în societăţi precum cele din Vestul Europei. Micii proprietari aparent ar avea tot interesul să aibă cea mai mare grijă de pământul pe care îl au în proprietate, fiindcă acesta constituie baza veniturilor lor. De aceea, ar urma că fiecare ar încerca să îl cultive raţional – mai mult, să încerce să-i aducă îmbunătăţiri (să-l îngraşe, să-l irige etc.). Or, în România începutului de secol XX, lucrurile stăteau altfel: cei mai mulţi ţărani nu se ocupau decât foarte puţin de pământul lor, când nu lucrau pământul de pe marile proprietăţi. Mai mult, adesea proprietatea personală a ţăranului îl împiedica să presteze o muncă mai productivă: muncindu-şi propriul pământ, beneficiile obţinute erau minime, încât ţăranul prefera chiar să scape de el şi să îl arendeze.

Un alt efect al instituţiilor existente priveşte comportamente mai generale ale actorilor. Gherea intră şi el în discuţia foarte veche după care unul dintre factorii înapoierii societăţii româneşti ar fi din cauza unor trăsături negative ale ţăranilor, „firii” acestora: ţăranii români sunt leneşi, indolenţi, beţivi, nesocotiţi, neştiutori¹³ etc. Rădăcinile unei explicaţii de acest fel pot fi căutate mult în urmă. Acum trei sute de ani (în 1714), D. Cantemir scria în Descrierea Moldovei:

 

Eu i-aş socoti, desigur, pe ţăranii moldoveni că sunt cei mai nenorociţi ţărani din lume, dacă belşugul pământului şi recoltele bogate nu i-ar scoate din sărăcie aproape fără voia lor. La muncă sunt foarte leneşi şi trândavi; ară puţin, seamănă puţin şi totuşi culeg mult. Nu se îngrijesc să dobândească prin muncă ceea ce ar putea să aibă, ci se mulţumesc să adune în jitniţe numai atât cât le trebuie pentru hrana lor vreme de un an sau, cum au ei obiceiul să zică, până la pâinea cea nouă; de aceea când vine vreun an neroditor sau când o năvălire a vrăjmaşului îi împiedică să secere sunt în primejdie să moară de foame (Cantemir: 2001, partea a II-a, capitolul XVI, pp. 172-173).

 

După Gherea, un fenomen social atât de răspândit nu poate avea cauze individuale^*4. Acestea trebuie să fie, am zice, instituţionale: ţin de regulile, normele în vigoare şi de stimulentele de acţiune create¹⁴. De pildă, chiar dacă ţăranul are în proprietate o suprafaţă de teren agricol, în multe cazuri e nerentabil să îl lucreze şi preferă să îl dea în arendă (chiar pe un preţ mic) şi să arendeze el însuşi alt pământ, cu preţ mai mare, dacă astfel obţine un beneficiu mai mare. Explicaţia faptului că ţăranul nu îşi cultivă propriul pământ nu e deci aceea că e leneş: dimpotrivă, aranjamentele instituţionale îl determină să se comporte într-un mod care poate părea absurd^*5 (Dobrogeanu-Gherea: 1977, p. 94).

E interesant că Gherea face apel la un soi de experiment mental pentru a susţine că instituţiile au un rol hotărâtor în modelarea comportamentului oamenilor. Să luăm, zice el, ţărani români şi să îi stabilim în Danemarca, într-un alt cadru instituţional: după ceva vreme, ei vor deveni la fel de buni agricultori ca danezii; dar dacă invers, luăm un număr de ţărani danezi şi îi aducem aici, „pus în condiţiile economico-politico-sociale şi cultural-morale ale ţăranului român, danezul va trăi viaţa caracteristică a neoiobagului nostru sub regimul în vigoare” (p. 204).

Lenea sau îndărătnicia în a lucra pe moşia boierului reprezintă aşadar răspunsuri individuale raţionale (şi adaptative) la un cadru instituţional care nu stimula munca şi nu încuraja formarea unui simţ al proprietăţii¹⁵. Gherea argumentează pe larg că, pentru a se asigura totuşi cultivarea pământului, soluţiile oferite au făcut apel la coerciţia statului. Ţăranul era obligat să muncească pe moşiile boierilor şi era pedepsit dacă nu făcea acest lucru. El era constrâns în acest sens prin mijloace administrative, nu stimulat economic să facă acest lucru.

E foarte sugestiv faptul că o astfel de soluţie – care se întemeiază pe ideea că stimulentele de acţiune eficiente sunt exogene (aş zice: hobbesiene) – era la mijlocul secolului al XIX-lea deja intrată în folclor¹⁶: se asuma că omul nu are în sine capacitatea de a se schimba, de aceea e nevoie de o intervenţie externă, chiar şi pentru a realiza propriul bine¹⁷. Anton Pann (2002, pp. 77-78) i-a dat o formulare exemplară: stimulentele pot să nu fie îndeajuns de puternice pentru ca o persoană să acţioneze în vederea realizării propriului interes; va face astfel doar dacă un alt actor o constrânge să adopte un comportament prin care să şi-l împlinească:

 

Căldura după ce trece/ Şi începe vântul rece,/ Ţiganul uşor în pene/ Nu-şi făcu bordei de lene;/ Acum vede că îi pasă/ Dar lenea tot iar nu-l lasă;/ Iarna iar nedându-i pace,/ Ia şi el, un plocon face/ Ş-în sat la zapciu se duce,/ Grăbind din somn să-l apuce;/ Când el în mâini cu ploconul,/ Iacă ieşi şi coconul./ – Ce vei, ţigane?-l întreabă./ – Te rog, cocoane, d-o treabă!/ Dă-mi un dorobanţ, fă bine,/ Ca să stea astăzi de mine,/ Cum o şti să nu-mi dea pace,/ Un bordei până mi-oi face./ Deci luând el dorobanţul,/ Jucă într-acea zi danţul./ Că, când începu a-l bate/ Cu gârbacele pe spate,/ Bordeiul gata îi fuse/ Şi în el copii-şi puse,/ Zicând: – Bogdaproste, frate,/ Mă cam borduşişi în spate,/ Dar îţi mulţămesc de casă,/ Că acum de frig nu-mi pasă./ Dar însă/ Lenea când este mai mică/ Tot ştie şi ea de frică.

 

Şi totuşi, soluţia exogenă (sau hobbesiană¹⁸), oricât de naturală ar părea şi oricât de multe instanţe ale apelului la ea am găsi, nu e unică. Iar un caz exemplar că soluţia poate fi nehobbesiană este foarte cunoscut în gândirea socială românească: e vorba despre aranjamentul instituţional al satului devălmaş – studiului căruia H.H. Stahl i-a dedicat întreaga viaţă. În cadrul conceptual pe care îl folosesc aici, aranjamentele instituţionale care definesc satele devălmaşe tradiţionale au furnizat o soluţie foarte interesantă, nehobbesiană, la problemele de acţiune colectivă, caracterizată prin mecanisme locale, endogene. Conform ei, comunităţile mici (sate sau grupuri de sate) au produs mecanisme de gestionare a problemelor cu care se întâlneau fără a cere ajutorul unor factori externi, ba dimpotrivă, adesea în contra încercărilor acestora de a interfera.

Aceasta e teza pe care o susţine Stahl. Şi – ar reacţiona imediat un cercetător care este oarecum familiarizat cu literatura economică şi din domeniul ştiinţei politice actuale – tot aceasta e şi teza pe care o susţine şcoala de la Bloomington (Ostrom: 1990). Să vedem mai detaliat cum stau lucrurile.

2.4. Soluţii locale de guvernare a bunurilor comune

2.4.1. Soluţii locale la dilemele sociale

Adesea, soluţia la problemele de acţiune colectivă care apar în cadrul unei colectivităţi este într-adevăr cea exogenă, hobbesiană: un actor extern (statul, boierul local ori alt actor care adoptă un comportament de apicultor) oferă bunul colectiv de care este nevoie. Dar nu trebuie de aici să se conchidă că această soluţie este şi singura posibilă. Există îndeajuns de multe cazuri în care lucrurile se petrec cu totul altfel: membrii unor comunităţi aflaţi în astfel de situaţii au capacitatea să ofere soluţii viabile, pe care – în locuri şi momente diferite din istorie – au reuşit să le aplice cu succes. Aşa cum scrie Ostrom (2000, p. 138), „în toate lucrurile pe care le facem în viaţă şi în întreaga lume indivizii se organizează în mod voluntar pentru a beneficia de munca lor, pentru a avea parte de protecţie faţă de riscuri, pentru a crea şi a aplica reguli care protejează resursele naturale”.

Atunci când guvernarea unui bun comun nu se face prin intervenţia unui actor extern, urmarea nu e nicidecum fatalmente de felul tragediei sugerate de Hardin:

 

Nici statul şi nici piaţa¹⁹ nu au reuşit cu foarte mult succes să permită indivizilor menţinerea unei utilizări productive pe termen lung a sistemelor de resurse naturale. Mai mult, comunităţile de indivizi au preferat să pună bazele unor instituţii care nu se aseamănă nici cu cele de stat şi nici cu cele de piaţă, pentru a guverna unele sisteme de resurse cu un anumit succes pentru perioade îndelungate (Ostrom: 2007, p. 15).

 

Ostrom argumentează cu forţă că există multe aranjamente instituţionale alternative prin care comunităţile de oameni reuşesc să se autoorganizeze şi să evite tragedia, ba chiar să guverneze eficient bunurile comune locale: peştele dintr-un lac la care au acces pescari dintr-un sat sau din mai multe; apa dintr-un bazin hidrografic pe care o folosesc mai mulţi fermieri; sau pădurea de la marginea unui sat etc. Cum se realizează acest lucru? Iniţial, astfel de aranjamente care se dovedesc a fi de succes se bazează pe câteva condiţii favorabile: în comunitatea respectivă există deja norme evoluate de încredere şi de reciprocitate²⁰, adesea există lideri care coordonează cu legitimitate şi cu competenţă modul în care sunt exploatate resursele comune²¹. Dar cum se explică faptul că astfel de aranjamente instituţionale au supravieţuit multor generaţii şi – în comparaţie cu alte aranjamente – au fost eficiente? Ostrom (2000) arată că explicaţia vine din aceea că ele au respectat câteva principii configuratoare²²:

 

• Există reguli clare privind accesul la exploatarea unei resurse. Aceste reguli fac ca actorii să cunoască limpede cine este în afară şi cine este înăuntru, deci cu cine trebuie să coopereze.

• Regulile folosite într-un sistem de resurse restricţionează modul în care este exploatată o resursă: ele indică în ce cantitate, în ce moment, cu ce tehnică se realizează exploatarea acesteia; ţinând seama de condiţiile locale, regulile stabilesc de asemenea cum se alocă beneficiile actorilor în funcţie de inputuri.

• Actorii care au acces la resursă pot participa la luarea deciziilor privind regulile care se folosesc, precum şi felul în care acestea se pot modifica; astfel se pot construi reguli care se mulează pe condiţiile locale şi care de asemenea sunt percepute de actori ca echitabile (şi, ca urmare, ele favorizează creşterea încrederii în comunitate).

• Membrii comunităţii pot să selecteze ei înşişi actorii care vor monitoriza exploatarea resurselor; iar aceştia sunt răspunzători în faţa lor.

• Aranjamentul instituţional include mecanisme de sancţionare a celor care nu respectă regulile; aceste sancţiuni diferă în funcţie de gravitatea faptelor. Acest principiu indică faptul că, organizată instituţional, comunitatea are capacităţi normative.

• Există mecanisme simple (locale), cunoscute de comunitate, prin care potenţialele conflicte sunt soluţionate, astfel încât nivelul de încredere din societate să nu scadă.

• Se înregistrează o minimă recunoaştere din partea unei autorităţi externe (dacă aceasta există!). Astfel creşte capacitatea comunităţii de a-şi valoriza superior alegerile şi de a accepta schimbarea instituţională²³.

• Atunci când comunităţile sunt mari, succesul instituţional depinde de capacitatea comunităţii de a-şi organiza activităţile pe mai multe nivele, sistemele mai mici fiind incluse (cuibărite) în altele mai largi.

După cum se vede, esenţială în funcţionarea unui aranjament instituţional²⁴ de guvernare a bunurilor comune este existenţa unui complex de (tipuri de) reguli²⁵. Ostrom merge până acolo încât echivalează existenţa unui astfel de aranjament instituţional cu producerea unui bun colectiv: „Procesul de elaborare, implementare şi impunere a unui set de reguli menite să coordoneze activităţile de furnizare este echivalent cu asigurarea unui bun colectiv local” (Ostrom: 2007, pp. 46-47).

Ostrom (1999, pp. 52-53) propune următoarea clasificare a tipurilor de reguli de care este nevoie pentru ca un aranjament instituţional să fie eficient şi, de asemenea, să fie stabil, să reziste o perioadă lungă (de exemplu, pe parcursul mai multor generaţii):

 

– Reguli de intrare şi de ieşire: cine are dreptul să beneficieze de un anumit bun? Cum au ajuns la acest statut?

– Reguli poziţionale: ce poziţie au membrii grupului? Cum se poate schimba rolul lor? Cum ajunge un actor să deţină o anumită sarcină?

– Reguli de limitare: care sunt rezultatele ce pot fi afectate de acţiunile actorilor? Până unde se întind efectele acţiunilor admise?

– Reguli de autoritate: care este nivelul de înţelegere a influenţei acţiunilor asupra lumii? Care este nivelul de înţelegere a tehnologiilor folosite pentru a acţiona?

– Reguli de agregare: care este nivelul de control exercitat de un actor aflat într-o anumită poziţie în selectarea unei anumite acţiuni? Au nevoie anumite acţiuni de permisiunea sau acordul altor actori?

– Reguli privind informaţia: ce informaţie poate fi făcută publică şi ce informaţie trebuie ţinută secretă?

– Reguli privind câştigurile: cât de mari pot fi sancţiunile pentru nerespectarea unor reguli? Cum e monitorizată conformarea cu regulile? Cine e responsabil cu sancţionarea celor care nu se conformează regulilor? Se oferă şi recompense pentru cei care fac anumite acţiuni (de exemplu, pentru cei aleşi într-o poziţie oficială în cadrul grupului)?

 

Un sistem instituţional care se bazează pe principiile configuratoare menţionate mai devreme şi care a elaborat reguli de tipurile menţionate, adecvate condiţiilor locale, are şanse mari să fie puternic, să reziste în timp şi să fie eficient. Când însă lucrurile nu se petrec astfel, sistemul instituţional este „slab”; în cazurile în care apare eşecul, unele dintre principiile configuratoare nu sunt îndeplinite²⁶. „Aş ezita să anticipez rezistenţa instituţiei, dacă nu se produce o dezvoltare instituţională, iar organizarea nu se apropie de îndeplinirea întregului set de principii”, conchide Ostrom (2007, p. 192).

O observaţie importantă care trebuie făcută este că Ostrom indică aceste principii şi prezintă un complex de reguli care, odată aplicate, fac probabil un sistem stabil şi eficient de explorare în comun a unei resurse. Nu e vorba ca aşa ceva să se întâmple doar în situaţiile în care resursa este încă practic nelimitată (peştele din lac este suficient pentru pescuitul tuturor membrilor comunităţilor, râul curge abundent, pădurea este imensă), ci şi în cele în care se ajunge la limitarea resursei, ba chiar la penurie (pescarii sunt mulţi şi au pescuit foarte mult; nivelul râului a scăzut, iar fermierii vor să irige suprafeţe tot mai mari; pădurea este tăiată tot mai mult etc.). Testul fundamental pe care trebuie să îl treacă un aranjament instituţional de guvernare a unei resurse comune e acela de a face faţă situaţiilor de tipul tragediei asupra căreia Hardin trăgea semnalul de alarmă. Or, argumentează Ostrom, multe aranjamente instituţionale, care ţin seama de contextele locale, au reuşit în acest sens. (Eşecurile reprezintă însă şi ele lecţii importante de învăţat!)

2.4.2. Satul devălmaş românesc

Analiza lui Stahl a modului în care diferitele comunităţi (sate sau confederaţii de sate) au gestionat în comun resurse tradiţionale, precum pădurile, păşunile, iazurile etc., nu avea cum să nu nască imediat analogia cu cadrul teoretic ostromian, având în vedere că în ambele cazuri era vorba despre resurse de acelaşi tip, disponibile acestor comunităţi. Pentru Stahl, satul devălmaş, în oricare dintre tipurile lui²⁷, este un instrument social, nu familial²⁸ de gestionare a vieţii în comun.

 

Satul devălmaş este o asociaţie de gospodării familiale, pe baza unui teritoriu stăpânit în comun, în care colectivitatea ca atare are drepturi anterioare şi superioare drepturilor gospodăriilor alcătuitoare, drepturi exercitate printr-un organ de conducere denumit „obştie”²⁹ (Stahl: 1959, p. 25).

Cum a funcţionat satul devălmaş? În subcapitolul următor mă voi apleca asupra unora dintre caracteristicile obştii ca mecanism instituţional de guvernare a resurselor comune ale satului devălmaş.

2.5. Aranjamentele instituţionale tradiţionale româneşti

Secolul al XIX-lea a fost o perioadă de mari schimbări în societăţile agrare din multe zone ale lumii: de la o societate precapitalistă, în care satele aveau un caracter închis, cu multe resurse stăpânite în comun şi într-o mare măsură ferite de intruziunea statului, trecerea s-a făcut spre satele deschise, în care proprietatea a devenit tot mai mult privată, relaţiile economice s-au comercializat şi au devenit contractuale (de exemplu, cu marii proprietari de terenuri), iar statul a început să aibă o implicare tot mai mare (a început să ofere bunuri comune până atunci furnizate de alţi actori sau pur şi simplu noi bunuri colective – precum educaţia, asistenţa medicală etc.). Similar cu ce s-a întâmplat în multe alte zone ale lumii, şi la noi în ţară doi factori au avut un rol central: a) relaţiile de tip capitalist, care au transformat inclusiv aranjamentele instituţionale din agricultură (cultivarea plantelor, creşterea animalelor, dar şi utilizarea fondului silvic etc.); şi b) statul centralizat, care a impus în această perioadă o administraţie tot mai puternică şi a introdus taxarea individuală³⁰.

Cei doi factori şi-au dat mâna pentru a produce noi instituţii şi organizaţii. Să luăm un exemplu. Una dintre consecinţele importante ale acestor schimbări a fost apariţia unei stratificări tot mai crescute la sate. E important de subliniat însă că această stratificare nu decurge doar din extinderea relaţiilor de piaţă. În Vietnam, arată Popkin (1980, p. 430), la fel de multă sau chiar mai multă stratificare a rezultat din accesul diferit şi din controlul birocratic asupra resurselor decât din influenţa directă a pieţelor. La fel, la noi – consideră Dobrogeanu-Gherea (1977) –, stratificarea³¹ a fost determinată de instituţii care nu sunt propriu-zis ale pieţei, aşa cum au fost ele constituite după 1864 şi 1866: a) instituţii precum cea a proprietăţii ţărăneşti şi cea a tocmelilor agricole; b) birocraţia locală, reorganizată în 1864 prin Legea pentru comunele urbane şi rurale, care atribuia personalitate juridică unităţilor administrative locale şi oferea cadrul pentru organizarea primăriilor. Administraţia locală a reprezentat voinţa statului central. Primarul, perceptorii, dorobanţii nu reprezentau membrii satului, ci statul; ei erau organul statului în sat.

Cum se explică această incapacitate a instituţiilor satului devălmaş de a se opune cu forţă celor doi factori exogeni³²? Ce anume din ele reprezenta veriga slabă?

Cred că cel puţin două verigi au fost slabe. Prima este aceea că instituţiile caracteristice satului devălmaş au fost mult prea rudimentare. Erau foarte simple, nesofisticate – şi de aceea incapabile să facă faţă unor situaţii complicate sau atacului unor factori externi. A doua – şi poate cea mai importantă – este că aceste instituţii au fost croite în contexte caracterizate prin suficienţa, chiar abundenţa resurselor comune şi au funcţionat în perioada în care aceste circumstanţe s-au păstrat; iar deterioarea acelor circumstanţe a reprezentat momentul în care şi instituţiile respective şi-au arătat clar slăbiciunile.

Dar dacă lucrurile stau astfel înseamnă că aranjamentele instituţionale care au caracterizat satele devălmaşe diferă în mod radical de acelea pe care le-a studiat Ostrom; aşa cum am menţionat deja, Ostrom s-a aplecat asupra unor instituţii care au reuşit să facă faţă şi acelor situaţii în care resursele deveneau limitate sau chiar apărea o puternică penurie. Altfel spus, ea nu a analizat doar situaţiile în care păşunea lui Hardin era încă imensă, iar animalele care o păşteau erau încă puţine, ci şi cele – şi anume în primul rând acelea – în care suprautilizarea păşunii era iminentă. În aceste din urmă cazuri se testează eficienţa, capacitatea unui aranjament instituţional de a fi realmente o soluţie la problemele de acţiune colectivă care apar în faţa unei comunităţi.

2.5.1. Regulile de alegere

O primă caracteristică a instituţiilor satului devălmaş a fost aceea că ele nu au avut complexitatea necesară pentru a face faţă unor situaţii multiple, diferite ca natură. Nu vreau să sugerez că ele nu aveau o anumită complexitate. Ceea ce vreau să susţin este că aceste instituţii nu erau îndeajuns de flexibile încât să facă faţă unor situaţii noi. Voi lua un singur exemplu în acest sens; el nu priveşte reguli pe care Stahl le-a considerat centrale pentru înţelegerea adecvată a instituţiilor devălmaşe; de altfel, le acordă un loc foarte redus în cele trei volume ale Contribuţiilor sale. Din punctul meu de vedere, aceste reguli sunt însă esenţiale pentru înţelegerea modului în care funcţionează o societate. E vorba despre regulile de luare a deciziilor colective.

Faptul că regulile de luare a deciziilor sunt esenţiale pentru înţelegerea modului în care funcţiona satul devălmaş e evident dacă luăm în considerare chiar definiţia pe care Stahl (1959: vol. II, p. 25) o dă obştii: obştea este organul de conducere al unui anumit tip de comunitate – satul devălmaş; iar „existenţa acestui organ de conducere colectivă constituia diferenţa specifică a devălmăşiei săteşti faţă de orice alt fel de devălmăşie”. Or, înţelegerea unui organ de conducere presupune înţelegerea mecanismelor de decizie folosite în cadrul acestuia.

De la Cantemir încoace se vorbeşte despre „Republica Vrancei”. Două idei sunt ataşate acestei denumiri. Pe prima a exprimat-o clar Cantemir şi priveşte autonomia acestui ţinut faţă de autoritatea domnească: „Ei plătesc domniei în fiecare an o dajdie ştiută; altminteri se ţin de legile lor şi nu primesc nici poruncile şi nici judecători de la domnie” (Cantemir: 2001, pp. 173-174). A doua constă în ipoteza că Vrancea era o republică ţărănească bazată pe democraţie şi egalitate. Aceasta în sensul că la nivel confederativ se reluau principiile de organizare egalitare de la nivelul obştilor. În obşti, decizia era bazată pe egalitatea membrilor în ce priveşte statutul şi legitimitatea lor. Analog, satele erau egale în luarea deciziilor. (Aceasta chiar dacă informal unii membri – preoţi, bătrâni, mai târziu fruntaşi în sat – aveau o greutate mai mare a cuvântului, bazată pe credibilitate personală, şi erau un fel de lideri de opinie.)

În cadrul obştilor, regula de bază pentru luarea deciziilor era cea a unanimităţii. În obştea mică, regula era uneori majoritară pentru lucruri mai puţin importante (Stahl: 1959, vol. II, p. 41); dar în general trebuia presupus că decizia este luată în mod unanim³³. Reguli precum cea a unanimităţii sau chiar a majorităţii (simple³⁴) sunt dintre cele mai puţin complicate. Grupurile de oameni le pot utiliza foarte uşor, iar membrii lor nu au mari dificultăţi în a înţelege modul în care ele funcţionează³⁵.

Unanimitatea este o regulă extrem de atrăgătoare, pentru că posedă cel puţin două proprietăţi^*6: mai întâi, asumă că membrii grupului sunt egali între ei, au aceeaşi contribuţie la decizia socială. Într-o alegere unanimă, fiecare membru al grupului are aceeaşi forţă în a accepta o alternativă. În al doilea rând, unanimitatea presupune că fiecare membru al grupului are un drept de veto asupra alternativei alese; prin unanimitate nu e încălcată opţiunea niciunui votant. Ca urmare, unanimitatea acordă un rol esenţial membrilor grupului şi atunci când în discuţie nu este acceptarea, ci respingerea unei alternative.

În tradiţia lui Wicksell, argumentul cel mai important în favoarea utilizării regulii unanimităţii este că aceasta e singura regulă care conduce la o distribuţie Pareto-optimă a unui bun public (Buchanan, Tullock: 1962; Mueller: 1976). Întrucât, aşa cum am văzut, furnizarea unui bun public creează stimulente pentru apariţia unui comportament de tip blatist, o soluţie pentru a gestiona situaţia este aceea de a institui proceduri formale de furnizare a bunului respectiv. Or, cum prin definiţie toţi membrii grupului pot beneficia de un bun comun, e natural să se apeleze la regula unanimităţii când un astfel de bun urmează să fie furnizat.

Avantajele pe care le are unanimitatea fac însă cu greu faţă dezavantajelor. O trăsătură importantă a regulii unanimităţii este că, întrucât de obicei oamenii au preferinţe diferite, e foarte dificil să se ajungă la un punct de vedere comun pentru toţi membrii grupului, iar lucrul acesta cere eforturi mari, costuri ridicate. Din acest motiv, schimbarea este greu de realizat: e dificil ca membrii grupului să cadă cu toţii de acord asupra unei alternative noi, diferită de cea practicată până atunci. Cum adesea trebuie să se ajungă la o decizie într-un anumit timp, regula unanimităţii este extrem de conservatoare: ea favorizează puternic status quo-ul (mereu prezent şi mereu accesibil), care de cele mai multe ori este astfel soluţia adoptată iarăşi şi iarăşi. Satul devălmaş este de aceea extrem de rezilient: chiar dacă e supus unor forţe puternice, e foarte puţin probabil să se producă schimbări în el³⁶.

Există şi un alt mecanism care conduce la o rigiditate crescută a regulilor de luare a deciziilor. Acesta priveşte faptul că adoptarea unei alte reguli de luare a deciziilor presupune a folosi o regulă de alegere între reguli. Dacă există o autoritate (de exemplu, statul) care să confere o recunoaştere chiar minimală a dreptului comunităţii de a se organiza, atunci ne putem aştepta ca acea comunitate să fie dispusă să construiască noi modalităţi, mai eficiente, de luare a deciziilor. Fiindcă însuşi mecanismul prin care ea poate modifica regula este întărit prin recunoaşterea externă a dreptului de a face aşa ceva. Dar când nu există o astfel de autoritate (sau, dacă există, ea nu conferă o recunoaştere a dreptului de autoorganizare a comunităţii), aceasta este mai mult predispusă spre rigiditate instituţională. Când comunitatea a funcţionat o lungă perioadă astfel,

 

participanţii au trebuit să apeleze aproape în întregime la unanimitate ca regulă folosită pentru a schimba regulile. (Altminteri orice participant temporar nemulţumit care a votat împotriva unei schimbări de reguli s-ar putea adresa autorităţilor externe, ameninţând însuşi aranjamentul instituţional!) Unanimitatea ca regulă de decizie pentru a schimba regulile impune costuri de tranzacţie mari şi împiedică un grup să caute reguli mai potrivite cu costuri relativ mai mici (Ostrom: 2000, p. 152).

 

Unanimitatea este prezumată în astfel de situaţii de alegere a regulii de decizie pentru că – în condiţiile în care nu există o autoritate externă care legitimează acţiunea de alegere a comunităţii – acestor situaţii li se atribuie ca urmare un statut constituţional, în care apelul la unanimitate este soluţia naturală.

Să accentuăm de asemenea că atingerea unanimităţii se poate realiza prin căutări continue, negocieri, acţiuni reparatorii pentru a „mulţumi pe toată lumea” (sau, cu vorba celebră a lui Caragiale din schiţa Telegrame, pentru a se ajunge într-o situaţie de felul: „Pupat toţi piaţa endependenţi”). Decizia unanimă este foarte costisitoare atunci când avem în vedere decizii obişnuite³⁷. Dar aceste mecanisme de ajustare a opiniilor, de alterare a preferinţelor fac dificilă păstrarea unor linii ferme de demarcaţie între ceea ce este admis şi ceea ce nu este, între ceea ce e permis şi ceea ce nu este. Ca urmare, unanimitatea uzează principiile: ele nu mai rămân pietrele dure de temelie ale regulilor; dimpotrivă, devin laxe, iar graniţele între acceptat şi neacceptat sunt uşor de mutat³⁸. Faptul că regulile nu au o aplicabilitate clară, ci sunt mai degrabă ghiduri generale de comportament este, în acest sens, o consecinţă a preeminenţei unor reguli foarte simple (şi de aceea inflexibile) de luare a deciziilor colective.

Să notăm aici un fapt ceva mai general. Problema aplicării regulilor are în societăţile Europei răsăritene o istorie extrem de interesantă. Poate că unul dintre cele mai importante repere este cel al modului în care Biserica răsăriteană a abordat aplicarea regulilor canonice. Exisă cazuri în care regulile au trebuit să fie aplicate (mai cu seamă în primele secole de creştinism) cu acribie: cu stricteţe, cu exactitate. Rigorismul a făcut necesară chiar excluderea unora dintre membrii Bisericii, căzuţi în erezie. Unul dintre momentele cele mai cunoscute în care exigenţele stricte ale respectării normelor au fost chestionate a fost conflictul iscat în Bizanţ în legătură cu cea de-a doua căsătorie a împăratului Constantin al VI-lea în anul 795³⁹. Monahii din jurul lui Teodor Studitul au considerat-o adulterină, în timp de patriarhii Tarasie şi Nichifor au avut o poziţie mai moderată⁴⁰.

Problema era aceea dacă în aplicarea regulilor se poate ţine seama de alte considerente, precum binele general al Bisericii ori mântuirea individuală. Apare ideea aplicării de alt tip, cu iconomie, a regulilor canonice. Iconomia înseamnă că regulile canonice sunt aplicate nu rigid, ci ţinând cont de context, de caracteristicile concrete ale fiecărui caz; căci stringenţele canonice pot fi uneori nepotrivite cu un anumit caz, iar aplicarea strictă nu garantează că este împlinită voia divină. Iconomia se bazează pe principiul că poruncile divine nu sunt incompatibile cu libertatea umană şi cu sfatul pastoral. Aplicarea cu iconomie a regulii poate însemna o ocolire în anumite situaţii a regulii⁴¹; poate fi interpretată, aşa cum s-a făcut în interpretări vestice, ca o dispensă (adică o excepţie de la regulă dată de o autoritate competentă). Dar, după cum au accentuat teologii ortodocşi, această aplicare nerigidă este coerentă cu spiritul general al înţelegerii regulii; în formularea lor (aici referirea este la patriarhul Nicolae Misticul, în funcţie de două ori la începutul secolului al X-lea), aplicarea cu iconomie a regulii este în acelaşi timp imitare a iubirii lui Dumnezeu faţă de om.

Idealul de a asigura coerenţa cu principiul general în aplicarea nerigidă a unei reguli este esenţial. Secole de aplicare cu iconomie transformă iconomia însăşi într-o instituţie care dă naştere unor noi realităţi, tot mai depărtate de principiul general. De aceea, a căuta compromisul devine preocuparea centrală; iar apropierea dintre el şi starea de fapt este crucială pentru a păstra echilibrul şi ordinea.

 

Într-o formulare generală, un alt dezavantaj al apelului la regula unanimităţii este că aceasta favorizează aşa-numitul comportament strategic al membrilor grupului. Altfel spus, în procesul de negociere, fiecare va încerca să obţină cât mai mult, chiar dacă aceasta înseamnă că uneori va exprima alte preferinţe decât cele reale. De aici decurge că rezultatul depinde de puterea de negociere a actorilor şi că atingerea acestuia poate fi întârziată de faptul că în negociere fiecare va trebui să analizeze şi să răspundă felului în care ceilalţi acceptă să facă o altă concesie.

Această consecinţă este în răspărul uneia dintre cel mai des susţinute teze privitoare la structura obştilor, şi anume: întrucât regula unanimităţii asumă că membrii grupului sunt egali în luarea deciziei, satul devălmaş trebuia să fi fost unul egalitar. E tentant, plecând de aici, să se susţină că Vrancea era o republică ţărănească bazată pe democraţie şi egalitate; că egalitatea votului în obşti era expresia egalităţii de statut şi legitimitate; că regula unanimităţii exprima, pe de o parte, „frăţia” dintre vrânceni (susţinută ideologic şi de mitul fondator al descendenţei lor comune) şi, pe de altă parte, egalitatea ca importanţă a satelor.

Utilizarea într-o majoritate covârşitoare de situaţii a regulii unanimităţii poate fi interpretată, desigur, în sensul că obştile sunt egalitare şi, de asemenea, că activitatea lor se întemeiază pe un puternic consens al membrilor în privinţa problemelor pe care le întâmpină. Dar este posibilă şi o altă explicaţie, mai puţin înălţătoare (vezi şi Popkin: 1980, p. 449): accentul pe unanimitate poate să însemne doar că obştea încerca să ţină conflictele în plan intern şi să evite o divizare a acesteia. Mai mult, evitarea oricărei decizii neconsensuale poate fi un semn că în cadrul obştii relaţiile sunt caracterizate de un nivel ridicat de suspiciune şi de neîncredere; în aceste circumstanţe, accentul pe o regulă care acordă fiecăruia dreptul de veto este pesemne singura cale de a păstra în cadrul obştii o pace stabilă. Aşadar, nu este deloc evident că din prevalenţa regulii unanime de luare a deciziilor putem infera că obştile exemplificau un model democratic, egalitar de guvernare sau că ele se caracterizau prin armonie internă. În treacăt să notăm că apariţia unor situaţii noi – ca urmare a intruziunii statului şi a relaţiilor de piaţă – poate reprezenta un test în acest sens în favoarea celei de-a doua interpretări: noile condiţii au permis ieşirea la suprafaţă a contradicţiilor interne, iar mecanismele de gestionare ale obştii s-au prăbuşit foarte uşor.

Ca urmare, egalitatea din obştea tradiţională nu este expresia unei soluţii, ci mai degrabă problema: obştile nu au reuşit să construiască instituţii complexe de luare a deciziilor. Egalitatea era mai degrabă o consecinţă a lipsei de ofertă, a slabei capacităţi de a gestiona eficient problemele, de a oferi mecanisme instituţionale maleabile, complexe⁴². (Pe de altă parte însă, aşa cum am văzut, această rigiditate avea şi un rol activ: ea împiedica schimbarea în faţa provocărilor mediului. Până la un punct, desigur, împiedicarea schimbării permite comunităţii să funcţioneze satisfăcător. Dar tocmai din acest motiv există momente critice dincolo de care orice eficienţă se prăbuşeşte.) Iar problema se complică, de bună seamă, atunci când referinţa nu mai este satul arhaic, ci cel evoluat, în care diferenţierea socială este puternic prezentă.

2.5.2. Rigiditate şi scleroză instituţională

Notam în treacăt mai devreme că mecanismul de luare a deciziilor în obşti era extrem de conservator, favorizând puternic status quo-ul. Urmarea este că satul devălmaş se caracterizează prin rigiditate: nu numai că e foarte puţin probabil să se producă schimbări, dar, mai mult, în cadrul satului au apărut şi funcţionează mecanisme instituţionale de evitare a schimbării. Care sunt motivele pentru care în obştea tradiţională se constituie astfel de mecanisme? Rolul pe care îl au regulile de decizie socială care favorizează starea de fapt e un prim astfel de motiv. Un al doilea motiv – care cred că poate fi de asemenea invocat aici, deşi a fost dezvoltat pentru cu totul alte contexte în Olson (1999) – este că întotdeauna când membrii unui grup interacţionează o perioadă mai îndelungată, în cadrul unei anumite scheme instituţionale (ca, de exemplu, în cazul nostru, satul devălmaş) tind să apară şi subgrupuri cu interese speciale, care urmăresc să atragă spre ele o parte mai mare a resurselor grupului.

Satul devălmaş nu este pur şi simplu o sumă de persoane: el este o structură complexă şi ierarhică de grupări. Mai întâi, este familia (simplă şi lărgită); apoi sunt grupările care apar prin relaţiile de încuscrire; după care cele care se constituie prin fenomenul năşirii. În sfârşit, există crânguri, neamuri şi „bătrâni”. Toate aceste grupări se constituie şi funcţionează pentru a rezolva diverse probleme de acţiune colectivă speciale. Ele se dezvoltă în timp, devenind tot mai complexe. Raporturile dintre membrii satului se standardizează şi se permanentizează potrivit unor norme şi reguli. Între membrii acestor grupări apar înţelegeri privind accesul la diferite bunuri şi modul în care se realizează distribuţia lor. Ca urmare, formularea opţiunilor individuale, ca şi a diferitelor astfel de grupări devine la rândul ei subiectul unor constrângeri. Rezultatul este o tot mai mare rigiditate în decizii: scleroza instituţională devine tot mai accentuată.

Olson (1999) arată că în aceste grupuri una dintre consecinţele care apar este aceea că diversele coaliţii încearcă să păstreze un control exclusiv asupra resurselor. În acest sens, se creează reguli privind accesul în grup a celor din afara lui⁴³. Şi nu este vorba doar despre accesul în grupul ca întreg (al obştii ca întreg), ci şi în diversele sale subgrupuri. În cazul satelor devălmaşe, un exemplu interesant este cel al modului în care sunt structurate relaţiile de năşie (Stahl: 1959, vol. 2, partea a III-a, cap. II): ele devin exclusiviste, se transmit din generaţie în generaţie şi se extind în modalităţi bine precizate; ele impun constrângeri (interdicţii) asupra căsătoriilor între anumiţi membri ai obştii; grupul naşilor şi cel al finilor interacţionează şi cooperează în diferite modalităţi.

Dar cel mai clar se manifestă această competiţie între diversele grupuri atunci când, în timp, diferenţierea dă naştere cetelor, neamurilor şi bătrânilor. Acestea au acţionat pentru a asigura ca, din totalul resurselor, să distribuie în favoarea lor o parte cât mai mare. După Stahl, apariţia unor asemenea subgrupuri nu ar fi un fenomen accidental: ele au existat întotdeauna în satul devălmaş (chiar şi în cel arhaic⁴⁴), dar ulterior concurenţa dintre aceste grupuri (sau coaliţii, în termenii lui Olson) devine o componentă importantă a vieţii satului^*7. Voi da mai jos câteva citate pe care le cred deosebit de semnificative. Stahl descrie modul în care, în cadrul obştilor, aceste coaliţii ajung să domine comunitatea. Mai întâi, el arată că în cadrul obştii competiţia pentru accesul la o parte mai mare a sistemului de resurse devine centrală:

 

Ştim că, în mod firesc, aceste crânguri de neam se teritorializau încă din faza arhaică a satului. Stăpânirile locureşti ale grupului se alăturau unele de altele, fie că toate gospodăriile respective trăiau alături unele de altele, fie că procedaseră la o „alegere” internă de părţi, pe baza spiţelor de neam cu caracter privat familial…

În acţiunea lor de cucerire a teritoriului sătesc, acaparatorii se vor izbi deci de opoziţia acestor neamuri, ajunse în faza de teritorializare, care vor căuta să le interzică pătrunderea în zonele lor de influenţă.

În felul acesta, vechea obşte omogenă se vede înlocuită printr-o organizaţie socială în care cetele de neam apar ca formaţiuni sociale de sine stătătoare, care au preluat asupra lor sarcina de a se autoapăra (Stahl: 1959, vol. II, pp. 260-261).

 

În cadrul obştilor, coaliţiile bazate pe legăturile de neam încearcă mai întâi să îşi asigure accesul la o parte însemnată a resurselor. Ele sunt în competiţie între ele, dar şi cu alte grupuri de interese. De pildă, când vorbeşte aici despre acaparatorii (locali), Stahl are în vedere alt grup de interese din cadrul obştii, şi anume nebăştinaşii, care au reuşit să pătrundă în cete. Aceştia au pătruns în cete şi pentru că posedau resurse mai mari şi deci o capacitate mai mare de a negocia. Coaliţiile noi reuşesc să atragă membrii satului, fiindcă ajung să ofere ele însele bunuri comune (între care autoapărarea).

Dar ele doresc să obţină o parte tot mai mare din resurse. Şi acum apare structura clasică a unei dileme sociale. Stahl o descrie cu o claritate extraordinară. Mai întâi, el observă ca grupurile (cetele) ar trebui, potrivit principiilor de temelie ale organizării obştilor, să fie egale, cu alte cuvinte, formal, ele nu puteau pretinde nicio preeminenţă sau preferinţă faţă de celelalte. De aceea, pentru a avea acces la resurse, ele au nevoie mai întâi de recunoaşterea lor ca pretendent legitim. Odată ce sunt recunoscute astfel, ele au acces la resurse. Pentru ca partea care le revine însă în mod egal să fie mai mare, ele au nevoie ca numărul pretendenţilor legitimi să fie scăzut. Şi aşa apare o dilemă:

 

Cu cât mai mult asemenea „cete” existau în sat, cu atât partea care revenea fiecăreia era mai mică. Fiecare neam în parte avea deci interesul să se facă acceptată sub forma a două neamuri, să se prezinte deci scindate în faţa obştiei, după cum avea dimpotrivă interesul de a recunoaşte existenţa a cât mai puţine alte cete în sat.

Pe stabilirea numărului de cete cu drepturi egale se va purta deci o înverşunată luptă socială. (Stahl: 1959, vol. II, p. 261).

 

Cu alte cuvinte, distribuirea unor resurse mai mari către o coaliţie (un neam) se realiza prin limitarea numărului de „cete”⁴⁵, dar multiplicându-le pe cele cu care se putea realiza mai uşor o coaliţie. Între aceste grupuri, zice Stahl, era o luptă⁴⁶ înverşunată. Grupurile care acţionează în cadrul obştii concentrează eforturile⁴⁷ spre atragerea de partea lor a resurselor, spre acţiuni care să producă bunuri colective numai pentru membrii fiecărui grup, iar nu pentru toţi membrii obştii, şi astfel, cum arată şi Stahl, încurajează tendinţele dacă nu separatiste, măcar cele care fac uitate stimulentele pentru o acţiune solidară a obştii⁴⁸.

Una dintre consecinţele cele mai importante ale sclerozei instituţionale este, potrivit lui Olson (1999), creşterea ineficienţei economice. Scleroza instituţională este una dintre cele mai importante cauze ale stagnării sau chiar ale involuţiei economice a unei comunităţi. Competiţia dintre grupurile din cadrul satului face ca în calea realocării diferitelor resurse să apară tot mai multe bariere. Deciziile colective devin tot mai greu de luat, deoarece are loc o multiplicare a actorilor odată cu apariţia acestor grupuri; iar cooperarea dintre ele în vederea realizării acţiunii colective este dificilă, pe măsură ce acestea se îndepărtează de acţiunea unitară a obştii. Ca urmare, obştea se rigidizează, devine tot mai puţin capabilă să ofere alt răspuns decât cel standard: status quo-ul.

Olson⁴⁹ (1999) arată că, dacă o structură instituţională se sclerozează, există totuşi mai multe opţiuni pentru a ieşi din această situaţie. Una dintre ele este criza: o criză economică, agresiunea extrem de puternică din partea unor actori externi sau a unor condiţii externe modificate radical. Am amintit deja doi astfel de factori: dezvoltarea statului şi pătrunderea relaţiilor de piaţă în societatea românească. (Am văzut că, în satele devălmaşe din Vrancea, acestea au percutat imens începând cu prima parte a secolului al XIX-lea.) Îi vom aduce din nou în discuţie mai jos, pentru a vedea în ce măsură criza este capabilă să destructureze astfel de coaliţii de distribuţie. O altă cale importantă este aceea pe care Olson o numeşte a formării coaliţiilor cuprinzătoare, care să solidarizeze majoritatea membrilor comunităţii, în cazul nostru al obştii. Dacă o astfel de coaliţie ajunge să se constituie, ea va acţiona nu doar în favoarea unui grup restrâns de membri, ci chiar a tuturor, cu rezultatul că activitatea întregului grup se va eficientiza. Ceea ce sugerează Stahl e că, în timp, în obşti scad şansele constituirii unei asemenea coaliţii, chiar dacă nu e imposibil: o agresiune externă, precum cea prin care Al. Ipsilanti a dăruit vistiernicului său Iordache Ruset-Roznovanu „tot ocolul locului Vrancii de la ţinutul Putnii, ce iaste cu sate pe dânsul” (Stahl: 1958, vol. I, p. 151) şi care a pus obştile în situaţia de a se apăra este o circumstanţă favorabilă formării unor coaliţii cuprinzătoare – deşi nu e una care să declanşeze în cadrul obştii procese de dezvoltare economică sau de schimbări instituţionale.

2.5.3. O digresiune despre acţiunea colectivă a ţăranilor

Una dintre controversele cele mai interesante care au avut loc în deceniile trecute privitoare la cauzele dezvoltării economice în Europa l-a avut ca personaj central pe R. Brenner (1976; 1982). Brenner şi-a formulat poziţia în raport cu două tipuri de explicaţii avansate anterior cu privire la schimbările din agricultură în epoca preindustrială din Europa (începând cu secolul al XI-lea şi până în al secolul al XVII-lea). Acestea identificau drept cauze ale schimbărilor două tipuri de condiţii externe: dezvoltarea comerţului şi creşterea populaţiei⁵⁰. Când acestea variază, actorii relevanţi – ţăranii şi nobilii (eventual statul) – vor reacţiona în modalităţi specifice. De exemplu, dacă presiunea demografică creşte (ţăranii sunt tot mai mulţi), atunci capacitatea lor de negociere scade, iar nobilii pot să extragă în folos propriu o parte mai importantă a producţiei. Invers, când populaţia scade (cum s-a întâmplat, de pildă, după ciuma neagră din secolul al XIV-lea), ţăranii au o poziţie de negociere mai puternică, care constă tocmai în faptul că sunt mai puţini şi vor încerca să obţină o situaţie mai bună, de exemplu, să îşi câştige libertatea din şerbie. Cum se vede, o asumpţie importantă aici este că actorii sunt raţionali (cel puţin în sensul că, statistic vorbind, ei acţionează pentru a-şi urmări interesele individuale sau familiale).

Brenner consideră însă că explicaţiile cu această structură au un defect important. Ele clarifică multe fapte, dar se izbesc de un prag major: nu reuşesc să dea seama de evenimente cu semnificaţie crucială din istoria Europei preindustriale. Astfel, ele nu explică de ce în condiţii aproximativ similare apar rezultate de-a dreptul opuse în diferite părţi ale Europei (în Franţa, respectiv în Anglia, în Europa de Vest şi în cea de Est etc.). De exemplu, în timp ce după ciuma neagră din secolul al XIV-lea în Europa de Vest tendinţa a fost de diminuare, eventual chiar de dispariţie a şerbiei, în Europa de Est direcţia a fost exact opusă, către instaurarea unei a doua şerbii. Brenner sugerează că explicaţiile dau greş pentru că sunt incomplete: ele nu ţin cont de un factor fundamental. Acesta nu este de genul stimulentelor precum comerţul ori presiunea populaţiei, ci e instituţional: este vorba despre structura de clasă. Structura de clasă nu are o natură economică, în sensul că ea impune constrângeri asupra comportamentului care nu derivă din puterea diferită de negociere economică. Impunerea unor constrângeri de către clasa conducătoare are mai curând o natură „politică”: ea constă cel mai adesea în folosirea forţei. Invocarea structurii sociale este un mod de a introduce o instituţie nouă, care constă în constrângeri asupra comportamentului actorilor şi indică regulile după care aceştia vor acţiona în anumite situaţii.

Perioada medievală a produs două mari tipuri de aranjamente instituţionale; niciunul nu era însă eficient, căci păstrau o structură de stimulente care nu favorizau dezvoltarea economică, duceau la stagnare şi chiar în anumite situaţii la involuţie economică. Pe de o parte, proprietatea seniorială extinsă, în care constrângerea extraeconomică era esenţială (bazată într-un fel sau altul pe şerbie), nu stimula nobilii să îşi sporească venitul prin creşterea eficienţei economice, a productivităţii muncii ori a recoltelor; ei erau stimulaţi cu precădere să urmărească extragerea directă în folosul lor a unei părţi cât mai mari din produs (pe care o utilizau în alte direcţii decât cele economice: într-o măsură ridicată, beneficiile mergeau în scopuri militare); restul producţiei care revenea ţăranilor îi ţinea pe aceştia la limita supravieţuirii, deci în niciun caz ei nu puteau contribui la dezvoltare. Pe de altă parte, nici mica proprietate ţărănească nu era stimulativă pentru o specializare extinsă, pentru introducerea noilor tehnologii sau inovaţii. Stahl (1959, vol. II, p. 16) notează că, în condiţii de abundenţă a terenului, dar de raritate a populaţiei, mica gospodărie nu are interes să introducă noi tehnologii agricole. În ambele situaţii, contextul instituţional impunea celor două clase sociale acelaşi tip de strategii: cele care se axau pe propria reproducere.

Dezvoltarea economică a Europei de Vest s-a bazat pe un complex de împrejurări în care ambele aranjamente instituţionale s-au prăbuşit: sistemul feudal bazat pe şerbie a fost abandonat, dar în acelaşi timp ţăranii nu au reuşit să deţină în proprietate cea mai mare parte a pământului^*8. Ca urmare, s-a constituit o nouă structură instituţională de proprietate în care a vinde şi a cumpăra de pe piaţă au devenit strategii economice obligatorii. Consecinţa este uşor de detectat: fiecare actor a avut stimulente să se specializeze, să inoveze, să acumuleze în mod sistematic pentru dezvoltare⁵¹.

În acestă schemă explicativă, Brenner face apel şi la un alt element instituţional. Desigur, pentru nobili, cooperarea era mult mai uşoară, având în vedere raporturile dintre ei, precum şi faptul că, fiind un grup mai mic, coordonarea era mai uşoară. Pentru ţărani însă, lucrurile stăteau cu totul altfel. Potrivit lui Brenner, capacitatea lor de a se coordona, de a produce solidarităţi, adică de a realiza o acţiune colectivă, este o variabilă explicativă⁵². Atunci când ţăranii – de exemplu, în acea parte a Germaniei situată la vest de Elba – s-au putut solidariza şi produce acţiune colectivă (în guvernarea resurselor comune, precum păşunile, pădurile sau iazurile), ei au rezistat mai mult timp tendinţelor senioriale de impunere a forţei. Uneori nu s-a întâmplat însă acest lucru; în estul Europei (Germania de Est, Polonia), dezvoltarea unor astfel de structuri instituţionale a fost precară⁵³. Ceea ce înseamnă, la modul general, că existenţa structurilor instituţionale devălmaşe este funcţională pentru a apăra membrii satului de intruziunile exterioare. Stahl (1959, vol. II, p. 69) admite că presiunile externe pot determina apariţia anumitor îndatoriri ale obştii. Dar el respinge ideea că obştea a apărut din cauza acestora. Astfel, el respinge teza că existenţa obligaţiei satelor de a plăti solidar o anumită sumă drept bir ar reprezenta cauza apariţiei aranjamentelor instituţionale colective în sat. Argumentul lui Stahl este că aranjamantele devălmaşe sunt mult mai largi, obligaţiile satului faţă de actorii externi reprezentând numai o parte a instituţiilor lui de tip devălmaş.

Invocarea instituţiilor de guvernare colectivă ridică însă în mod natural întrebarea dacă în satele libere obştea, ca instituţie, a jucat un rol de acelaşi tip cu cel al nobilului în satele aservite. Pentru a răspunde, mă voi raporta la una dintre cele mai influente perspective instituţionale asupra şerbiei, cea formulată de North şi Thomas (1973). Potrivit celor doi autori, şerbia este în fond o relaţie contractuală între nobil şi ţăran, prin care fiecare actor oferă un bun celuilalt⁵⁴. Ţăranul oferă produsele muncii sale, nobilul oferă protecţie şi ordine socială⁵⁵. Să notăm că există o puternică asimetrie între cei doi actori care derivă din caracteristicile celor două bunuri: în timp ce produsele ţăranului sunt bunuri private, bunurile oferite de nobil sunt colective⁵⁶ („e un exemplu clasic de bun public, fiindcă era imposibil să protejezi o familie de ţărani fără a proteja vecinii lor” – North, Thomas: 1973, p. 30). Acest fapt face în principiu posibil ca ţăranii să aibă la dispoziţie alternativa de a fugi, ceea ce – în situaţiile în care numărul lor e scăzut – le asigură o putere mai mare de negociere în stabilirea relaţiilor cu nobilul. Pe de altă parte, oferta nobililor era atractivă, căci protecţia şi ordinea sunt de dorit întotdeauna (chiar şi în situaţia în care comunităţile se bucurau de o abundenţă de resurse şi deci nevoia de ordine nu deriva din cea a aplanării de conflicte legate de aproprierea resurselor).

Or, obştea este un aranjament instituţional care oferă de asemenea un set de bunuri colective membrilor satului. Obştea organiza activităţile de gestionare a bunurilor aflate în proprietate devălmaşă şi asigura relaţiile cu statul. Însă în timp ce nobilii aveau stimulente directe de a extrage de la ţărani cât mai multe produse, obştea nu avea acest interes. În plus, nu strângea ea însăşi resursele pentru dezvoltare. Le lăsa la dispoziţia ţăranilor⁵⁷. Aparent, această caracteristică ar putea să creeze posibilitatea dezvoltării economice. Dar aici intervin alţi factori. Mai întâi, cum am văzut, obştea a dezvoltat mecanisme extrem de conservatoare de luare a deciziilor şi, în plus, în timp, coaliţiile de distribuire a resurselor au blocat şi mai mult opţiunile de schimbare. În al doilea rând însă, acumularea de capital, introducerea schimbărilor tehnologice nu au fost susţinute de factorii comerciali şi demografici.

Stahl s-a aplecat cu atenţie asupra variabilelor externe în care au funcţionat aranjamentele de tip devălmaş. Textul pe care îl citez mai jos formulează pertinent ideea că instituţiile sunt instrumente (unelte) folosite de oameni pentru a se coordona şi a produce mai eficient bunuri:

 

Lupta omului cu natura nu este propriu-zis economică, ci culturală. Tehnica muncii este doar un punct de plecare pentru organizarea economică. Graţie facultăţilor lor spirituale, oamenii reuşesc să-şi creeze o tehnică de lucru şi să şi-o îmbunătăţeasca permanent, ajungând a stăpâni natura din ce în ce mai deplin.

Dar ceea ce este „economic” în această problemă este faptul că oamenii se asociază între ei pentru a produce cele necesare traiului. Societatea umană este în acest sens o unealtă socială a oamenilor în activitatea lor economică. Satul devălmaş reprezintă tocmai o formă de asociaţie egalitară unor gospodării (Stahl: 1944, p. 335).

 

Stahl (1959, vol. II, pp. 11-22) indică nivelul tehnologic şi cel demografic ca fiind două astfel de variabile. Ele, arată autorul, explică felul în care vor acţiona oamenii, în condiţiile în care instituţiile existente le oferă diverse seturi de stimulente⁵⁸. De exemplu, constrângerile demografice⁵⁹ au influenţat în multe modalităţi comportamentul actorilor. Stahl admite că în general a existat o penurie demografică. Populaţia era redusă, iar creşterea demografică, chiar foarte ridicată⁶⁰ începând cu secolul al XVII-lea, nu a modificat până către 1800 faptul că pământul şi celelalte resurse erau la îndemână din abundenţă.

Voi da aici doar două exemple în acest sens. Primul se referă la modul în care se producea fenomenul de roire a satelor din cele matcă (Stahl: 1958, vol. I, partea a II-a, cap. IX). Acesta nu era datorat creşterii populaţiei şi nevoii de a accesa alte sisteme de resurse (dintre cele care existau în abundenţă). Roirea nu era un fenomen organizat, ci mai curând, argumentează Stahl, unul spontan şi individual, în baza intereselor membrilor satului (îndeosebi al tinerilor care îşi întemeiau noi gospodării), care se petrecea nu brusc, ci de-a lungul mai multor generaţii, fiind gestionat de obşte.

Al doilea exemplu priveşte fenomenul atât de răspândit al fugii ţăranilor⁶¹. S-au confruntat cu el atât boierii, cât şi stăpânirea austriacă a Olteniei, precum şi domnitorii din ultimele decenii ale secolului al XVI-lea, până în vremea lui C. Mavrocordat, la mijlocul secolului al XVIII-lea. Fuga ţăranilor era o modalitate de a evita impozitarea uneori excesivă, atât cea a statului⁶², cât şi a boierilor (ori a mănăstirilor). Dar, prin adoptarea acestei strategii, ţăranii nu aveau doar scopul de a evita plata taxelor. Ea era în acelaşi timp o formă de presiune la adresa boierilor şi statului⁶³. Raritatea populaţiei, aşa cum am notat deja, oferea ţăranilor o putere de negociere mai ridicată în raport cu boierii sau statul⁶⁴. Pe de o parte, din punctul de vedere al boierilor, densitatea mică a populaţiei ducea la o competiţie ridicată pentru a atrage pe moşiile lor cât mai mulţi ţărani care să muncească şi să le plătească dijmă (Chirot: 2002, p. 121). Pe de altă parte, din punctul de vedere al ţăranilor, „pentru că loturile agricole erau cultivate o vreme şi apoi transformate din nou în păşuni, atunci când pământul nu mai era roditor exista un stimulent prea mic pentru ţărani de a rămâne în acelaşi sat, dacă un alt stăpân de moşie le promitea condiţii mai bune” (Chirot: 2002, p. 117). În cazul Ţării Româneşti, continuă Chirot, combinaţia dintre densitatea mică a populaţiei şi producţia de tip agropastoral a făcut ca, cel puţin pe termen lung, şerbia să fie o instituţie nefuncţională. Şi, aş adăuga, era mai curând formală: căci, având oportunităţi ridicate pentru a fugi, şerbii erau de facto liberi⁶⁵.

În chiar cunoscuta „Carte a obşteştei Adunări a Ţării Româneşti pentru desrobirea ţăranilor înstrăinaţi, ce s-ar întoarce la locul lor” din 1 martie 1746, în vremea domniei lui C. Mavrocordat, vedem uşor cum presiunea pe care au exercitat-o ţăranii prin strategia fugii a avut rezultate concrete: fugarilor li se permitea să se întoarcă acasă, li se garanta libertatea, precum şi faptul că nu vor fi pedepsiţi; mai mult, ei beneficiau de anumite înlesniri. Dar documentul risca să producă efecte contrare celor dorite: el urmărea să dea o soluţie crizei demografice (şi consecinţelor ei de natură fiscală şi socială), însă crea o alta. Căci ţăranii care nu fugiseră – dar nu fuseseră şi ei eliberaţi – constată acum că e preferabil să facă acelaşi lucru (Giurescu: 1944, pp. 278-279). Pentru a preîntâmpina o asemenea catastrofă, pe 5 august 1746, Adunarea Obştească (de data aceasta binecuvântată de prezenţa unor înalte feţe bisericeşti: patriarhii de Ierusalim şi Alexandria⁶⁶) consfinţeşte într-un nou document desfiinţarea totală a rumâniei.

Aceste consideraţii nu se aplică însă direct ţăranilor liberi, cuprinşi în satele devălmaşe. Ei nu erau puţini: urmându-l pe P. Poni, Stahl (2003, p. 117) estimează că ţăranii liberi reprezentau cam un sfert din totalul populaţiei vechiului regat şi al Basarabiei⁶⁷. În măsura în care conflictele cu statul se acutizau (din cauza creşterii fiscalităţii), fuga reprezenta de bună seamă şi expresia alternativei ţărăneşti de a configura masa tratativelor. Dar, dincolo de acest aspect, cum se răsfrânge raritatea demografică asupra satului devălmaş? Satul devălmaş era funcţional dacă era mai restrâns. Stahl (1959, vol. II, pp. 13-14) indică drept principale cauze ceea ce azi numim problemele de acţiune colectivă care apar în guvernarea bunurilor comune. Mai întâi, într-un sat mare guvernat de obşte, deciziile ar fi aproape imposibil de gestionat: „Convocarea, adunarea, purtarea dezbaterilor şi luarea hotărârilor devin greoaie şi până la urmă cu neputinţă”. Apoi sunt factori de natură tehno-economică privind modul efectiv în care membrii satului cooperează, de exemplu, pentru a cultiva pământul. Chiar şi în cazurile în care pământul aflat la dispoziţia satului este încă abundent, cultivarea lui nu e eficientă economic dacă un lot (care e alocat de obşte unei gospodării) ajunge să fie plasat departe de vatra satului – ceea ce s-ar întâmpla frecvent dacă numărul sătenilor ar fi mare.

În al doilea rând, jocul diferit al intereselor face ca în contexte instituţionale diferite să ia naştere comportamente chiar opuse. De exemplu, întotdeauna a existat problema imigraţiei, dată de presiunea nebăştinaşilor de a se aşeza într-un sat. Dacă sistemul de resurse era abundent, atunci ne-am putea aştepta ca regulile de admitere în comunitate a celor din afară să fie puţin restrictive. Dar, arată Stahl, nu e aşa: uneori sunt stimulente de a atrage noi membri ai satului, alteori invers, sunt reguli stricte făcute cu scopul de a împiedica imigraţia (chiar dacă, repet, nu este în discuţie raritatea resurselor). Raţiunile sunt identificate de Stahl în tipul de aranjament instituţional existent. În cazul unui unui sat aservit, boierul are tot interesul să atragă ţărani din alte locuri; populaţia era rară, resursele bogate, iar un număr mai mare de ţărani creştea valoarea moşiei. Ţăranii aserviţi aveau însă tot interesul să trăiască în sate în care li se ofereau condiţii mai bune de către boieri: erau deci în situaţia de a fugi. Cu alte cuvinte, se naşte un gen de piaţă în care boierii oferă bunuri colective unor ţărani dispuşi să le accepte, iar piaţa includea populaţia din satele aservite. Sigur, condiţiile oferite nu aveau cum să fie mult mai bune, ci erau de fapt mai proaste decât cele din satele libere.

Dar în cazul satelor devălmaşe nu există stimulente pentru ţărani să fugă. Mai mult, în cadrul lor obştea promovează reguli pentru a împiedica migrarea⁶⁸. O dată, pentru a se asigura că nu se ajunge în situaţia în care resursele devin limitate; însă o cauză foarte importantă este aceea că mărirea satului nu e de dorit, iar prin venirea unor nebăştinaşi structura instituţională a obştii s-ar complica şi mai mult. Ca urmare, arată Stahl (p. 17), în satele devălmaşe schimbările demografice depind prioritar de evoluţiile naturale ale populaţiei; ele au tendinţa de a fi mai stabile (deşi mai puţin numeroase). Satele aservite sunt însă mult mai puţin stabile, putând ajunge la maxime foarte mari, dar şi la minime dramatice, nu de puţine ori dispărând în totalitate.

2.5.4. Abundenţă şi raritate

Economia abundenţei. Considerăm de obicei că societăţile moderne sunt prospere, câtă vreme în cele primitive prevalează lipsurile: în acestea din urmă, obiectivul de atins nu este prosperitatea, ci supravieţuirea. Dintr-o pespectivă antropologică, unii autori au chestionat puternic această susţinere, deoarece se iau drept „naturale” supoziţii care, în fapt, ar fi mai curând culturale. Voi lua un singur exemplu în acest sens, formulat de M. Sahlins (1972). Teza lui principală este că societăţile primitive de vânători-culegători⁶⁹ (precum în cazul unor triburi din Africa sau al aborigenilor din Australia) au fost în realitate societăţi ale afluenţei sau prosperităţii, în care bunurile (uneori cele fundamentale: hrană şi apă, dar îndeosebi cele din „sfera nonsubzistenţei”) erau accesibile într-o cantitate mai mult decât îndestulătoare.

Afirmaţia este, desigur, paradoxală. Sahlins o reconstruieşte de aceea cu multă atenţie. El pleacă de la observaţia că prosperitatea poate fi atinsă în două feluri: dorinţele pot fi satisfăcute cu uşurinţă dacă fie produci mai mult, fie doreşti mai puţin. Societăţile moderne au ca premisă adâncă a însuşi modului lor de a funcţiona (atât de adâncă, încât nici nu mai este menţionată) faptul că nevoile oamenilor sunt mari, dacă nu chiar nelimitate şi că, prin urmare, a avea prosperitate înseamnă a produce mai mult, a dezvolta economia. Şt. Zeletin nota cu limpezime această asumpţie fundamentală a lumii moderne:

 

Weber socoate… că dorinţa de câştig nemărginit nu este o însuşire specifică erei capitaliste; o asemenea idee i se pare naivă. Privită în sine, această dorinţă este universală. Şi el aminteşte aici, între altele, de Cortés şi Pizzaro, jefuitorii spanioli ai Americii.

Dar se pare mai curând că este la mijloc o neînţelegere. În mod singuratec se înţelege că pofta de câştig a existat în orice timp; dar ca însuşire generală a întregii organizaţii sociale, deci ca fenomen social, ea nu se găseşte decât de la naşterea capitalismului. Tendinţa de capitalizare infinită şi în genere tendinţa spre infinit, eterna goană spre un ţel ce nu se mai realizează niciodată, fiindcă odată realizat face să apară la orizont infinitul mai mare – acesta este un fenomen specific modern european şi apare de la Renaştere, adică de la înfiriparea capitalismului. Asemenea alergare spre infinit… dă pecetea proprie civilizaţiei noastre europene: ea alcătuieşte deopotrivă gloria şi mizeria acestei civilizaţii, punând-o în izbitor contrast cu civilizaţia orientală, care e altoită pe bază agrară şi de aceea are ca însuşire specifică odihna, contemplaţia (Zeletin: 2006, p. 29n).

 

Or, consideră Sahlins, asumpţia că nevoile omeneşti sunt infinite şi de aceea de neatins (1972, p. 39) este corectă doar dacă ne referim la anumite societăţi, cele moderne. În acestea, penuria, lipsurile sunt creaţii specifice ale unui anumit aranjament instituţional:

 

Sistemul industrial de piaţă instituie penuria într-o modalitate niciodată egalată şi într-un grad întâlnit niciunde altundeva. Acolo unde producţia şi distribuţia decurg din felul în care se comportă preţurile şi orice componentă a vieţii depinde de faptul de a dobândi şi de a cheltui, insuficienţa mijloacelor materiale devine punctul de pornire explicit, calculabil al întregii activităţi economice (p. 4).

 

Penuria apare când alternativele aflate în faţa membrilor societăţii se multiplică şi când ele nu pot fi toate urmate: a alege o alternativă de comportament înseamnă, implicit, a nu putea să le accesezi pe celelalte, de unde sentimentul de deprivare.

Concluzia este deci că nu trebuie să presupunem că întotdeauna dorinţele noastre sunt infinite, nelimitate. Şi, mai departe, ajungem să conchidem că piaţa nu e o instituţie ubicuă, mai mult, că nicio societate anterioară celei a epocii noastre, a modernităţii, nu a fost dominată de pieţe. Această idee a fost făcută celebră de K. Polanyi (şi este acceptată şi dezvoltată de Sahlins).

 

Adam Smith sugera că diviziunea muncii în societate depindea de existenţa pieţelor sau, cum formula el, de „tendinţa omului de a vinde, a face troc şi de a schimba un lucru cu altul”. Această expresie a dat naştere mai târziu conceptului de om economic. Privind în urmă, se poate spune că nicio altă citire greşită a trecutului nu s-a dovedit mai profetică în ce priveşte viitorul… Sugestiile lui Adam Smith cu privire la psihologia economică a primilor oameni au fost la fel de false ca şi cele ale lui Rousseau cu privire la psihologia politică a sălbaticului. Diviziunea muncii, un fenomen la fel de vechi ca şi societatea, răsare din diferenţele inerente unor fapte precum sexul, geografia sau înzestrările individuale; iar presupusa tendinţă a omului de a vinde, a face troc şi de a schimba un lucru cu altul este în întregime apocrifă (Polanyi: 1957, pp. 43-44).

 

Să notăm că argumente de acelaşi tip – piaţa nu a reglat relaţiile între oameni în orice societate – au fost formulate şi de unii autori români. Unul dintre aceştia este L. Blaga⁷⁰. În Spaţiul mioritic el argumentează că în unele societăţi, precum cea tradiţională românească, nu interesul economic, ci alte tipuri de motivaţii (unele estetice, de exemplu) guvernează comportamentul oamenilor. Iată un fragment în acest sens:

 

Bogata viaţă ţărănească de aiurea, din Olanda spre pildă, sau din Germania, stă mărturie, prin alte aspecte doar, pentru acelaşi primat indiscutabil al economicului. …Ţăranul român, ca să nu vorbim decât despre el, fiindu-ne cel mai apropiat, manifestă orientări care dezmint hotărât primatul intereselor economice, acel primat ce n-ar îngădui eflorescenţele frumuseţii decât ca o anexă sau ca un epifenomen. …e bine să păstrăm, în ocolul atenţiei noastre, împrejurarea impresionantă că ţăranul răsăritean nu uită nici în cea mai neagră sărăcie podoaba şi pitorescul ca pervaz firesc al vieţii⁷¹ (Blaga: 1969b, p. 190).

 

Să revenim la Sahlins. După el, membrii societăţilor primitive ar trăi într-o lume caracterizată nu de lipsuri, ci, dimpotrivă, de abundenţă şi deci viaţa lor ar fi una de afluenţă, de confort material şi de prosperitate. Sahlins o citează pe Lorna Marshall, antropolog: ea arată că, deşi în privinţa bunurilor ce ţin de subzistenţă se poate mai curând vorbi despre suficienţă⁷², în general membrii acestor societăţi trăiesc „într-un fel de îndestulare materială”. Aceasta constă în faptul că resursele la care fac apel sunt exact cele existente din abundenţă în jurul lor (şi de aceea nu fac subiectul unor restricţii, cum este cazul unui gen de drepturi de proprietate): lemn, trestie, oase (pentru arme şi alte instrumente), materiale pentru funii, iarbă, blănuri etc. Mai mult, ca regulă, nici obţinerea acestor resurse (extragerea lor din mediul natural) şi nici prelucrarea lor nu cer un efort deosebit. Şi, repet, accesul la aceste resurse este direct şi neîngrădit⁷³.

 

Am putea fi tentaţi să spunem că vânătorul este un „om neeconomic”. Cel puţin în ceea ce priveşte bunurile care nu sunt de subzistenţă, el este reversul caricaturii standard imortalizate în orice Principii generale ale economiei, pagina 1. Dorinţele lui sunt puţine, iar mijloacele lui relative sunt abundente. În consecinţă, este „comparativ liber de presiuni materiale”, nu are niciun „simţ al posesiunii”, nu arată vreun „simţ nedezvoltat al proprietăţii”, este „complet indiferent la orice presiuni materiale”, manifestă o „lipsă de interes” în dezvoltarea echipamentului lui tehnologic (p. 13).

 

Cum se vede, Sahlins derivă „omul neeconomic” – cu toate caracteristicile lui cunoscute (în primul rând, lipsa simţului proprietăţii) – din condiţia de abundenţă a mediului în care acesta trăieşte. Argumentul lui Sahlins este însă opusul celui care va fi dezvoltat mai jos. Analizând aranjamente instituţionale, precum satul devălmaş sau întreprinderea socialistă cu bugetul ei maleabil, voi arăta că abundenţa nu este atât de mult un dat natural, cât o construcţie instituţională: ea este nu premisa, ci rezultatul adoptării şi funcţionării unor instituţii care încearcă să asigure unor grupuri sociale resursele dorite prin ocolirea unor raporturi competitive în societate.

Există o consecinţă foarte generală a acestui mod de a privi lucrurile: sigur, e adevărat că instituţiile definesc comportamentul oamenilor dintr-o societate⁷⁴, dar instituţiile nu sunt venite din cer, date nouă ca atare. Ele, aşa cum voi argumenta, sunt echilibre în acţiunile oamenilor. Ceea ce înseamnă că un anumit comportament al acestora este presupus ca dat⁷⁵. Eu voi admite că este vorba despre cel pe care în sens larg îl numim raţional. Acest comportament raţional se poate însă exprima în feluri diferite: în unele instituţii, comportamentul raţional apare la prima vedere ca „neeconomic”, asemănător, de exemplu, cu felul în care Sahlins caracterizează oamenii societăţilor de vânători-culegători. Dar aceşti oameni se comportă aşa numai fiindcă acţionează sub anumite instituţii. Alte instituţii creează cu totul alt tip de stimulente de acţiune (în cazul în care avem a face cu instituţii ale pieţei, oamenii se comportă mult mai mult, direct, ca „raţionali”), după cum instituţii diferite creează structuri diferite în ceea ce priveşte modul în care resursele pot fi accesate: în unele cazuri, resursele apar ca abundente, în altele ca limitate. Cum am văzut, este posibil să se argumenteze că în societăţi primitive structura sistemului de resurse este una a abundenţei şi confortului material; aşa este cazul cu aranjamentele instituţionale de tipul obştii tradiţionale româneşti.

 

Abundenţa ca instituţie. După cum am văzut, cadrul ostomian de analiză se apleacă prioritar asupra şi are capacitatea de a explica durabilitatea aranjamentelor instituţionale în care predomină raritatea, iar actorii sunt în relaţii de concurenţă între ei pentru a accesa resursele. Aici întâlnim cea de-a doua verigă slabă a cadrului instituţional devălmaş, pe care am indicat-o mai devreme. Spre deosebire de situaţiile avute în vedere de Ostrom, aranjamentele instituţionale de tip devălmaş au apărut şi au funcţionat în circumstanţe speciale: resursele comune pe care se baza cooperarea socială erau înţelese ca fiind abundente⁷⁶ (practic nelimitate în anumite situaţii) şi s-au păstrat astfel o lungă perioadă. Or, testul unui aranjament instituţional care priveşte gestionarea resurselor comune constă în a vedea modul în care funcţionează când resursele se deteriorează, când raritatea devine regula, se instalează penuria, iar competiţia dintre membrii grupului, comportamentele de tip blatist etc. se intensifică. Rezistă acel aranjament instituţional în circumstanţe de acest tip? Iar dacă da, cum şi în ce fel?

Stahl însuşi insistă asupra faptului că aranjamentele caracteristice satului devălmaş presupun o abundenţă deplină a resurselor⁷⁷. „Pădurea”, scrie Stahl, „era copleşitor de multă faţă de un număr restrâns de oameni şi în special faţă de nevoile şi capacităţile lor tehnice”; în faţa imensităţii suprafeţelor împădurite, vrâncenii se plângeau că „stă pădurea să cadă pe noi”⁷⁸. Islazul este socotit nesfârşit, prisoseşte nevoilor locale, e suficient de întins (trăsătură pusă sub semnul îndoielii doar în cazuri speciale, de exemplu, când prin folosirea lui se barează drumuri de trecere sau apar aglomerări în locuri mai căutate – în jurul morilor, langă târguri ori vetrele de sat). Cât despre terenul agricol, iată un singur exemplu, dat de asemenea de Stahl – „cântecul lui 907”:

 

Când a fost în 53

De ne-a dat pământ Ştirbei

Puneai plugul unde vrei

Şi arai pe cât putei.

 

Aici trebuie să facem însă o distincţie crucială: abundenţa poate fi înţeleasă pur şi simplu ca o premisă, ca o circumstanţă externă anterioară unei construcţii instituţionale. Dar ea poate fi înţeleasă şi ca o componentă a instituţiei în cauză, ca un mecanism prin care aceasta defineşte anumite stimulente de comportament pentru actori. (În cel de-al doilea sens, abundenţa poate fi conexată cu ideea fugii de competiţie.) În cazul satului devălmaş, sigur că abundenţa resurselor⁷⁹ a reprezentat o circumstanţă fundamentală în care a funcţionat acesta^*9. Dar, mai important, abundenţa a fost o construcţie instituţională, a fost mecanismul prin care s-au definit regulile de funcţionare a obştii şi tipurile de comportamente acceptabile ale membrilor ei. Abundenţa asumată a avut consecinţe foarte adânci. Mai întâi, nu a existat niciun stimulent pentru ca instituţiile care au apărut să includă acele elemente care să le asigure durabilitatea, atunci când abundenţa s-ar deteriora sau nu ar mai exista. În al doilea rând, nu au putut face faţă situaţiilor în care exploatarea resurselor a inclus tehnici mai noi, avansate. Aşa cum am văzut, aceste schimbări au avut loc atunci când a intervenit acţiunea concomitentă a doi factori externi satului devălmaş: statul modern şi economia de piaţă. Iar când spunem economie de piaţă, să accentuăm caracterul concurenţial al acesteia, faptul că ea presupune că resursele nu sunt nesfârşite, ci, dimpotrivă, limitate⁸⁰.

Stahl a argumentat că, atunci când către mijlocul secolului al XIX-lea aceşti factori au agresat aranjamentele instituţionale arhaice, reacţia a fost aceea de a produce răspunsuri instituţionale noi. Ca să luăm un singur exemplu, în cazul utilizării pădurilor au apărut, arată Stahl (1998, vol. I, partea a III-a, cap. 2), diferite reguli care au încercat să pună bariere în calea exploatării lor excesive. Astfel, în exploatarea devălmaşă a pădurilor, una dintre provocările importante pentru obşte a fost existenţa defectorilor: membrii obştii care se comportau oportunist nu cooperau. Când resursa e mare, practic inepuizabilă, iar exploatarea ei îndeajuns de redusă, defectările sunt puţin importante din punct de vedere economic. Însă atunci când exploatările silvice s-au extins, iar relaţiile de piaţă au devenit tot mai răspândite şi în acest domeniu, obştea era pusă în faţa generalizării comportamentului oportunist. Pentru a bloca sau a face faţă unor astfel de situaţii, o soluţie instituţională apărută a constat în excluderea completă a membrilor obştii de la exploatarea resurselor publice silvice, care au fost date în arendă unor beneficiari externi; veniturile ce reveneau obştii erau împărţite ulterior între beneficiari în mod egal sau după un criteriu prestabilit (avere, cota de impozit etc.). Soluţia s-a dovedit însă proastă: arendaşii au preferat o exploatare agresivă, pădurile fiind tăiate mai mult decât aveau acestea capacitatea naturală de a se regenera. O a doua soluţie a constat în implicarea directă a membrilor obştii: ei participau la tăierea în comun a pădurii, lemnul fiind apoi distribuit între ei în mod egal sau după un criteriu oarecare (precum cele menţionate mai sus). De data aceasta, defectarea era inacceptabilă pentru obşte; de aceea, ea a fost nevoită să angajeze agenţi speciali – pădurar sau paznic (vighil) – pentru a monitoriza activităţile economice şi a descuraja defectările de către comunitate. Această nouă soluţie presupune în schimb valorificarea de către beneficiarii înşişi a resurselor apropriate, deci intrarea pe piaţă a obştii. Problemele care apar astfel sunt amplificate şi de faptul că, într-un fel, obştea intra în competiţie chiar cu membrii ei, care de asemenea puteau să taie copaci din pădure şi să-i vândă. Atunci s-a încercat o soluţie de evitare a unei astfel de competiţii: obştea urma să taie copacii însemnaţi, adică de cea mai bună calitate, iar ceilalţi membri ai obştii puteau tăia copaci care nu erau însemnaţi. Or, nici această soluţie nu a mers bine, deoarece membrii obştii au încercat şi ei să exploateze acest lemn mai bun, în diferite moduri – formal, prin contribuţii mai mari la acoperirea cheltuielilor obştii, dar şi prin coruperea funcţionarilor acesteia (vezi Miroiu, Pircă: 2002, pp. 62-63). Instituţia gestionării în mod devălmaş a pădurii devine astfel mai complexă, dar soluţiile oferite au fost mai degrabă ad-hoc, cu rolul de a acomoda o nouă situaţie în cadrul existent; ele nu au reprezentat o construcţie nouă din rădăcini, adecvată unor circumstanţe de o natură cu totul diferită de cele anterioare.

Să notăm aici o dificultate serioasă a analizei propuse de Stahl. El presupune că, atâta vreme cât abundenţa era regula, aranjamentele instituţionale devălmaşe erau eficiente: ele au funcţionat în satul arhaic. Or, în lipsa evidenţei empirice, este greu de spus dacă persistenţa acelor aranjamente a fost datorată faptului că erau funcţionale sau pur şi simplu faptului că obştile nu aveau nici capacitatea tehnică şi nici resursele demografice pentru a produce epuizarea sistemului de resurse. Aşa cum argumentează Mirela Cerkez,

 

devălmăşia absolută ca sistem de organizare nu a ajuns niciodată la maturitate instituţională. Pentru a se fi perfecţionat, ea ar fi trebuit să se confrunte cu condiţii de raritate. Condiţiile de raritate au fost însă create de modul în care anumiţi agenţi acaparatori au profitat atât de legile formale cât şi de cele ale comunităţilor devălmaşe, modificând în acelaşi timp şi forma de proprietate şi, implicit, patternurile decizionale. Faptul că acaparatorii externi nu au putut exploata abuziv sistemele de resurse decât prin destrămarea modului de organizare devălmaş ar putea fi interpretat ca o măsură a eficienţei devălmăşiei – devălmăşia nu permitea abuzul. Dar faptul că devălmăşia a putut fi destrămată ar putea de asemenea să fie interpretată ca o măsură a ineficienţei devălmăşiei – nu era suficient de matură instituţional, astfel încât să poată fi menţinută (Cerkez: 2015, p. 99).

 

Aranjamentele instituţionale devălmaşe stau mărturie unui anumit tip de organizare socială în care de fapt nu se presupune că existau condiţiile tehnologice şi demografice care să conducă la epuizarea resurselor; ele asumau abundenţa acestora şi se construiau prin evitarea – desigur, întru totul posibilă în acele condiţii – a situaţiilor în care actorii ar fi ajuns să concureze, să intre în conflict în ceea ce priveşte utilizarea resurselor. De bună seamă, astfel de situaţii nu puteau fi excluse, dar ideea fundamentală e aceea că soluţiile puse la lucru, în cazurile cele mai importante, presupuneau că resursele de distribuit erau, într-un fel sau altul, nelimitate.

Problema lipsei unor mijloace tehnologice avansate este mai complicată. Să notăm mai întâi faptul că, întrucât tehnologiile avansate nu erau disponibile, obştile nu ajungeau în situaţia în care resursele ar fi putut fi epuizate şi ar fi fost necesar să se declanşeze mecanismele instituţionale de evitare a logicii „tragediei bunurilor comune”. Nu e însă vorba doar despre lipsa tehnologiilor, ci şi despre faptul că aceste tehnologii nici nu erau căutate sau dorite. Căci menţinerea unei situaţii caracterizate de lipsa unor tehnologii avansate putea avea şi rolul de instrument de evitare a dilemelor sociale. În particular, am putea explica astfel rigiditatea, conservatorismul aranjamentelor instituţionale, precum obştea tradiţională. Generalizând puţin, obştile nu stimulau nici alte mecanisme care ar fi putut conduce la astfel de situaţii. De exemplu, nu stimulau formarea de resurse de dezvoltare şi niciun spirit antreprenorial şi de inovare etc.

Următoarea observaţie cred că este importantă şi de aceea merită să fie subliniată: argumentul prezentat aici indică o direcţie cauzală opusă argumentului mult mai comun după care stagnarea instituţională (şi economică) este urmarea lipsei tehnologiilor, a capitalului sau spiritului antreprenorial etc. Este opus de asemenea unui argument complementar acestuia: cel după care dezvoltarea economică e rezultatul introducerii unor noi tehnologii, al unei noi organizări a producţiei, al unor investiţii mari. Aşa cum notau North şi Thomas (1973, p. 2), argumentul din urmă de fapt nici nu este un argument: el nu face decât să descrie în ce constă dezvoltarea economică, nu şi să o explice.

 

Satul devălmaş nu a rezistat modernizării societăţii româneşti; nici relaţiile economice de piaţă, nici asaltul statului nu au putut fi evitate. Consecinţele care decurg de aici sunt foarte importante şi nu privesc doar soarta acestui aranjament instituţional tradiţional, fiindcă multe alte instituţii cu un rol important în societatea românească au avut trăsături similare celor ale satului devălmaş. Asumarea abundenţei sau fie şi numai construcţia unor instituţii speciale în care se asumă abundenţa, evitarea în acest mod a concurenţei, a confruntării cu alţii în distribuirea sau în utilizarea resurselor au fost principii care au prezidat modul în care au funcţionat multe dintre instituţiile care au existat – ba chiar au persistat o lungă perioadă, chiar în condiţii exterioare de natură radical diferită – în societatea românească.

Voi da aici un exemplu; l-am ales tocmai pentru a indica faptul că asumpţii de genul celor menţionate mai devreme caracterizează aranjamente instituţionale de natură foarte diferită. Mă refer la cele care au definit întreprinderile socialiste, precum şi continuatoarele acestora – întreprinderile de stat, aşa cum au funcţionat ele în întreaga perioadă de tranziţie postsocialistă. Într-un sens deloc metaforic se poate spune că instituţia întreprinderii socialiste a fost una bazată pe premisa că abundenţa resurselor poate fi înţeleasă ca fiind potenţial infinită.

2.5.5. Bugetul maleabil

J. Kornai a introdus distincţia (apoi foarte mult utilizată) între constrângerile bugetare rigide (hard) şi cele maleabile (soft) (vezi, de exemplu, Kornai: 1992). Distincţia este uşor de intuit (Kornai, Maskin şi Roland: 2003): când avem „constrângeri bugetare rigide”, orice organizaţie trebuie să îşi acopere cheltuielile din ceea ce are iniţial şi din veniturile pe care le obţine. (Fiecare familie funcţionează în acest fel.) Dacă nu reuşeşte şi intră în deficit, ea nu poate supravieţui decât printr-o intervenţie exterioară. Dacă nu există un astfel de sprijin extern, atunci organizaţia va trebui să îşi reducă activitatea sau chiar să o înceteze. Dimpotrivă, când una sau mai multe organizaţii (stat, bănci, organizaţii caritabile etc.) sunt gata să acopere deficitul în totalitate sau în parte, apar „constrângerile bugetare maleabile”: în cazul întreprinderii de stat, dar şi al urmaşelor lor, acest rol a fost asumat de stat (statul socialist sau cel de tranziţie). Formal, întreprinderile socialiste aveau interesul de a-şi maximiza profiturile; dar, chiar dacă intrau în deficit, nu le era permis să falimenteze. Faptul că întotdeauna erau cauţionate cu ajutorul unor instrumente financiare sau de altă natură a reprezentat o caracteristică definitorie a economiei socialiste (Kornai: 1992, subcap. 8.4). Ele se puteau aştepta să supravieţuiască chiar dacă aveau pierderi cronice. În perioada de tranziţie postsocialistă, acest tip de sprijin s-a menţinut o lungă perioadă; pentru multe firme, pur şi simplu nu era admisă alternativa falimentului (ca să reiau o formulă utilizată în perioada crizei economice de la sfârşitul deceniului trecut, erau prea mari sau prea importante pentru a falimenta⁸¹), iar sprijinul guvernamental a atins valori uriaşe până către 2007, când aderarea la Uniunea Europeană a impus noi reguli în această privinţă. (În perioada crizei economico-financiare care a urmat, în special băncile au beneficiat de aşa-numitele bailouts.)

Mecanismul bugetului maleabil induce comportamente care asumă existenţa securităţii, a siguranţei că întreprinderea sau firma nu este în pericol să dispară. Oricâte resurse ar fi necesare, ele pot să fie furnizate. Abundenţa sprijinului financiar sau de alt tip este temelia activităţii întreprinderii socialiste. Ea nu este construită pe principiul că va trăi într-un mediu al rarităţii; chiar dacă intră în deficit, chiar dacă nu face faţă concurenţei, întreprinderea este sigură că va avea la dispoziţie oricâte resurse va dori. Iar izvorul acestor resurse cvasiinfinite era, de bună seamă, statul socialist.

 

Un caz concret. Acesta priveşte modul în care funcţiona logica bugetului maleabil. Exemplul este extras din şedinţa Comitetului Politic Executiv al CC al PCR din 14 iulie 1989 (vezi Dosarul nr. 53/1989, Fond CC al PCR, Cancelarie). Unul dintre punctele discutate a fost cel al Raportului cu privire la realizarea planului de încasări şi plăţi şi respectarea planului de finanţare. Problema stringentă care apărea era aceea a creşterii stocurilor, a producţiei care nu se vindea. Dar peste aceasta se mai ivea ceva: deşi exista o prevedere legală ce interzicea explicit acest lucru, întreprinderile care produceau pe stoc primeau şi credite. Raportul Curţii Superioare de Control Financiar arăta că pe semestrul I al lui 1989 situaţia s-a înrăutăţit, deoarece s-au dat foarte multe credite pentru stocuri. Ceauşescu se revoltă:

 

Nu mai aveţi voie să daţi nimănui credite, fără a veni şi a obţine aprobare. Toată lumea este obligată să producă şi să vândă producţia. Aceasta este autoconducerea, aşa trebuie să se desfăşoare activitatea economică! Deşi v-am mai spus, voi continuaţi – şi chiar mai mult decât acum un an – să finanţaţi această activitate.

 

Aici Ceauşescu invocă un principiu economic, dar şi o reglementare legală (un decret care interzicea acordarea oricăror credite peste ceea ce e prevăzut în mod legal) – şi observă că, în ciuda amândurora, creditele sunt acordate. Depăşit de amploarea fenomenului, Ceauşescu ajuge chiar să se roage:

 

La fel s-a procedat şi cu stocurile din ţară, adică au fost creditate. Toţi trebuie să-şi vândă marfa imediat după ce au produs-o şi să-şi încaseze banii. Aşa face toată lumea. Acesta este un lucru general, indiferent unde este. Eu rog pe toată lumea şi spun aceasta şi pentru miniştrii care sunt prezenţi aici să înţeleagă că nu vom mai finanţa nimic în afara prevederilor legale.

 

Or, Raportul Curţii Superioare de Control Financiar oferea o imagine a încălcării în masă a cerinţelor legale. Volumul creditelor pe termen scurt, îndeosebi al celor nerambursate la scadenţă, era în continuă creştere; s-au acordat credite fără respectarea prevederilor legale, de exemplu, unor întreprinderi care înregistrau pierderi sau pentru o perioadă mai lungă decât cea legală; au fost acordate credite fără să existe garanţii materiale la beneficiari sau, mai mult, aceste credite au fost folosite pentru alte destinaţii decât cele pentru care au fost solicitate. Evident, toate aceste comportamente ale actorilor economici sunt consistente cu asumpţia lor că bugetul de care beneficiază este unul maleabil.

Astfel, întreprinderea Rulmentul din Braşov a primit în 1988 credite în valoare de 247 de milioane de lei pentru cheltuielile cu producţia de rulmenţi grei şi rulmenţi pentru industria aeronautică, deşi aceştia nu erau în profilul de fabricaţie al întreprinderii sau reprezentau doar un procent mic din producţia de marfă a ei. Deloc surprinzător, banii au fost folosiţi pentru producţia curentă de rulmenţi. În alte dăţi, creditele au fost folosite pentru destinaţii cu totul diferite. De exemplu, la Trustul antrepriză generală de construcţii speciale petroliere Ploieşti s-a cerut şi s-a acordat un credit în valoare de 45 de milioane de lei pentru plata furnizorilor, dar banii s-au folosit integral pentru achitarea obligaţiilor către bugetul de stat. Astfel de exemple sunt doar câteva dintre cele descoperite.

Două mici concluzii se impun: mai întâi, logica de fier a bugetului maleabil trecea dincolo de legea economică presupusă ca funcţională, dar şi de instituţiile formale ale societăţii socialiste târzii. A doua concluzie: în ultimii săi ani, regimul pierduse controlul asupra funcţionării economiei.

 

Toate aceste consideraţii privesc nu pur şi simplu faptul că întreprinderea socialistă nu era eficientă, ci un aspect mai important – anume că ea nu era construită pentru a face faţă concurenţei. Aranjamentele instituţionale în care funcţiona întreprinderea socialistă asumau abundenţa, nu raritatea (şi de aceea nu asumau nici competiţia).

Consecinţele stimulentelor pe care aceste întreprinderi le aveau au devenit evidente nu după mult timp. Două dintre ele au fost următoarele:

 

a) Mai întâi, deşi aranjamentul instituţional presupunea abundenţa, aceasta nu a putut fi asigurată pe termen lung la nivelul economiei ca întreg. S-a instalat penuria, fiind vorba nu numai despre o penurie de bunuri de consum (pe care o resimţea atât de acut populaţia), ci şi de materii prime, de mijloace de muncă, precum şi de forţă de muncă⁸². Situaţia este analoagă suprautilizării păşunii lui Hardin: deteriorarea resurselor se instituie implacabil. Pe de o parte, la nivelul statului penuria a devenit o problemă aproape imposibil de gestionat, iar pe de altă parte, întreprinderea se comportă ca şi cum abundenţa este încă în floare: abundenţa trebuia să existe, chiar dacă era o creaţie artificială.

b) O a doua consecinţă a acestui aranjament instituţional e aceea că a inhibat inovaţia tehnologică. Lipsa stimulentelor de a se comporta eficient a însemnat deteriorarea capacităţii de a distinge ex post între proiecte bune şi proaste (Kornai, Maskin, Roland: 2003). Mai mult, nu au apărut stimulente nici pentru inovaţia instituţională. Instituţia a rămas închistată şi nu a permis schimbări de substanţă.

2.6. O scurtă concluzie

Satul devălmaş, la fel ca şi alte instituţii care au avut un rol fundamental în societatea românească de-a lungul timpului, nu a fost croit astfel încât să stimuleze comportamente eficiente în situaţiile în care concurenţa este puternică, în care pe piaţă (oricare ar fi aceasta) sunt mai mulţi actori. Dimpotrivă, aceste aranjamente instituţionale dau expresie unui alt tip de soluţie la problema lipsei de mecanisme pentru producerea acţiunii colective şi pentru furnizarea bunurilor colective.

Această soluţie poate fi caracterizată pe scurt astfel. Ea presupune că există anumite circumstanţe speciale. Cea mai importantă este aceea că sistemul de resurse disponibile are proprietatea abundenţei. Actorii, acţionând chiar un timp relativ îndelungat, nu pot afecta această circumstanţă. Resursele sunt potenţial nelimitate, nu e niciun pericol să se rărească. De aceea, concurenţa dintre actori este doar marginală. Cum astfel nici conflictul nu are un loc central, regulile de luare a deciziilor în cadrul grupurilor (o componentă esenţială a oricărui aranjament instituţional) sunt simple, nu există stimulente pentru elaborarea unor mecanisme mai complexe în acest sens; iar unanimitatea (cu corolarul ei necesar – un tratament egalitar al membrilor grupului, de exemplu, al membrilor obştii) se impune ca soluţia naturală. Sub unanimitate, rezolvarea conflictelor se axează prioritar asupra negocierilor informale. Acestea induc însă maleabilitate în formularea soluţiilor. Respectarea regulilor⁸³ ajunge să se aşeze sub imperativul atingerii unanimităţii şi de aceea hotarul dintre ce trebuie făcut şi ce este interzis devine vag conturat; regula e tot mai mult nu expresia unui principiu, ci un îndreptar foarte general de acţiune, care permite compromisul, balansul între puncte de vedere diferite.

Aceste aranjamente instituţionale au un răspuns specific şi pentru situaţiile în care abundenţa se diminuează sau chiar dispare. Desigur, colapsul instituţional poate fi amânat (întotdeauna apar soluţii ad-hoc ce permit ca vechile aranjamente să se menţină încă o perioadă, uneori destul de îndelungată). Specifică este însă soluţia asigurării artificiale a abundenţei. Bunăoară, se relaxează condiţiile de utilizare a sistemului de resurse, a pădurii, de pildă (până la distrugerea fără milă a acesteia), sau, în cazul întreprinderii socialiste şi a urmaşei ei în tranziţia postsocialistă, se face apel la mecanismul contrângerilor bugetare maleabile. Sau raritatea e ocolită prin crearea de nişe în care resursele sunt menţinute la un nivel ridicat⁸⁴.

Aranjamentele instituţionale de tipul celor discutate aici au durat uneori foarte mult. Stahl discută pe larg evoluţia satului devălmaş de-a lungul a mai bine de un secol; întreprinderea socialistă, alături de urmaşa ei, firma de stat din tranziţie, a funcţionat peste o jumătate de secol. Dar ele nu au avut succes. S-au prăbuşit sub forţa factorilor externi, îndeosebi a celor care au creat circumstanţe în care evitarea rarităţii sau crearea unei abundenţe artificiale au fost puternic restricţionate, iar suprasimplitatea construcţiei instituţionale a devenit evidentă.

Ar trebui, cred, să încercăm să reflectăm mai pe larg asupra moralei acestor istorii.

 

*1. Acest echilibru este un modus vivendi doar iniţal; rutinizat, reaşezat, el devine o regulă, o instituţie (care uneori poate avea şi o încărcătură normativă).

*2. „Rânduiala” se referă la ordinea instituţională existentă: la normele, datinile, obiceiurile, rânduielile în vigoare. „Tocmeala”, aşa cum interpretez eu acest text, se referă la negocierea pentru a ajunge la o anumită rânduială. (De notat că la începutul secolului trecut „tocmeala” avea şi un sens mai precis, privitor la tocmelile agricole de după 1866.)

*3. O altă formulare a aceleiaşi probleme e dată de D. Sârbescu-Lopătari (apud Stahl, 1998, vol. II, p. 184). Referindu-se la exploatarea pădurilor, el nota consecinţa inexorabilă – distrugerea acestui bun, mai mult, fără un profit real: „Raţionamentul era simplu: dacă nu tai eu, tot taie celălalt; şi de aici întrecerea. Înainte, spre fund, se devasta continuu; în urmă, nu se mai lăsa niciun colţişor de pădure tânără, ca să se mai regenereze”.

*4. În a doua parte a secolului al XIX-lea, pelagra devenise o boală foarte răspândită în România. Gherea notează ironic: „A spune că din cauza prostiei şi neştiinţei mănâncă ţăranul porumb necopt, stricat e neadevărat, nedrept şi revoltător. Dar cum se face că până la 1864 pelagra mai n-a existat în ţara noastră? Se vede că în timpul iobăgiei ţăranul era luminat, iară în epoca neoiobăgiei şi-a pierdut lumina” (Gherea: 1977, p. 196).

*5. În stilul lui foarte tranşant, Cioran susţine că românii, în general, nu doar ţăranii, au astfel de trăsături; şi nu doar că le au, dar şi le recunosc din proprie iniţiativă: „Este foarte caracteristic că un român nu se poate face interesant într-o societate de conaţionali decât etalându-şi defectele, insuficienţele. Nu există popor în lume care să facă o virtute din faptul de a nu munci. În România, tipul omului inteligent şi unanim simpatizat este chiulangiul sistematic, pentru care viaţa este un prilej de capriciu subiectiv, de exerciţiu minor al dispreţului, de negativitate superficială” (Cioran: 2011, p. 68). E de notat că, potrivit lui Cioran, comportamentul de chiulangiu – aş zice simplu în contextul de faţă: de blatist – nu este unul periferic, ci e acceptat, chiar simpatizat. Ceea ce înseamnă că acesta e un model de generalizat, e tipul de comportament care pare să asigure succesul dorit. Dacă lucrurile stau aşa, nu e de mirare că, în termenii teoriei jocurilor, rezultatele la care se ajunge nu sunt optime. Ca într-o dilemă a prizonierului în care fiecare participant defectează, rezultatul la care se ajunge e mai puţin bun pentru fiecare dintre actori. E comportamentul raţional, dar necooperant, care nu lasă loc apariţiei acţiunii colective şi deci furnizării corespunzătoare de bunuri publice.

*6. Unanimitatea are două forme: în sens tare, înseamnă că fiecare membru al grupului îşi afirmă preferinţa pentru o anumită opţiune. În sens slab – consensul – înseamnă că cel puţin un membru al grupului are preferinţa pentru o anumită opţiune, dar niciun membru al grupului nu o respinge. Nu este clar ce tip de unanimitate era utilizată în luarea deciziilor în obştea tradiţională (deşi tind să cred că, întrucât era vorba despre decizii care trebuiau luate recurent, consensul a ajuns să fie norma). În sensul ei slab, unanimitatea era şi un instrument de a împiedica formularea altor alternative de acţiune; chiar dacă cineva nu agrea preferinţa celorlalţi, era stimulat să nu îşi exprime un alt punct de vedere. În timp, lipsa altor opţiuni duce la închistare instituţională.

*7. Egalitarismul devenea problematic în multe contexte. Unul dintre cele mai importante era cel al plăţii birului. În cazul în care obştea trebuia să stabilească felul în care acesta era împărţit pe gospodăriile individuale, de multe ori împărţirea nu era deloc egalitară.

*8. Înlăturarea unora dintre competitori este un instrument preferat al fugii de competiţie: odată ce concurenţii sunt mai puţini, resursele care pot fi distribuite fiecăruia sunt mai mari, iar crearea de nişe e mai uşor de realizat.

*9. Din faptul că resursele erau abundente nu decurge însă că membrii satului devălmaş aveau un nivel de trai ridicat. Aşa cum am văzut, se poate argumenta că ţăranii trăiau la limita subzistenţei. Una dintre cauzele cele mai importante era legată de faptul că tehnologiile folosite nu erau eficiente în utilizarea resurselor. Dar, pe de altă parte, nu exista nici interesul pentru a adapta noi tehnologii: aşa cum voi nota de mai multe ori, cadrul instituţional nu stimula acest interes.