Capitolul 3

Corporatism şi acţiune colectivă

3.1. Introducere

În cultura română clasică sunt copleşitor de multe textele care exprimă o uriaşă neîncredere în persoana individuală şi care, de aceea, caută să se sprijine pe altceva: pe entităţi care sunt „anterioare”¹, chiar „mai presus de” sau „superioare” acesteia. Din punct de vedere ontologic, persoana individuală umană ar fi deficitară, substanţa ei fiind doar aparentă, se evaporă imediat ce încercăm să o scrutăm mai atent. Realitate fundamentală au acele alte entităţi².

Strânse laolaltă, aceste susţineri alcătuiesc o perspectivă radicală „colectivistă” (ea era încă din prima parte a secolului trecut cunoscută cu acest nume). Nu este deloc greu să găsim în texte celebre afirmări de forţă ale acesteia. Iată un exemplu, formulat de E.M. Cioran. L-am ales tocmai pentru că el redă într-o formulă de o claritate deosebită perspectiva colectivistă, care în perioada interbelică era acceptată^*1, în cultura română, de foarte mulţi intelectuali:

 

O comunitate presupune un geniu colectiv, o convergenţă cu justificare istorică şi un gen de solidaritate iraţională, care câştigă în adâncime cu cât exclude mai mult interesele. Comunitatea este o formă aurorală a culturii. În ea şi mai cu seamă prin ea este individul. Într-o comunitate, conştiinţa nu înseamnă niciodată conştiinţa individului, ci a comunităţii. De aceea, viziunea organicistă a istoriei consideră individualismul modern o formă de cădere. …Fărâmiţarea în inşi, solidari numai prin interes şi prin presiunea numărului³, dar care laolaltă reprezintă o adevărată avalanşă, a creat fenomenul modern al maselor, fenomen care n-a fost străin nici lumii antice, în faza ei crepusculară, şi care caracterizează orice cultură în faza ei de dezagregare. Apariţia masei, ca fenomen predominant şi bine definit, determină şi descoperă un moment specific şi capital în procesul unei culturi. Geniul colectiv al unui popor, din valoare interioară şi insesizabilă, se degradează, în aspectul cantitativ al maselor, într-o inexorabilă realitate numerică (Cioran: 2011, pp. 114-115).

 

Sunt cuprinse aici ideile principale ale colectivismului: individul face parte din ceva mai larg; acest ceva nu poate fi pur şi simplu suma indivizilor care îl compun, este ceva mai mult. Când, dimpotrivă, întregul ajunge să nu fie mai mult decât suma părţilor înseamnă că se găseşte într-o ultimă fază, de disoluţie. Întregul are propria-i identitate: aceasta se exprimă (folosind metafora organicistă) prin faptul că are propriul „geniu colectiv” – cu o valoare de sine stătătoare şi care e mai presus de cea a fiecărui individ. Ce este acest întreg? În general, el poate fi identificat cu o comunitate în general; dar paradigmatic este vorba de comunitatea-„popor” (sau „naţiune”). Naţiunea este atât de puternic luată ca întreg, încât temeiul solidarităţii sale este de-a dreptul inscrutabil: se află dincolo de orice interese ale indivizilor, este „iraţional”.

Acest ultim aspect ne mută spre o altă dimensiune a înţelegerii colectivismului – de la cea ontologică (care este entitatea fundamentală?) la una epistemologică: cum putem înţelege realitatea socială? Pentru colectivişti, răspunsul e că, întrucât societăţile sunt „întreguri” de sine stătătoare, cel puţin o parte a comportamentului acestora este guvernată de macrolegi, adică de legi care nu exprimă regularităţi sau tendinţe ce rezultă din acţiunilor indivizilor (şi din interacţiunile lor). La începutul secolului XX, C. Rădulescu-Motru era convins că astfel de teorii reprezintă standardul ştiinţei sociale moderne. Vechea psihologie, scria el, cuprindea o aserţiune pe care noile cercetări o dovedesc eronată: anume că „sufletele diverşilor indivizi formează nişte unităţi reale şi de sine stătătoare, din combinarea cărora rezultă apoi viaţa sufletească a omenirii” (Rădulescu-Motru: 1998, p. 96). O asemenea eroare ar fi la temelia înţelegerii individualiste a societăţii, exemplificată în teoriile contractului social. Or, noile teorii psihologice, credea Rădulescu-Motru, susţin altceva:

Ipoteza sufletelor individuale şi substanţiale se îndreaptă astăzi spre drumul uitării, dimpreună cu ipoteza cetăţenilor suverani care şi-ar fi constituit viaţa socială după libera lor voinţă. Viaţa societăţii, după afirmaţiile ştiinţei sociale de astăzi, are o realitate superioară vieţii sufleteşti a individului cetăţean. Acesta din urmă este produsul, nu creatorul celei dintâi (Rădulescu-Motru: 1998, p. 97).

 

Ca urmare, înţelegerea societăţii cere să avem teorii sociale de o formă diferită: teorii care să dea seamă de comportamentul întregurilor sociale. În particular, psihologia individuală trebuie să lase locul psihologiei popoarelor.

Schimbând puţin modul de a privi lucrurile, se pune întrebarea ce fel de explicaţii teoretice sunt aceptabile? Pentru colectivişti, a explica fenomenele sociale înseamnă a face apel la mecanismele funcţionării unor entităţi supraindividuale care sunt anterioare indivizilor. O teorie sau o explicaţie este acceptabilă dacă face referire în ultimă instanţă la aceste entităţi holiste. Aceasta este teza de bază a colectivismului metodologic. Mihail Manoilescu formula explicit acest obiectiv:

 

Ştiinţa economică de astăzi trebuie să fie – ca şi cea de ieri – şi explicativă, şi normativă. Misiunea explicativă a ştiinţei constă în a cunoaşte şi înregistra atât forţele egoismului individual care nu dispar, cât şi forţele noi de coerciţiune morală ale colectivităţii, şi a stabili rezultanta tuturor acestor forţe. Misiunea normativă a ştiinţei se formulează astfel: fiind date forţele egoismului individual şi fiind dat ţelul suprem al colectivităţii, care sunt măsurile de stat cele mai potrivite cari – în interferenţă cu aceste forţe ale egoismului – duc spre acest ţel suprem (Manoilescu: 1938, pp. 162-163).

 

Colectivismul multora dintre autori era o reacţie la perspectiva aşa-numită individualistă (şi adesea asociată cu o perspectivă „liberală” asupra societăţii). Potrivit acesteia, constituenţii de bază ai lumii sociale sunt indivizii: structurile sociale nu există în afara indivizilor umani, care sunt singurii „reali”; nu există acţiuni ale structurilor sociale în afara acţiunilor persoanelor individuale⁴. Societatea nu trebuie postulată ca ceva distinct de către indivizii umani⁵. Aceste susţineri ontologice pot fi completate cu unele epistemologice şi metodologice. Pentru un individualist, toate teoriile sociale pot fi reduse la teorii despre indivizii din societate. Conceptele care se referă la fenomene sociale sunt definibile în termeni de concepte care se referă doar la indivizi şi la acţiunile lor; legile formulate despre societate sau despre alte entităţi colective pot de asemenea să fie înlocuite, fără a pierde din înţelesul lor, cu legi care vorbesc numai despre indivizi şi despre acţiunile lor. Pentru individualismul metodologic, o explicaţie teoretică a fenomenelor sociale este satisfăcătoare numai dacă e formulată exclusiv în termeni care se referă la fapte despre indivizii umani.

T. Brăileanu este unul dintre puţinii autori români din acea perioadă care în mod explicit priveau favorabil individualismul. (Concepţia sa încerca să împace ceea ce el numea individualismul extrem şi colectivismul absolut; dar nu acest lucru e important în acest loc.) Citând din E. Rabaud (din cartea acestuia: Phénomène social et sociétés animales, Alcan, Paris, 1937), T. Brăileanu dă următoarea definiţie:

 

Ori din care lature am porni studiul societăţilor, nu ajungem să descoperim o caracteristică a lor proprie, în afară de interatracţiunea. Totdeauna, decum analiza risipeşte complicaţiile aparente, individualul se iveşte şi socialul dispare. Fie că indivizii trăiesc grupaţi sau împrăştiaţi, fie că se adună sau nu în acelaşi habitat, noi nu vedem deosebiri adevărate, nu găsim nimic ce rezultă din viaţa în comun; constatăm mai degrabă că această viaţă în comun nu determină la individ nicio schimbare importantă, niciun fel special de activitate: societatea nu are nimic ce i-ar fi propriu. Pe un fond individualist se desvoltă societăţile umane; acest fond, ele îl păstrează în întregime fără a-i aduce nicio modificare (Brăileanu: 1941, p. 595).

 

Spectrul entităţilor supraindividuale poate produce fie extaz intelectual, fie, dimpotrivă, oroare. Convins că există constrângeri culturale care afectează profund comportamentul individual, L. Blaga nu accepta însă ipostazieri ale acestora, trasformarea lor în entităţi supraindividuale de sine stătătoare⁶:

 

Potrivit acestei teorii, pe cât de sugestivă, pe atât de vagă, orice cultură este efectul unui „suflet cultural”. Cultura (stilul) posedă o existenţă de putere elevată, care, ontologic vorbind, nu depinde de indivizi. Nu indivizii sunt aceia care creează cultura, ca un obiect modelat după plac, ci cultura, ca un subiect suveran, se realizează ea însăşi cu o necesitate organică, prin indivizi. Indivizii sunt simple organe ale unui mare subiect cultural (stilistic). Ceea ce la Kant era „conştiinţa în genere”, la Fichte „eul absolut”, la Hegel „Ideea” este după teoria de faţă „sufletul cultural”: un subiect mai presus de indivizi, chiar dacă nu-i cuprinde pe toţi indivizii lumii, cum e cazul „eului absolut” la Fichte sau cum e cazul „conştiinţei în genere” la Kant, ci numai indivizii unei regiuni istorice sau geografice, mai mult sau mai puţin restrânsă. Cu concepţia aceasta despre un „suflet al culturii” care ar plana peste indivizi şi s-ar realiza prin ei, ne înmuiem parcă degetele într-o nebuloasă de flăcări reci. Concepţia satisface doar preocupări exclusiv metafizice. …conceptul despre un „suflet” al „culturii” ca generator de „cultură” face o impresie jalnică – de concept născut pe năsălie⁷ (Blaga: 1969a⁸, pp. 112-113).

 

Poziţia lui Manoilescu era una cu totul diferită: din primii ani ai activităţii sale intelectuale şi până la ultimele lucrări, a fost convins că doar entităţile supraindividuale – precum corporaţia, statul, naţiunea – există într-un sens fundamental; că ele sunt obiectul legitim al cercetării sociale; că pot întemeia o explicaţie acceptabilă a fenomenelor sociale. Voi încerca în cele ce urmează să detectez care a fost rolul supoziţiilor colectiviste în concepţia lui Manoilescu; făcând apel la distincţia lui, pe care am menţionat-o mai devreme, voi avea în vedere rolul acestora atât în sens explicativ, cât şi normativ^*2.

Perspectiva individualistă – pe care Manoilescu o asociază (corect) cu liberalismul – este respinsă de el fără menajamente. Pe de o parte, el se îndoieşte că aceasta e capabilă să întemeieze abordări teoretice care să ofere o înţelegere corectă a societăţii româneşti: cum voi arăta pe larg, el argumentează că societatea secolului XX este mult diferită de cea în care s-a născut abordarea liberală şi deci perspectiva individualistă. Pe de altă parte însă, cred că motivele pentru care Manoilescu nu agrea individualismul erau mai generale, ţineau de o anumită orientare intelectuală. În general, pentru mulţi intelectuali, îndeosebi pentru cei cu o formaţie umanistă, perspectiva individualistă este prea puţin atractivă. Mai întâi, fiindcă ei pare să îi lipsească aura sublimă a celei colectiviste: ea este modestă în pretenţii. O abordare individualistă lasă deoparte obiectivul de a produce o cunoaştere a vieţii sociale ca întreg, „marea poveste”, şi se rezumă la dorinţa de a înţelege fragmente ale vieţii sociale⁹. În al doilea rând (iar trăsătura aceasta s-a accentuat mult în ultima jumătate de secol), atunci când adoptăm individualismul, trebuie să luăm în seamă şi să folosim instrumente ceva mai tehnice (bunăoară, cele economice ori cele care se întemeiază pe teoria jocurilor), ceea ce multor cititori nu le produce o deosebită plăcere.

În plus, oricât ar părea de neaşteptat, individualismul ponderează spiritul extrem de raţionalist al epocii moderne, tendinţa de a crede că prin cunoaştere putem controla şi planifica societatea. (Aici îl voi urma pe unul dintre cercetătorii care au formulat cu maximă acuitate această idee – Fr. Hayek: 1944.) Secolul al XIX-lea, precum şi prima parte a secolului XX au reprezentat o epocă în care mulţi oameni, din dorinţa de a se elibera de credinţele religioase, de tradiţii şi de superstiţii, au ajuns să considere că nu trebuie să ne plecăm în faţa niciunei forţe, că nu trebuie să ne supunem niciunor principii pe care nu le putem înţelege. Or, punctul de vedere raţionalist nu poate fi susţinut decât dacă ne centrăm asupra actorilor individuali. Mintea umană este limitată, nu putem cunoaşte dincolo de condiţionările şi determinările prezentului şi contextului în care trăim. De aceea, atitudinea rezonabilă pe care o putem avea este una modestă: aceea de a vedea în dezvoltarea civilizaţiei rezultatul eforturilor combinate ale indivizilor; iar înţelegerea la care am putea ajunge este de a crea condiţii favorabile pentru ca indivizii din societate să contribuie în continuare la creşterea civilizaţiei. Dar, subliniază Hayek, nu suntem deloc îndreptăţiţi să adoptăm o atitudine raţionalistă trufaşă, care ne face să nu înţelegem limitele puterilor raţiunii noastre, să dispreţuim toate instituţiile care nu au fost construite în mod conştient şi să considerăm că un actor colectiv, posesor al unei superminţi, e capabil să direcţioneze conştient forţele societăţii, să planificăm întreaga societate.

M. Manoilescu, care în mod explicit s-a distanţat de perspectiva individualistă pe care a promovat-o secolul al XIX-lea (acela, zicea el, a fost secolul liberalismului, după cum, cu expresia sa celebră, secolul XX ar avea să fie secolul corporatismului), a păstrat însă intactă supoziţia raţionalistă. A formulat-o explicit prin ceea ce a numit „principiul organizării”, care în „zodia organizării” (Manoilescu: 1942b¹⁰, p. 123) este fundamental pentru societate¹¹. Spre deosebire de perioadele de dinainte de Primul Război Mondial, când dezvoltarea societăţii se putea realiza într-o manieră extensivă, către noi şi noi teritorii, „formula epocii noastre este aceea de a realiza, pe un spaţiu restrâns şi cu mijloace restrânse, maximum de rezultate economice. Această formulă nu este libertatea, ci organizarea” (Manoilescu: 1934b, p. 46). Organizarea este un imperativ al epocii, scrie Manoilescu: cu alte cuvinte, ea are consecinţe benefice – ordinea, unitatea (dată de faptul coordonării), competenţa şi ierarhia. Ordinea este răspunsul la haosul intereselor individuale¹², iar ierarhia este presupusă în orice organizaţie, cu atât mai mult într-un stat modern.

Voi reveni în subcapitolul următor asupra temei centrale a unităţii şi coordonării. Până atunci voi menţiona o metaforă importantă în context. Manoilescu considera că munca inginerilor reprezenta un caz paradigmatic de organizare: ei „proiectează conştienţă asupra naturii inconştiente”. Or, ideea de a „mări sfera de acţiune a factorilor conştienţi” era o tendinţă generală a perioadei. Organizarea ca principiu general reprezenta, într-un sens, o generalizare a unor lucruri foarte cunoscute:

 

Ideea de raţionalizare a existat întotdeauna în interiorul unităţei de producţie; dar a duce mai departe acestă idee, a o generaliza dela unitatea de producţie la unitatea naţională, prin coordonarea tuturor întreprinderilor care fac parte din această unitate supremă¹³ înseamnă a împlini o misiune care să ispitească nu numai ambiţia unui om, dar şi pe aceea a unui zeu (Manoilescu: 1938, pp. 85-86).

 

Manoilescu este un colectivist. Iar ambiţiile sale teoretice sunt uriaşe¹⁴. Una dintre componentele fundamentale ale concepţiei sale, cum vom vedea mai jos, este aceea a unei înţelegeri funcţionale a societăţii.

În acest cadru pare natural să ne întrebăm care este rolul apelului la o abordare colectivistă. Răspunsul pe care îl propun este că, în cazul multor autori – şi categoric în cel al lui Manoilescu –, o motivaţie importantă ar fi următoarea. Se constată că în societate există probleme pe care le putem considera de acţiune colectivă, dar şi că soluţiile practicate nu sunt eficiente. De aceea, trebuie căutate altele. Iar apelul la abordarea colectivistă, admiterea rolului cauzal al entităţilor supraindividuale, colective reprezintă o soluţie cu capacitate explicativă şi normativă foarte ridicată de a asigura cooperarea. Pentru Manoilescu, individualismul secolului al XIX-lea a reprezentat o soluţie care nu mai mergea în vremea lui; dimpotrivă, alternativa care consta în corporatismul colectivist îi apărea la acel moment o soluţie eficientă pentru rezolvarea problemelor de acţiune colectivă¹⁵.

3.2. O lume ierarhică^*3

Lumea lui Manoilescu nu era una orizontală: ea era constituită pe verticală, ierarhic. Pesemne că cea mai directă expresie a acestei viziuni este distincţia lui dintre clasă socială şi corporaţie: „Corporaţia este o integrare verticală în societate. Clasa este o integrare orizontală” (Manoilescu: 1934b, p. 19). Membrii unei clase sunt situaţi pe un plan orizontal comun în stratificarea ierarhică a societăţii (Manoilescu: 1942b, p. 34), în timp ce membrii unei corporaţii sunt integraţi vertical¹⁶:

 

Corporaţia este o organizaţie colectivă şi publică compusă din totalitatea persoanelor (fizice şi juridice) care îndeplinesc împreună aceeaşi funcţie naţională şi au ca scop asigurarea exercitării acestei funcţii în interesul suprem al naţiunii, prin reguli de drept impuse cel puţin membrilor săi (Manoilescu: 1934a, p. 176).

 

Fiecare individ, membru al societăţii, îşi are locul propriu în organizarea ierarhică a acesteia, dat de funcţia pe care o îndeplineşte; egalitatea dintre oameni trebuie să lase locul ideii că fiecare are datorii, derivate din funcţia sa socială. Deasupra individului se află entităţile sociale superioare: familii, corporaţii, stat, patrie, naţiune etc. Şi, aşa cum vom vedea imediat, nici acestea nu sunt de acelaşi tip: dimpotrivă, unele sunt aşezate deasupra, iar altele dedesubt, într-o ierarhie de sine stătătoare.

3.2.1. Principiul contextual

Această ontologie ierarhică are însă un caracter contextual: ea nu este metafizică, valabilă etern, ci depinde de nenumărate împrejurări sociale. Tocmai acest caracter universalist şi permanent e imputat de Manoilescu abordărilor individualiste. Spre deosebire de „principiile eterne ale lui 1789”, corporatismul are, în opinia lui Manoileascu, o valoare relativă la o anumită epocă istorică (1934a, p. 10). Pentru el, lumea este întotdeauna ierahică, numai că nu e întotdeauna ierarhizată în acelaşi fel. Principiul ierarhizării nu este metafizic, ci istoric.

Pentru enciclopediştii francezi din secolul al XVIII-lea, lucrurile stăteau însă altfel: ei au lansat o doctrină ale cărei principii urmau să se aplice tuturor oamenilor, din orice epocă. Dar ideile trebuie contextualizate, susţine Manoilescu: acestea trebuie citite în relaţie cu ceea ce el numea „imperativele” fiecărei epoci. Şi au succes într-o epocă nu pentru că au o valoare logică, filosofică sau estetică absolută, ci, dimpotrivă, pentru că ele coincid cu imperativele acelei epoci. A înţelege rolul fiecărei idei şi deci al modului în care sunt ierarhizate entităţile sociale presupune aşadar cunoaşterea imperativelor epocii în care sunt formulate şi în care apar ca importante (p. 114).

Secolul al XIX-lea a fost secolul¹⁷ liberalismului. Liberalismul este o concepţie integrală despre viaţă, care acoperă nu doar comportamentul economic al oamenilor, ci toate celelalte aspecte (Manoilescu: 1942b, p. 46): este ridicarea pe piedestal a libertăţii¹⁸ economice, a democraţiei reprezentative, e perioada laissez-faire a statului neintervenţionist. De ce a avut succes? Fiindcă liberalismul corespundea cerinţelor acelei epoci: necesitatea industrializării şi a expansiunii indefinite, nelimitate a Europei Occidentale (Manoilescu: 1934a, p. 114). Dar după Primul Război Mondial în lume s-au produs schimbări uriaşe. În primul rând, economia lumii s-a schimbat profund¹⁹. Ea fusese construită pe principiul exploatării de către ţările industriale a celor agricole: „Industria în general – şi în special în Europa de Vest – a fost construită pe baza că este posibil să vândă produsele industriale astfel încât cu munca anuală a unui muncitor industrial să cumpere munca a vreo 10 agricultori” (Manoilescu: 1986, p. 43). Or, acest schimb inegal nu mai este compatibil cu noua epocă, în care „umanitatea se angajează pe o cale nouă, aceea a unei egalităţi economice a naţiunilor” (1934a, p. 33).

Titlul celebrei cărţi a lui Manoilescu – Secolul corporatismului – indică limpede acest lucru: rolul corporatismului însuşi trebuie privit contextual. Noul secol stă sub o altă sumă de imperative decât cel anterior (pp. 34-56). Primul imperativ este cel al solidarităţii naţionale. În noua ambianţă economică domină exclusiv calculul intereselor naţionale; naţiunile devin într-un fel monade sau cetăţi asediate, pentru a rezista exploatării străine (autorul de bună seamă că are în vedere aici politicile protecţioniste), dar, ca şi în lumea fizică, presiunile exterioare măresc coeziunea interioară. Solidaritatea înseamnă unitatea scopurilor, a idealurilor. Acestea nu se reduc la scopuri economice (care ar mai fi putut fi relaţionate cu interesele economice ale indivizilor): dimpotrivă, solidaritatea devine fundamental politică.

Celelalte imperative pe care le menţionează Manoilescu sunt legate de rolul nou al statului şi al naţiunii, ca entităţi nou-constituite. Mai întâi este imperativul organizării vieţii sociale. Aşa cum am văzut deja, imperativul organizării cuprinde imperativele ordinii, unităţii (prin coordonare), competenţei şi ierarhiei. Imaginea ierarhică a societăţii este aşadar derivată dintr-un principiu superior, al cerinţelor generale ale epocii, căruia aranjamentele instituţionale ale societăţii trebuie să îi ofere un răspuns potrivit. Al treilea imperativ, al păcii şi al cooperării internaţionale, desigur că poate fi realizat în mod direct dacă statul are funcţii noi. În sfârşit, imperativul decapitalizării²⁰ solicită o schimbare din temelii a ordinii economice internaţionale; în particular, ţările industrializate trebuie să accepte o diminuare considerabilă a preţurilor produselor lor industriale în raport cu cele agricole²¹ (cf. şi Manoilescu: 1933).

3.2.2. Entităţi-scop şi entităţi instrumentale

Ultima carte pe care a scris-o Manoilescu (probabil prin 1946) a fost publicată (cu o prefaţă de V. Morar) abia în anul 2010: Etica politică²². Aici, autorul dezvoltă distincţia dintre două tipuri de entităţi (presupusă de altfel în lucrările lui anterioare): entităţi-scop şi entităţi instrumentale. Punctul de pornire este ideea generală de raţionalitate. Manoilescu opinează că raţiunea este o unealtă intelectuală, care furnizează doar procedurile de argumentare, nu însă şi conţinutul argumentelor. Într-un mod care încă de la începutul secolului XX devenise clasic, de aici se iveşte formula raţionalităţii instrumentale. Potrivit acesteia, putem distinge ferm între scopuri, pe de o parte, şi mijloace pentru atingerea acestora, pe de altă parte. „Scopurile ţin mai mult de absolut şi de nedemonstrabil; mijloacele, în schimb, de necesar şi controlabil. Scopurile şi valorile politice supreme nu pot fi cenzurate decât din punct de vedere metafizic, mijloacele însă pot fi cenzurate din punctul de vedere al legitimităţii lor funcţionale”²³ (pp. 110-111), adică al capacităţii lor de a atinge scopul. Distincţia, deşi fermă, nu este universală: potrivit principiului său contextual, aceasta înseamnă că distincţia are un caracter contingent, în timp şi spaţiu; are valabilitate într-un anumit fel doar într-o epocă şi chiar doar într-un anumit spaţiu, de pildă, într-o ţară (Manoilescu: 2010, pp. 113-115). Dar, odată ce contextul este dat, distincţia e de nedepăşit²⁴.

Scopurile şi mijloacele sunt entităţi²⁵ de naturi total diferite. Manoilescu indică o listă chiar foarte lungă de astfel de entităţi, pe care le încadrează în felul următor în cele două categorii (sigur, conform principiului contextualist, această clasificare, argumentează autorul, este una relativă la o perioadă istorică):

 

a) Entităţi-scop (sau finale): 1. patria şi naţiunea; 2. clasa; 3. comunitatea confesională; 4. omenirea; 5. patria mică (provincia); 6. comunitatea profesională²⁶.

b) Entităţi instrumentale: 1. statul²⁷; 2. doctrina politică²⁸; 3. partidul politic; 4. suveranul sau şeful politic.

 

a) Entităţile-scop au prioritate în raport cu cele instrumentale. Mai mult, cifrele romane indică efectiv o ierarhie în interiorul fiecărei categorii, ceea ce înseamnă că, atunci când cineva – un om politic – întâlneşte o situaţie în care aceste valori sau entităţi sunt în conflict, el are la dispoziţie un instrument de decizie: între o valoare finală şi una instrumentală, o va alege pe prima, iar între două valori din aceeaşi categorie va acorda prioritate celei clasate mai sus²⁹.

Ce face însă ca o astfel de entitate să nu fie doar „fantomatică”³⁰, să aibă consistenţă ontologică? Să luăm ca exemplu poate cea mai importantă entitate de acest fel: naţiunea³¹. În Secolul corporatismului, Manoilescu arată că ea „reprezintă o entitate superioară şi o personalitate distinctă de suma indivizilor care o constituie. Această colectivitate naţională urmăreşte scopuri care îi sunt proprii şi trec dincolo de scopurile indivizilor particulari” (p. 174). Aşadar, faptul că naţiunea este altceva decât o sumă de indivizi se exprimă prin faptul că există scopuri ale naţiunii care nu sunt reductibile la scopurile membrilor acesteia. „Societatea naţională este, mai întâi de toate, o societate care are un ideal comun al tuturor membrilor săi” (p. 175), iar acest lucru ar garanta faptul că ea reprezintă „o personalitate colectivă, originală şi foarte bine caracterizată, o formaţie istorică naturală, de care fiecare individ se simte ataşat prin legături organice” (2010, p. 122).

Două lucruri sunt fundamentale în descrierea lui Manoilescu: pe de o parte, faptul că temeiul unităţii naţionale este o unitate oarecum metafizică³² (de cultură, limbă şi sânge; la un moment dat, autorul aminteşte şi de „vocea strămoşilor”); pe de altă parte, faptul că, într-un mod pe care l-am putea numi operaţional, naţiunea se exprimă prin formularea unui ideal. În termeni moderni, acest ideal este metaconstituţional: el este „pus şi admis printr-un fapt de conştiinţă şi nu printr-o formalitate constituţională” (Manoilescu: 1934a, p. 350).

Această unitate, dată de furnizarea unui scop legitim, are o consecinţă esenţială în argumentarea lui Manoilescu: entităţile-scop sunt surse de obligaţii efective, deci dobândesc o valoare etică³³. Problema obligaţiilor, datoriilor legitime este soluţionată: normele care apar în funcţionarea unei astfel de entităţi-scop nu sunt pur şi simplu tehnice. Dimpotrivă, ele exprimă solidarităţi între oameni care constrâng acţiunile acestora, într-un mod mai ferm sau mai puţin ferm. Constrângerile care vin dinspre naţiune sunt foarte puternice, sunt morale într-un sens puternic. Dar, după cum spune Manoilescu, cele care vin dintr-o entitate „minoră” precum profesiunea sunt mai slabe, ţin de decenţă şi de bun-simţ (2010, p. 145). Aici însă cred că e bine să subliniem că decenţa şi simţul comun exprimă, chiar dacă mai slab, constrângeri care au de asemenea o natură morală.

b) Entităţile superioare, ca surse de obligaţii, produc responsabilităţi, şi anume responsabilităţi de grup. În cadrul liberal, responsabilităţile de acest fel nu puteau fi definite (şi, accentuează Manoilescu, astfel era justificată neintervenţia statului în viaţa socială); dar odată ce aceste entităţi sunt recunoscute, ele generează responsabilităţi şi obligaţii sociale. Evident, şi acestea vor trebui raportate la ierarhia existentă; responsabilităţile şi obligaţiile sociale vor trebui până la urmă să fie raportate la entitatea aflată cel mai sus în ierarhie, deci la naţiune: fiecare clasă sau grup social va fi judecat în raport cu criteriul interesului integral al naţiunii (1942, p. 117).

Între valorile instrumentale, cea mai sus plasată este statul. În unele dintre lucrările lui Manoilescu felul în care este descris statul accentuează caracteristica acestuia de a fi o entitate supraindividuală, care tocmai din acest motiv ar putea fi opus nu unui om sau altuia, ci tuturor chiar:

 

Statul corporatist nu este numai o entitate deosebită³⁴ de aceia a indivizilor, dar o entitate având drepturi care decurg din alte izvoare aşezate deasupra indivizilor înşişi şi cari s-ar putea dirija împotriva acestor indivizi în totalitatea lor, când interesul naţional etern ar cere-o (Manoilescu: 1937, p. 48).

 

Statul este conceput ca entitate instrumentală atât în perspectiva individualistă, cât şi în perspectivă corporatistă. Pentru individualism, el este un mijloc creat pentru fericirea individului³⁵; pentru corporatism este un instrument al naţiunii. Ca urmare, forţa morală a statului este întotdeauna derivată, precum – zice Manoilescu (2010, p. 118) – e lumina Lunii pe care aceasta o primeşte de la Soare³⁶. De aceea nu este permis să facem confuzie între stat şi patrie sau naţiune, încât să plutească asupra statului întreaga autoritate morală a naţiunii. Aceasta pentru că pot exista situaţii conflictuale între stat şi naţiune. Când acestea apar, fiecare are datoria de a urma idealurile naţionale: când „o clică restrânsă de uzurpatori impune statului dominaţia sa”, este legitim să se facă apel la dreptul la insurecţie; morala oficială a statului nu exprimă o valoare-scop (2010, pp. 207-2016).

Voi reveni în lucrarea de faţă în mai multe rânduri asupra statului şi a rolului lui. Aici, pe scurt, mă voi opri la corporaţie, altă entitate pe care Manoilescu o tratează ca fiind de tip scop³⁷. Corporaţiile sunt unele dintre multiplele feluri de asociaţii (formale sau informale) care există în societăţile moderne. Astfel de asociaţii agregă indivizii dintr-o societate într-o multitudine ca şi infinită de moduri. Dar nu doar interesele determină asocierile de tip corporaţii, ci şi altceva: ele se prezintă ca o „personalitate colectivă care are idealul ei, spiritul ei şi etica ei particulară” (Manoilescu: 1934a, p. 191). Autorul are, după cum am văzut, o linie directă de argumentare, de la existenţa unui ideal (colectiv) al unei entităţi-scop la tratarea acestuia ca izvor de normativitate: orice ideal naşte o etică (p. 195). Ca urmare, şi corporaţiile dau naştere unei moralităţi.

Un argument de acest tip a fost făcut celebru de E. Durkheim (2001). Manoilescu citează cartea autorului francez şi are în vedere îndeosebi cunoscuta prefaţă la a doua ediţie, unde Durkheim aduce în discuţie grupurile profesionale. El este de acord cu teza acestuia că o morală profesională nu poate exista decât în cadrul corporaţiei, care are un înalt caracter moral (p. 198). Durkheim considera că sarcina sa ca sociolog era aceea de a da seamă de transformarea societăţilor moderne europene şi de a arăta care sunt formele noi de moralitate ce apar – şi, în general, care sunt formele noi de aranjamente instituţionale consonante cu modernitatea. În perioada sa matură (căreia îi corespunde şi prefaţa la a doua ediţie a Diviziunii muncii sociale), el ajunsese la concluzia că grupurile profesionale (corporaţiile) umpleau o lacună importantă în societăţile moderne³⁸. Una dintre funcţiile acestora era aceea de a integra moral indivizii. Aceştia se asociază nu numai pentru a-şi apăra interesele, ci şi pentru a fi împreună cu alţi semeni, pentru a nu se simţi pierduţi în mijlocul adversarilor, pentru a avea plăcerea comunicării etc. Pe scurt, aceasta înseamnă a avea împreună aceeaşi viaţă morală; şi mai înseamnă că indivizii încetează astfel să trăiască într-un „vacuum moral” (Durkheim: 2003, p. 12). Corporaţiile au de aceea forţa morală de a constrânge acţiunile membrilor lor, iar consecinţa generală este stabilitatea economică³⁹.

Dar Manoilescu se desparte⁴⁰ de Durkheim în privinţa raportului dintre individul uman şi corporaţii (şi stat). Pentru Durkheim, drepturile individuale trebuie întotdeauna puse deasupra cerinţelor statului, iar cultul persoanei umane (singurul destinat să supravieţuiască – Durkheim: 2003, p. 69) este capabil să furnizeze un consens moral pentru societăţile moderne, este mediul în care toate asociaţiile umane pot interacţiona. Pentru Manoilescu, lucrurile stau exact invers⁴¹. Pentru el, interesul corporaţiei domină interesul individual. Ba mai mult, zice el,

 

respectul pentru mase este înlocuit, în morala corporatistă, prin respectul faţă de naţiune şi de idealul ei. Respectul pentru libertatea individuală este înlocuit de respectul pentru colectivităţile organizate, deci pentru autonomia corporativă (Manoilescu: 1934a, p. 197).

3.2.3. Individul

În acest spaţiu ontologic, individul uman nu poate să îşi găsească decât un loc mărginaş. În lumea ierarhică a lui Manoilescu, individului cu greu i se mai pot ataşa consistenţa, identitatea de sine. El îl citează aprobativ (1934a, p. 43n) pe H.M. Tiede, după care, întrucât este mereu prins într-un cadru organizaţional, omul încetează să mai fie măsura tuturor lucrurilor, cum cerea maxima lui Protagoras. Manoilescu concede: şi în corporatism „individul constituie o realitate concretă de cea mai mare importanţă” (p. 76), dar el nu există ca entitate de sine stătătoare, ci numai în raport cu altele superioare lui. Pentru Manoilescu, datoriile precedă drepturile: iar acest lucru derivă din aceea că entităţile superioare au preeminenţă în raport cu celelalte. Cum naţiunea precedă individul, prioritate au datoriile lui faţă de naţiune. Drepturile individuale îşi păstrează sensul numai dacă sunt expresii ale recunoaşterii acestor raporturi ierarhice: „Dreptul la muncă, dreptul de a fi util este singurul drept care colorează social şi etic viaţa naţională” (Manoilescu: 1934b, p. 20).

Autorul accentuează mereu că susţinerile sale privesc epoca sa, care este diferită prin natura ei de epoca secolului al XIX-lea. „Zeiţele” aşezate atunci pe soclu de liberalism – în principal libertatea şi egalitatea – nu ar mai fi, după el, de actualitate în noua epocă a corporatismului (1934b, p. 20).

Voi zăbovi ceva mai mult asupra acestei chestiuni, dată fiind importanţa ei. Voi proceda însă pe ocolite. Voi începe prin a mă apleca asupra unei chestiuni pe care Manoilescu o aduce mereu în discuţie ca fiind centrală pentru înţelegerea rolului individului, şi anume mecanismele de luare a deciziei în diferite structuri organizaţionale şi, în particular, asupra regulii pe care modernitatea a ridicat-o la un rang atât de înalt, încât uneori a ajuns să fie chiar considerată (deloc fericit, cred) definitorie pentru democraţia liberală⁴²: regula majorităţii, în cadrul instituţional al votului universal. O regulă de luare a deciziei precum cea a majorităţii este evident asociată atât cu ideea de libertate, cât şi cu cea de egalitate: cu libertatea, pentru că se prezumă că orice individ poate să voteze în orice mod posibil, aşa cum crede; cu egalitatea, deoarece toţi indivizii au aceeaşi poziţie în procesul votului: voturile lor sunt egale între ele⁴³.

Manoilescu atacă însă cu forţă atât ideea de libertate, cât şi cea de egalitate. Libertatea⁴⁴, spune el, trebuie înlocuită cu organizarea (1934a, p. 110): în noua epocă inaugurată de sfârşitul Primului Război Mondial ceea ce contează este disciplina individuală, supunerea absolută care este datorată interesului superior al naţiunii. Egoismul, ce întemeiază libertatea, trebuie înlocuit cu spiritul de sacrificiu (p. 197). Egalitatea de asemenea devine lipsită de sens în secolul corporatismului. Căci o persoană e definită acum nu ca un individ în sine, izolat, ci prin funcţia pe care o are în societate; drepturile ei sunt drepturile necesare pentru a-şi îndeplini rolul. Ca urmare, egalitatea este un principiu antisocial (p. 110). Vocile membrilor societăţii nu sunt egale. Dar democraţia liberală le egalizează atunci când vrea să producă o decizie socială⁴⁵ (p. 148).

Ideea de egalitate, instituţionalizată ca vot universal, a avut, consideră Manoilescu, consecinţe negative pentru societate. Mai întâi, a „distrus principiul autorităţii naturale, adică al acelei autorităţi ce n-are nevoie de teorii care să o justifice, nici de sancţiuni care să o impue”. În al doilea rând, a pus în dependenţă clasa conducătoare de mase, chiar a „înjosit”-o astfel. „Ce vreţi să gândească ţăranul de politicianul care – de la cel mai modest agent la ministru – se prezintă la el veşnic în situaţia unui solicitant, care îi vânează voturile prezente sau viitoare?” (Manoilescu: 1942b, p. 279). În continuare vom vedea care este explicaţia acestor susţineri.

3.2.4. Voinţa generală

Principiul majorităţii este o ţintă preferată a lui Manoilescu. El pleacă de la ideea că o regulă de decizie socială precum cea a majorităţii produce un rezultat, o opţiune care apoi este luată ca exprimând voinţa grupului în care se aplică. Dar astfel este presupus ceva, anume că grupul este considerat o sumă a membrilor lui; or, dacă – precum în cazul fiecărei entităţi superioare – avem de-a face cu ceva mai mult decât cu o simplă sumă, atunci şi legitimitatea alegerii trebuie chestionată. Plecând de aici, Manoilescu identifică problema alegerii în conformitate cu o regulă precum cea majoritară cu cea a formării voinţei generale a unei comunităţi cum este naţiunea (dar şi a voinţei unor alte comunităţi, cum ar fi, de exemplu, o corporaţie: voinţa corporativă). În continuare, pentru a discuta problema votului majoritar şi a voinţei generale mă voi baza pe Manoilescu: 1934a (îndeosebi pp. 146-148, 266-269, 325-326).

Ideea de voinţa generală exprimă o prejudecată, zice Manoilescu. Mai mult, continuă el, voinţa generală a hipnotizat mai bine de un secol mulţimile, încât urmele ei sunt greu de înlăturat: luându-se încă drept corecte ideile care stau la baza contractului social al lui Rousseau, se asumă fără multă reflecţie că voinţa generală „este întotdeauna dreaptă şi întotdeauna tinde către utilitatea publică”. Cum poate fi însă identificată, recunoscută voinţa generală? Pentru liberalism, sugerează Manoilescu, mijlocul este simplu: constă pur şi simplu în a vedea cum votează oamenii şi care e majoritatea care rezultă. Voinţa generală este voinţa majorităţii. Or, crede Manoilescu, această susţinere este greşită.

Înainte de a vedea care sunt argumentele sale în acest sens, vreau să fac o observaţie cu privire la felul în care înţelege Manoilescu ideea de contract social. Cred că acesta este cu totul eronat. Manoilescu nu pare să deosebească între stadiul constituţional şi cel postconstituţional în funcţionarea unei societăţi. El crede ceva de genul următor: potrivit teoriei contractului social, voinţa generală se formează prin regula majorităţii: „Majoritatea este piatra fundamentală a sistemului individualist şi liberist; fără majoritate, şi anume majoritate de massă, adică majoritate între neegali, nu se poate concepe construcţia statului”⁴⁶ (1934b, p. 9). Însă potrivit abordării contractualiste, la nivel constituţional (în cazul de faţă, la cel al contractului social) funcţionează unanimitatea sau consensul; doar la nivel postconstituţional deciziile se iau prin majoritatea voturilor⁴⁷. Aceste consideraţii sunt relevante pentru a evalua corect critica făcută de Manoilescu înţelegerii liberale a voinţei generale.

Manoilescu formulează mai multe argumente împotriva identificării voinţei generale cu rezultatele regulii majorităţii. Primul este oarecum metodologic: în general, crede el, voinţele individuale nu pot fi sumate; este o eroare psihologică să vrei aşa ceva, căci o asemenea sumă nu are sens. Mai important e însă un alt argument⁴⁸: voinţa generală nu poate fi definită ca majoritate a membrilor prezenţi ai comunităţii; cum ea exprimă voinţa naţională – care este şi voinţa membrilor ei viitori, ca şi a membrilor ei din trecut, decedaţi –, majoritatea actuală nu are niciun fel de legitimitate. Mai mult, nici măcar unanimitatea membrilor ei actuali nu poate exprima voinţa generală⁴⁹.

Acest argument cred că poate fi convertit cu uşurinţă într-un limbaj modern – a defini voinţa generală ar însemna să ne plasăm într-o situaţie ipotetică, în care sunt luate în considerare voinţele individuale ale tuturor membrilor societăţii, din orice generaţie ar face ei parte⁵⁰. Dar şi procedând astfel, rămân două chestiuni nerezolvate. Prima: este admisibil în această situaţie să se apeleze la regula majorităţii, dacă totuşi voinţele individuale nu pot fi sumate? (Sau se impune unanimitatea?) A doua: ar fi această regulă una în care voinţele individuale sunt considerate egale sau – deoarece egalitatea este respinsă – am avea un alt mod de a produce voinţa generală? Manoilescu nu dă un răspuns la aceste întrebări, dar găsim unele idei în pasajele în care ia în discuţie nu voinţa generală, ci voinţa corporativă.

Cum putem recunoaşte voinţa corporativă? Nici în cazul corporaţiilor decizia nu este o chestiune de număr: altele sunt mecanismele prin care aceasta se poate face. Nici măcar formula paritară (când interacţionează sindicatele salariaţilor şi patronilor) nu merge: ea e, zice Manoilescu (1934a, p. 252), o formulă de echilibru, nu însă şi una de înţelepciune; căci astfel nu este exprimat neapărat interesul corporaţiei: „Pentru corporaţii, la fel ca şi pentru naţiuni, voinţa celor prezenţi nu este expresia naturală a intereselor permanente şi profunde ale corporaţiei care, ca funcţie naţională, este eternă” (pp. 265-266). Manoilescu pare să considere că niciun mecanism de formare a deciziilor nu este potrivit pentru a identifica voinţa corporativă: nici regula majoritară simplă, nici o regulă majoritară ponderată (în funcţie de importanţa persoanelor în cadrul corporaţiei sau chiar în funcţie de competenţa acestora) nu vor putea exprima „perfect adecvat” voinţa unei astfel de comunităţi.

Care ar fi atunci soluţia pentru a ajunge la reala voinţă colectivă? Manoilescu crede că soluţia constă în a admite că problema e una care ţine nu de agregarea voinţelor, ci de studiul imparţial al fiecărei situaţii: ceea ce contează sunt opiniile tehnice şi obiective. Decizia nu ţine de opţiunile individuale, ci de logica obiectivă a situaţiei. Dar evident că în fiecare caz particular trebuie procedat într-un fel pentru a ajunge la o decizie. Atunci se poate apela la diverse instrumente tehnice: inclusiv regula majorităţii devine o soluţie (de exemplu, atunci când decizia trebuie luată în grupuri omogene, când oamenii au o competenţă egală şi un interes egal în privinţa chestiunilor în care urmează să se decidă). Alegerea metodei de a decide ţine aşadar de context; nu se poate impune o singură astfel de metodă. Mai mult, întotdeauna apare şi o componentă calitativă (şi deci, într-un anumit sens, arbitrară): căci importanţa unei persoane⁵¹ nu poate fi determinată în mod absolut independent.

Schimbarea pe care o propune Manoilescu în înţelegerea mecanismelor de decizie colectivă este într-adevăr majoră: el contestă orice fel de justificare tuturor regulilor agregative de alegere (regula majorităţii simple fiind cea mai cunoscută dintre ele). Dimpotrivă, pentru el acestea sunt justificate doar ca instrumente tehnice, adecvate unor situaţii speciale, folosite pentru a aproxima reala voinţă colectivă.

Aşa cum voi argumenta în subcapitolul 3.3, Manoilescu nu oferă însă răspunsuri adecvate întrebării complexe care vizează modul în care, pus la lucru, sistemul corporativ ar urma să funcţioneze. Până atunci însă voi analiza mai jos o chestiune de metodă: natura explicaţiilor pe care le propune autorul.

3.3. Principiul funcţional

3.3.1. Rolul fundaţional al principiului funcţional

Sistemul corporatist este guvernat de principiul funcţional, scrie Manoilescu (1934a, p. 116). Rolul acestui principiu este de a furniza criteriile pentru a stabili dacă ceva e sau nu oportun în societate. În acest sens, principiul funcţional îndeplineşte în teoria lui Manoilescu un rol fundaţional, analog celui al contractului social din abordările individualiste, precum cea a lui Rousseau (2003, p. 100). Pentru a vedea cum se realizează acest lucru, să pornim de la un exemplu. În democraţiile liberale, partidele politice au un rol esenţial pentru formularea politicilor publice; într-un sistem corporatist, dimpotrivă, corporaţiile sunt cele care joacă acest rol. Cum se poate explica alegerea între cele două feluri de instituţii? Răspunsul lui Manoilescu este foarte simplu: în baza principiului funcţional, această alegere depinde de măsura în care într-un anumit context o instituţie joacă un rol funcţional mai esenţial şi mai necesar decât cealaltă.

 

Rolul funcţional este, pentru instituţii, ceea ce pentru oameni constituie raţiunea lor de a exista. Istoria ne arată că toate instituţiile sociale, la fel ca şi personalităţile umane, sunt tolerate în viaţa popoarelor chiar şi atunci când comit cele mai mari erori şi cele mai mari greşeli dacă ele îndeplinesc o funcţie esenţială pe care nicio altă instituţie sau nicio altă persoană nu o pot realiza (pp. 133-134).

 

De exemplu, nobilii feudali au continuat să existe timp îndelungat fiindcă au realizat o funcţie – anume aceea de a-şi apăra supuşii de tâlharii din afara domeniului⁵². Mai mult, într-un spirit evoluţionist, Manoilescu continuă:

 

Instituţiile şi organizaţiile sociale, la fel ca şi fiinţele vii, există într-un mediu de luptă continuă, la sfârşitul căreia supravieţuiesc doar acelea care, în ciuda tuturor defectelor lor, realizează o funcţie indispensabilă (p. 134).

 

Aceste texte rezumă în mod exemplar modul în care Manoilescu a construit întregul său edificiu teoretic. El are următoarea structură: mai întâi, Manoilescu identifică o entitate supremă (pentru epoca sa corporatistă, aceasta ar fi naţiunea), caracterizată printr-un anumit ideal sau obiectiv. Orice entitate, orice acţiune sunt justificate apoi prin referire la modul în care promovează acel ideal, deci prin modul în care îşi îndeplinesc funcţia socială⁵³: „Tot ce este conform interesului naţional este drept; tot ce este contrar interesului naţional este nedrept” (p. 110). Optimismul metateoretic al lui Manoilescu în ce priveşte virtuţile abordării funcţionale este de-a dreptul panglossian.

Statul, clasele sociale, corporaţiile etc. au funcţii sociale şi sunt judecate în raport cu felul în care şi le îndeplinesc. Dar procesul este chiar mai complicat. Multe alte lucruri îşi găsesc justificarea prin aceea că îndeplinesc funcţii diverse. Individul „în general”, lipsit de orice caracter funcţional, nu există (p. 76); proprietatea (privată sau publică) se justifică după cum îndeplineşte funcţia de a promova rezultate economice mai bune⁵⁴ (p. 103); partidele politice au avut rolul, în perioada liberală, de a organiza lupta dintre forţele reacţiunii şi cele revoluţionare şi de a stabili un echilibru între aceste forţe (p. 135); chiar şi principiile morale ar trebui, după Manoilescu, să fie regândite într-un spirit funcţional, în funcţie de modul în care promovează rolul diferitelor organizaţii. Etica trebuie să fie funcţională (p. 195). Manoilescu acordă analizei funcţiilor claselor sociale în societate un volum întreg: Rostul şi destinul burgheziei româneşti (1942). Teza sa fundamentală este că orice clasă socială îndeplineşte nu doar funcţii specifice, care decurg din locul acesta în organizarea pe orizontală a societăţii, ci şi anumite funcţii naţionale – generale şi supraprofesionale. În cazul burgheziei, această funcţie, în raport cu care ea este evaluată, e aceea de a organiza munca şi producţia naţională în toate sectoarele ei (1942, p. 34). Iar exemplele ar putea fi multiplicate: totul, după Manoilescu, trebuie gândit în acest spirit funcţional.

3.3.2. O paranteză metodologică

Nu va fi deloc surprinzător să notăm apropierea dintre susţinerile de mai sus ale lui Manoilescu şi abordările funcţionaliste din ştiinţele sociale. „Funcţionalismul” este un termen ambiguu: uneori e utilizat pentru a face referire la un curent specific din sociologie şi antropologie, din prima parte a secolului XX, care a avut ca principali reprezentanţi autori precum Malinowski, Radcliffe-Brown sau Parsons; alteori la o abordare mai generală, care include şi autori atât de diferiţi precum Durkheim (2001) sau Marx⁵⁵ (ba chiar autori contemporani care se definesc ca instituţionalişti); în sfârşit, când este adus uneori în discuţie, termenul „funcţionalism” se referă la o schemă generală de explicaţie, nu la o teorie socială anume.

În ştiinţele sociale, dar şi în viaţa de zi cu zi, explicaţiile de tip funcţional sunt foarte răspândite. Ele apar adesea ca naturale, de aceea nici nu sunt discutate cu atenţie. Spunem: funcţia butonului „putere” de pe laptop este aceea de a deschide şi de a închide aparatul; spunem: statul are funcţia de a asigura ordinea în societate. Sau, când ne raportăm la abordări teoretice precise, citim de exemplu:

 

Clasa ţărănească are ca funcţiune naţională aceea de a munci pentru alimentarea naţiunii şi pentru crearea acelui prisos exportabil, care procură prin import articolele pretinse de civilizaţia contemporană. Clasei ţărăneşti nu i se poate cere să dovedească mai multă pricepere şi mai multă organizaţie a muncii decât atâta cât este învăţată să aibă (Manoilescu: 1942b, p. 115).

 

Unul dintre cele mai renumite exemple de explicaţie funcţională este dat de Radcliffe-Brown (1952). Cum se explică relaţiile dintre nepot şi unchiul din partea mamei în societăţi de tip patriliniar din Africa de Sud?⁵⁶ În timp ce unchiul are obligaţia de a-i face diferite servicii nepotului, acestuia i se permite să îşi trateze unchiul într-o manieră nerespectuoasă, să-şi însuşească unele dintre bunurile lui, să i se adreseze într-un limbaj chiar obscen etc. O posibilă explicaţie a acestor relaţii este aceea că aici avem de-a face cu vestigii ale unei trecute organizări matriliniare a societăţii. Radcliffe-Brown nu admite însă că într-o societate prezenţa anumitor caracteristici care nu corespund stadiului prezent al dezvoltării ei se poate explica prin invocarea trecutului, a unei alte organizări sociale a acelei societăţi în care acea caracteristică ar fi avut rolul sau funcţia ei. Nu există practici sociale care să nu aibă o funcţie actuală⁵⁷. Ca urmare, explicaţia relaţiilor dintre nepot şi unchiul din partea mamei trebuie să se găsească în organizarea patriliniară a societăţii. Copilul, argumentează Radcliffe-Brown, se află sub autoritatea tatălui, căruia îi datorează supunere şi respect. Dar linia maternă este caracterizată de afecţiune şi permisivitate; ca urmare, copilul se aşteaptă din partea fratelui mamei la acelaşi tip de raporturi. Relaţiile observate (un comportament nerespectuos al nepotului faţă de unchiul matern) reprezintă tocmai instituţionalizarea acestora, iar un eventual conflict cu principiul seniorităţii – căci unchiul aparţine unei generaţii anterioare celei a nepotului – este manevrat prin ritualizarea unor relaţii de „joc” între cei doi indivizi.

Acest exemplu ne permite să ne apropiem mai mult de structura unei explicaţii funcţionale (ce înseamnă că o clasă, precum cea ţărănească, are o anumită funcţie?). O explicaţie funcţională are trei componente. Prima este un sistem social S sau o entitate în raport cu care se realizează analiza (precum, în cazul teoriei lui Manoilescu, naţiunea ori interesul naţional). A doua este entitatea sau practica socială sau fenomenul P, despre care spunem că are un rol funcţional. A treia constă în indicarea unor consecinţe C ale acţiunii lui P; aceste consecinţe sunt benefice pentru S: ele pot consta în stabilitate, coeziune socială, eficienţă economică sau – după cum accentuează Manoilescu – în adecvarea la imperativele epocii.

O explicaţie funcţională a unei entităţi sau practici P care are consecinţele benefice C asupra unui sistem social sau entităţi S are structura următoare: P există şi persistă datorită consecinţelor ei C asupra lui S. Aplecându-ne mai atent asupra acestei formulări, să observăm că explicaţia funcţională constă în trei susţineri:

 

1. P există sau persistă într-o societate caracterizată prin S.

2. P are capacitatea de a produce C într-o societate caracterizată prin S.

3. P există sau persistă într-o societate caracterizată prin S pentru că are capacitatea de a produce C.

 

Este important de notat că esenţial pentru o explicaţie funcţională nu e faptul că P are anumite efecte (dacă lucrurile s-ar rezuma doar la atât, atunci explicaţiile funcţionale nu ar fi altceva decât simple banalităţi), ci că P există pentru a provoca efectele C.

Să revenim la exemplele lui Manoilescu. Susţinerile lui vor putea fi reformulate ca explicaţii funcţionale astfel: clasa ţărănească există într-o societate modernă, în care interesul naţional este suveran, pentru că ea produce bunurile necesare alimentării naţiunii şi exportului, iar acest fapt este suficient pentru ca ea să continue să existe; sau: proprietatea privată va continua să existe într-o societate corporatistă dacă ea va reuşi să producă rezultate sociale benefice acesteia. Mai mult, chiar existenţa unei entităţi este justificată prin aceea că ea îndeplineşte o funcţie socială:

 

Partidele politice de dreapta sau de stânga care au dominat viaţa publică în secolul al XIX-lea au îndeplinit cu siguranţă o astfel de funcţie. Căci dacă nu ar fi îndeplinit-o, nu ar fi existat (pp. 135-135).

 

Manoilescu nu doar face mereu apel la explicaţii de tip funcţional; cred că el merge mult mai departe, considerând că singurele explicaţii sociale acceptabile sunt cele funcţionale; nu există o altă modalitate de a justifica o entitate, o practică socială altfel decât prin probarea faptului că are un rol sau o funcţie socială. Cu excepţia, evident, a entităţii supreme, care îşi este sieşi suficientă (naţiunea, în epoca nouă corporatistă). Ca urmare, consider că Manoilescu este funcţionalist, în sensul că pentru el orice instituţie sau entitate socială nu poate fi justificată decât prin rolul sau funcţia pe care o are.

Dacă lucrurile stau astfel, ar fi interesant de văzut dacă Manoilescu are răspunsuri puternice la criticile adresate unor astfel de abordări. Criticile vizează în general una din următoarele trei ţinte (Kincaid: 1990): 1. explicaţiile de tip funcţional nu se bazează pe date adecvate; 2. chiar dacă sunt confirmate, ele nu oferă explicaţii satisfăcătoare; şi 3. nu există o analogie între selecţia naturală şi domeniul social.

Potrivit lui Elster (1982; 2013), explicaţiile funcţionale nu au o bază factuală adecvată: de multe ori, ele nu arată în ce fel sunt conexate cauzal consecinţele C de practicile sau entităţile P. Altfel spus, din explicaţiile funcţionale lipseşte elementul esenţial: mecanismul cauzal. Nu îmi este deloc clar ce mecanisme cauzale a folosit Manoilescu pentru a-şi formula susţinerile. Probabil că cea mai elaborată lucrare a sa în acest sens este Manoilescu (1986); politicile protecţioniste sunt explicate prin faptul că au anumite funcţii, atât pentru societatea în care statul le promovează, cât şi la nivel internaţional (pp. 382-383). Desigur, este de discutat cât de valide sunt aceste explicaţii, însă nu voi intra aici în această chestiune. Mai mult, autorul indică explicit legătura dintre analizele sale economice şi alte explicaţii mai generale (precum cea care priveşte funcţia socială a proprietăţii private⁵⁸). Dar, în general, deşi lucrările lui Manoilescu abundă în formulări care au forma unor explicaţii funcţionale, cu greu găsim şi întemeieri cauzale ale relaţiilor postulate. În plus, chiar dacă uneori autorul lasă posibilitatea unor explicaţii alternative, cel mai adesea nu face decât să aserteze funcţia socială sau rolul social ca un postulat de nechestionat. E adevărat, există locuri în care Manoilescu este mai explicit. Am amintit deja că el critică burghezia pentru că această clasă nu a produs anumite consecinţe (anume, ea nu a reuşit să organizeze agricultura); acolo, autorul arată mai clar cum, evaluând consecinţele, se poate spune că ceva şi-a îndeplinit sau nu funcţia. Dar acestea sunt mai curând excepţii.

Explicaţiile funcţionale sunt uneori criticate pentru că sunt simetrice: ele se pot inversa, căci, aşa cum se susţine că P există pentru a promova S, la fel e posibil să se susţină că S există pentru a promova P. Dar în cazul lui Manoilescu aşa ceva nu se poate întâmpla, fiindcă el postulează ca dată o ierarhie a entităţilor: or, în acest caz, numai o entitate situată mai jos poate promova una mai înaltă, nu şi invers.

Unii critici ai funcţionalismului⁵⁹ sugerează că explicaţiile funcţionale nu sunt de fapt explicaţii. Din mai multe motive. Primul este că lor le lipsesc elementele esenţiale ale unei explicaţii satisfăcătoare (aşa cum am notat deja, unii autori consideră că un ingredient al acestora ar fi capacitatea de a cuprinde mecanisme cauzale). În al doilea rând, ele nu reuşesc să arate de ce, dintre multiplele variante posibile, doar unele există. Căci în general există aşa-numitele echivalente funcţionale (procese sau entităţi alternative care ar putea îndeplini aceeaşi funcţie), iar explicaţiile funcţionale nu oferă o certitudine deductivă sau măcar o probabilitate înaltă pentru explanandum, adică pentru existenţa sau persistenţa exact a unui anume P. În al treilea rând, explicaţiile funcţionale nu se concentrează asupra modului în care a apărut P, ci mai degrabă asupra felului în care funcţionează.

Aceste critici ale abordării funcţionale sunt foarte generale. Ele cred că se aplică foarte bine abordării lui Manoilescu. Recursul lui la entităţi precum naţiunea, care ar fi izvorul suprem al constrângerilor funcţionale, este pentru mine opac oricărei încercări de a detecta vreun mecanism cauzal. Naţiunea trebuie asumată, trebuie asumat că unor persoane (precum chiar Manoilescu) le sunt revelate interesele supreme ale acesteia şi astfel sunt legitimate toate constrângerile funcţionale. Cum se întâmplă însă aşa ceva nu ştim. Apoi, Manoilescu nu are în vedere echivalentele funcţionale. Pentru el este limpede ce funcţie are – atunci când are! – fiecare grup social; ba chiar asumă că trebuie să aibă, pentru ca întregul sistem să funcţioneze optim. Manoilescu susţine că imperativele epocii apărute după Primul Război Mondial impun anumite instituţii şi organizaţii, ridică unele entităţi pe soclu, dar le coboară pe altele; că aranjamentele instituţionale corporatiste sunt un răspuns la aceste imperative. Dar (presupunând că admitem descrierea pe care Manoilescu o oferă noii epoci), chiar dacă am considera că a reuşit să arate că aranjamentele instituţionale corporatiste îndeplinesc funcţiile lor sociale, el nu a argumentat convingător şi că aceste aranjamente sunt unicele posibile. Cred însă că cea de-a treia critică a explicaţiilor funcţionale este mai puţin relevantă. Nu cred că modul în care a apărut P este esenţial; a indica modul în care funcţionează acesta este mult mai important. Din păcate, explicaţiile lui Manoilescu pică un test în acest sens. Căci, aşa cum am văzut, el ne invită să admitem că asumăm că P funcţionează, mai degrabă decât să arate că acţiunea acestuia este conexată efectiv cu fenomenele din societate. (De unde, de exemplu, rezultă că burghezia sau ţărănimea au funcţiile pe care i le ataşează Manoilescu?) Am văzut că Manoilescu a formulat şi teza extrem de puternică după care o entitate a ajuns să existe şi să persiste pentru că a fost selectată printr-un mecanism evoluţionist în cursul istoriei. Cred că astfel el încearcă să furnizeze un mecanism cauzal suplimentar; în faţa unei critici precum cea a lui Elster, am avea aici o încercare de răspuns. Din păcate însă, ea nu este dezvoltată de autor, care, mai mult, adesea pare fascinat de un alt model argumentativ (acela al unui determinism triumfător al imperativelor fiecărei epoci, care ar fi suficient pentru a susţine existenţa unei soluţii).

Plecând de la aceste observaţii, vreau să subliniez că abordarea mea critică nu vizează în general explicaţiile de tip funcţional; atunci când avem în vedere modul în care astfel de explicaţii sunt înţelese şi utilizate de Manoilescu, sunt de acord că ele sunt deficitare. Dar, aşa cum voi arăta mai jos, explicaţia funcţională este una pe care o admit ca (deosebit de) relevantă şi folositoare. Explicaţiile instituţionale sunt, în fond, explicaţii funcţionale. Iar mecanismele pe care abordările instituţionale le propun pentru a explica diverse fenomene sociale cred că au capacitatea de a depăşi obiecţii precum cele formulate mai devreme. Şi, subliniez, voi susţine că acest lucru se întâmplă, în particular, atunci când facem apel la abordarea instituţiilor ca echilibre, rezultate ale unui proces evoluţionist.

 

Explicaţie funcţională şi instituţionalism. Să considerăm din nou unul dintre exemplele standard de explicaţie funcţională (Cohen: 1978, pp. 260-261): o practică socială, precum un dans al ploii, are funcţia de a produce o creştere a coeziunii sociale. Explicaţia are următoarea formă (este evident un argument, cu premise şi concluzie): să presupunem că ori de câte ori (în situaţii de secetă aspră) se realizează un dans al ploii, în scurt timp în societate se manifestă o creştere a coeziunii sociale. Ca urmare, în această situaţie particulară se va realiza un dans al ploii. Cohen atrage atenţia că explicaţia nu constă în aceea că un anumit rezultat sau efect – creşterea coeziunii sociale – explică faptul că a fost realizat un anumit ritual; dimpotrivă, acel ritual este explicat prin existenţa unui fapt dispoziţional – anume că, dacă membrii societăţii s-ar angaja în acest ritual, atunci coeziunea ar creşte.

Elementul hotărâtor în acest loc este rolul jucat de o instituţie, aici de ritualul constând într-un dans al ploii. Instituţia este un fapt „dispoziţional”, ceva care poate produce un anumit tip de comportament într-o anumită situaţie. Este doar dispoziţional, fiindcă e vorba despre o constrângere chiar numai posibilă (un pahar de sticlă rămâne casabil chiar dacă, de când a fost produs – poate chiar cu o sută de ani în urmă – încă nu s-a spart şi nici măcar nu s-a ciobit). Instituţiile au o funcţie: ele au capacitatea de a produce anumite efecte (regularităţi în acţiune, anumite tipuri de stimulente, ordine etc.). Ca urmare, putem infera că, dacă o anumită instituţie din societate are astfel de capacităţi, atunci în societate vom putea să observăm manifestarea unor fenomene de un anumit tip.

Explicaţiile care fac apel la instituţiile sociale sunt aşadar funcţionale⁶⁰. În această carte voi face apel la abordarea (neo)instituţională, ca urmare, argumentele pe care le voi susţine vor putea fi interpretate ca explicaţii funcţionale. Dar vreau să atrag atenţia asupra unor deosebiri esenţiale faţă de abordarea lui Manoilescu. Prima este că, pentru Manoilescu, funcţii pot avea multe feluri de entităţi, nu numai instituţiile: am văzut lucrul acesta atunci când am discutat demografia lumii lui ierarhice. În al doilea rând, pentru Manoilescu, o explicaţie care implică apelul la o formulă de tipul „x are funcţia f” este incompletă. Ar trebui, crede Manoilescu, încă două lucruri. Primul este acela de a indica în ce context are x o anumită funcţie f. Sigur, acest lucru este necesar, căci, aşa cum am văzut ceva mai devreme, evidenţierea unui sistem social ori a unei societăţi în care se petrece aşa ceva este esenţială. Dar Manoilescu cere ceva mult mai tare: cum am văzut, până la urmă orice, dacă are o funcţie, atunci are o funcţie socială naţională. Referirea la naţiune este definitorie. Iar naţiunea este luată într-un sens extrem de tare realist: ea e presupusă ca existentă, este reificată chiar. Explicaţia funcţională, pentru Manoilescu, capătă o formă canonică (şi reducţionistă): x are funcţia f pentru naţiunea y. Or, cred că niciuna dintre aceste cerinţe nu este necesară.

În al treilea rând (şi legat de susţinerea anterioară), explicaţia funcţională nu este, în felul în care o înţeleg eu aici, fundamentală: din punctul meu de vedere, ea este reductibilă la o explicaţie în care referirea se face la acţiunile individuale. Conceptul de instituţie pe care îl voi folosi este acela de instituţie ca echilibru: o instituţie are proprietăţi „emergente”, dar ele pot fi înţelese doar relativ la acţiunile membrilor grupului; instituţia este expresia unui proces agregativ capabil să se autosusţină. După cum am subliniat deja de mai multe ori, abordarea pe care mă sprijin este individualistă (metodologic), dar capabilă să acorde un rol esenţial instituţiilor.

3.3.3. Tipuri de organizări corporatiste

Statul este o entitate căreia Manoilescu i-a acordat o atenţie deosebită⁶¹. E greu să surprinzi toate aspectele concepţiei lui asupra statului, de aceea aici mă voi referi numai la unul dintre acestea, important şi totodată fascinant. Anume, epoca liberală a fost una în care statul avea un minim de funcţii. Rolul de organizare a vieţii sociale era lăsat la voia indivizilor, care – în mod neregulat şi spontan – creau diverse organizaţii ce îl împlineau⁶²: sindicate, carteluri, chiar poliţie privată (Manoilescu: 1934a, p. 99). Or, în noua epocă, lucrurile se schimbă. Statul trebuie să intervină activ în viaţa socială (politicile protecţioniste sunt unul dintre exemple). Care sunt însă în mod concret funcţiile statului depinde de organizarea completă a tuturor funcţiilor naţiunii (1936, p. 131).

Pentru a descrie aceste situaţii este nevoie să analizăm relaţia dintre trei entităţi: 1. naţiunea – şi, în raport cu ea, toate tipurile de funcţii care trebuie îndeplinite (funcţii economice, sociale, culturale, politice etc.) pentru ca aceasta să progreseze; 2. corporaţiile⁶³; şi 3. statul. Niciuna dintre cele trei entităţi nu poate lipsi din vreo societate, dar felul în care sunt relaţionate într-o societate sau în alta poate fi foarte diferit.

Pentru a ordona aceste tipuri diferite de aranjamente instituţionale care (în noua eră) pot exista într-o ţară⁶⁴, Manoilescu (1934a, pp. 91-94; 1936, pp. 131-133) indică două dimensiuni ale analizei:

 

1. Dimensiunea sferei de organizare: care sunt domeniile în care corporaţiile organizează viaţa socială (şi, implicit, împlinesc „funcţiile naţionale” respective).

2. Dimensiunea puterii politice: care este baza puterii politice şi de unde emană aceasta.

 

În raport cu dimensiunea sferei de organizare se pot deosebi două cazuri: în primul, corporaţiile integrează doar anumite domenii sociale, iar situaţia cea mai relevantă e aceea în care ele au un caracter numai (sau predominant) economic; în al doilea, corporaţiile organizează toate domeniile sociale. În primul caz avem un corporatism integral, în cel de-al doilea, unul parţial.

În raport cu dimensiunea puterii politice, din nou întâlnim câteva cazuri. Cele mai importante sunt următoarele trei: primul, în care corporaţiile sunt singura sursă a puterii politice (iar parlamentul⁶⁵ devine unul corporativ); al doilea, în care, dimpotrivă, sursa puterii politice se găseşte altundeva – în stat (şi, în consecinţă, în parlamentul democratic) sau într-un partid unic (care domină şi subordonează corporaţiile, precum în Italia fascistă); al treilea este cazul cel mai comun, intermediar⁶⁶ (în care, crede Manoilescu, se încearcă o conciliere între primele două cazuri). Rezumând, primul caz e cel al corporatismului pur; al doilea, al corporatismului subordonat, iar al treilea al corporatismului mixt⁶⁷. E uşor de văzut că, luând împreună cele două dimensiuni, apar exact şase combinaţii posibile:

Tabelul 3.1. Tipuri de corporatism în funcţie de dimensiunea puterii politice şi a sferei de organizare

		Dimensiunea sferei de organizare
		Corporatism integral	Corporatism parţial
Dimensiunea puterii politice	Corporatism pur	Corporatism pur şi integral	Corporatism pur şi parţial
	Corporatism subordonat	Corporatism subordonat şi integral	Corporatism subordonat şi parţial
	Corporatism mixt	Corporatism mixt şi integral	Corporatism mixt şi parţial

 

Dintre aceste combinaţii, unele sunt greu de imaginat: de pildă, cea dintre corporatismul pur şi cel parţial sau cea dintre corporatismul mixt şi cel integral⁶⁸. Manoilescu remarcă faptul că dintre regimurile corporatiste concrete niciunul nu este pur: ele sunt o combinaţie fie între corporatism şi liberalism, fie între corporatism şi partidul unic. Aceasta înseamnă că regimurile corporatiste reale sunt mixte şi parţiale sau subordonate şi parţiale. Exemplul de corporatism subordonat şi parţial pe care Manoilescu l-a avut mereu în minte este cel al societăţii fasciste italiene: era subordonat datorită prezenţei partidului unic fascist (1936, p. 132n); şi era parţial fiindcă, exceptând corporaţia profesiilor liberale, toate celelalte corporaţii erau economice (1934a, p. 94).

Să mergem acum la celelalte două cazuri posibile: efortul teoretic al lui Manoilescu (1934a) a fost acela de a argumenta că, deşi nu era încă realizat în nicio ţară, corporatismul pur şi integral este nu doar posibil (alfel spus: coerent), ci şi dezirabil, fiindcă reprezintă, în viziunea lui, cel mai bun răspuns instituţional la imperativele noii epoci⁶⁹. În sfârşit, cred că Manoilescu avea în minte şi combinaţia care constă într-un corporatism subordonat şi integral: chiar dacă un corporatism pur este idealul către care trebuie să se tindă, nu trebuie eliminată ideea că, pentru o perioadă tranzitorie, corporatismul⁷⁰ poate fi subordonat partidului unic (1936, p. 134).

3.3.4. Rolul statului

În acest cadru să ne oprim mai în detaliu asupra rolului statului. În fiecare schemă de organizare instituţională în care puterea politică nu emană exclusiv de la corporaţii (deci în societăţile în care există un corporatism subordonat sau mixt), rolul statului este evident⁷¹. Problema care se ridică pentru Manoilescu este aceea a rolului statului în corporatismul pur: căci în cadrul acestuia sursa unică a puterii politice este reprezentată de corporaţii, şi nu de stat. (Cum se ştie, ceva asemănător apăruse şi pentru marxişti: care putea fi locul statului în societatea comunistă? Iar teza standard era că acesta urma să dispară complet.) Răspunsul pe care îl formulează Manoilescu este complex şi ingenios.

El porneşte de la multiplicitatea funcţiilor pe care le îndeplineşte statul în societăţile contemporane. Acestea, subliniază el, nu sunt fixate: la un moment dat, statul poate să dobândească noi funcţii, după cum unele pot să nu îi mai revină. (Argumentul este teoretic: Manoilescu consideră că în corporatismul pur statul poate să îşi menţină aceste funcţii.) Exemplul funcţiilor de asigurare a educaţiei şi a asistenţei medicale e interesant: acestea, consideră Manoilescu, pot să fie împlinite şi de alte organizaţii în afara statului (1934a, p. 100); şi, la fel, funcţiile de asigurare a comunicaţiilor, a lucrărilor publice pot fi detaşate de stat. Manoilescu nu explică însă mai în detaliu cum se poate realiza acest lucru. Mai mult, el nu ia în considerare faptul că bunurile furnizate în toate aceste cazuri sunt publice şi că de aceea există tendinţa de a fi produse în cantităţi insuficiente.

Dar, dat fiind că interesele naţionale sunt satisfăcute cel mai bine prin activitatea statului naţional (2010, p. 124), acesta are, consideră Manoilescu, unele funcţii (politice) inalienabile, permanente – „constante ale statului” (1934a, p. 130) –, anume apărarea naţională şi ordinea interioară (la care s-ar putea adăuga politica externă). Evident, în termeni moderni, prin aceste funcţii statul produce efecte benefice, anume securitatea şi ordinea, care sunt bunuri publice. Manoilescu notează că funcţiile respective sunt realizate prin mijloace care se pot schimba, dar nu oferă nici în acest caz o argumentare clară cu privire la motivul pentru care aceste funcţii revin doar statului (să ne amintim chiar remarca sa că în statul liberal funcţia de asigurare a ordinii publice putea fi împlinită chiar de o poliţie privată – 1934a, p. 99).

Noutatea teoretică pe care accentuează autorul este următoarea: în noua epocă corporatistă, statului i se adaugă unele funcţii speciale. Acestea se concentrează pe ideea de arbitrare şi de coordonare a tuturor activităţilor naţionale (p. 131). Prin urmare, statul trebuie să îşi construiască instrumente noi pentru a putea dirija corporaţiile speciale, dar şi pentru a organiza unele dintre aceste activităţi naţionale.

În realizarea funcţiilor speciale (de apărare naţională, de asigurare a ordinii interne, eventual a altor funcţii sociale, precum asigurarea educaţiei ori a asistenţei medicale etc.), statul nu acţionează altfel decât orice altă corporaţie în domeniul ei. Ca urmare, zice Manoilescu, în acest sens statul este doar o altă corporaţie alături de celelalte (subliniez, argumentul e valabil relativ la o societate organizată pur corporativ). Dar, în realizarea funcţiei de dirijare, statul este o „supercorporaţie”, o corporaţie dincolo de toate (p. 100): el oferă direcţia în care acţionează celelalte corporaţii şi, de asemenea, arbitrează între ele. Foarte important, statul arbitrează chiar între el şi alte corporaţii sau chiar între diferitele lui organe. Într-un regim corporatist pur, statul nu dispare: el are un dublu caracter, joacă aşadar într-un dublu registru. Într-un sens, rolul său devine minimal, căci este precum orice altă corporaţie; într-altul, rolul politic pe care îl are este întărit.

3.4. Corporatismul integral şi pur şi acţiunea colectivă

Ajunşi în acest loc, să recapitulăm principalele idei ale lui Manoilescu. Potrivit lui, perioada de după Primul Război Mondial reprezintă începutul unei noi epoci istorice. În economia mondială s-a încheiat perioada expansiunii extensive: ţările industriale nu mai pot să crească economic prin colonizare şi prin exploatarea ţărilor agricole; mai mult, criza economică declanşată în 1929 a intensificat aceste tendinţe. În noua epocă, supravieţuirea unei societăţi nu mai poate fi asigurată prin instrumentele specifice liberalismului democratic: libertate economică completă, individualism, decizii majoritare şi un stat retras, fără iniţiativă economică. După Manoilescu, o adaptare de succes presupune alt tip de răspuns la imperativele epocii şi la interesele supreme ale naţiunii. Eficienţa economică şi armonia socială pot fi atinse cel mai bine prin intermediul unor aranjamente instituţionale în care rolul central îl au corporaţiile (fiecare împlinind funcţii sociale bine definite), coordonate de un stat structurat într-un mod specific⁷².

Pentru a determina mai precis în ce constă rolul corporaţiilor în societăţile moderne, Manoilescu (1934a, appendix, pp. 359-368) distinge între trei tipuri de spaţii economice: liberal, comunist şi corporatist (în Manoilescu [1938], acest din urmă spaţiu este numit „spaţiu economic organizat”). Clasificarea sa este bazată pe două dimensiuni „de bază” ale activităţii economice⁷³; acestea vizează măsura în care aranjamentele instituţionale asigură actorilor economici libertatea de acţiune. Este vorba despre libertatea: 1. de a avea proprietate economică; şi 2. de a te implica în activitatea economică (libertatea contractelor). Într-un spaţiu economic, instituţiile existente pot garanta aceste libertăţi sau, invers, pot impune control sau constrângeri mai mult sau mai puţin puternice asupra lor⁷⁴.

Având în minte cele două dimensiuni ale libertăţii economice, obţinem următoarea matrice:

 

	Libertatea contractelor economice	Controlul asupra contractelor economice
Libertatea proprietăţii individuale	Spaţiul economic liberal	Spaţiul economic corporatist
Controlul asupra proprietăţii individuale	?	Spaţiul economic comunist

 

Spaţiul economic liberal este caracterizat prin libertate economică completă: sunt garantate şi sprijinite atât libertatea de a avea proprietate, cât şi cea a contractelor. Optimul social (Manoilescu scrie: „maximul binelui social”) e realizat prin mecanismul mâinii invizibile. Cu alte cuvinte, el e rezultatul agregării acţiunilor individuale libere, care se obţine în chip natural: lăsând pur şi simplu lucrurile să se petreacă, în mod automat societatea ajunge la un optim.

Pentru corporatism⁷⁵ o astfel de concluzie nu are însă nicio întemeiere. Aceasta pentru că teoria corporatistă, aşa cum am văzut, asumă că există şi alte entităţi care acţionează în societate şi care, mai mult, sunt „superioare” indivizilor: există, ca urmare, şi altceva decât interesele individuale, anume interese comune precum cele naţionale. De aceea, libertatea contractuală trebuie pusă faţă în faţă cu ideea de organizare:

 

În acest nou spaţiu, egoismul individual şi impulsurile sale nu dispar, aşa cum – eronat – presupune ştiinţa economică comunistă. Dar acest egoism este în fiecare moment combinat cu acţiunea colectivităţii, care fixează direcţiile şi orientările şi care trasează limitele şi cadrele activităţii economice (p. 362).

 

Cea mai importantă consecinţă economică este că, spre deosebire de spaţiul economic liberal, în care preţurile muncii şi ale celorlalte bunuri sunt stabilite prin jocul liber al pieţei, în spaţiul corporatist acestea sunt rezultatul interacţiunii⁷⁶ dintre grupuri, în particular dintre sindicate (ale salariaţilor, precum şi ale patronilor). Odată stabilite, ele devin obligatorii pentru toţi membrii sindicatelor. Preţul corporativ, continuă Manoilescu, nu este artificial, iar aplicarea lui lasă liberă selecţia între producători.

Pentru un cititor de astăzi, astfel de argumente ridică însă o multitudine de probleme. Dintre acestea, mă voi opri doar la două: prima priveşte felul în care corporaţiile afectează relaţiile de piaţă; a doua, modul în care ele promovează acţiunea colectivă.

Să începem cu prima problemă. Odată formate, corporaţiile devin actori independenţi, care se interpun în activitatea economică a diferitelor firme – şi în general devin actori noi, de luat în seamă în orice domeniu de activitate. Intervenind în modul în care se realizează relaţiile contractuale între actorii economici sau alţi furnizori de diferite servicii (cele educaţionale sau cele de sănătate, să zicem), ele distorsionează activităţile din aceste domenii⁷⁷. Într-un regim corporatist, concurenţa este constrânsă (deşi nu neapărat eliminată) prin interacţiunea dintre diverse componente ale unei corporaţii sau dintre componente ale unor corporaţii distincte⁷⁸.

O astfel de critică a perspectivei corporatiste nu e, desigur, de neaşteptat; ea fusese îndreptată şi împotriva instituţiilor corporatiste vechi (precum breslele sau ghildele din Evul Mediu, dar şi cele şi mai vechi, din perioada romană). În cunoscuta lor analiză a ghildelor negustoreşti din Evul Mediu, Greif, Milgrom şi Weingast (1994) argumentează însă că lucrurile nu sunt deloc aşa de simple. Formarea ghildelor, arată ei, nu avea ca scop crearea unor monopoluri, controlul preţurilor etc., ci expansiunea schimbului: odată formate, ele acţionau astfel încât schimbul să nu fie restrâns. Mai mult, ele favorizau dezvoltarea lui. Motivul era acela că exercitau un control asupra unor actori externi – guvernanţii din diferitele oraşe – care nu mai aveau stimulente pentru a acţiona oportunist (de exemplu, să afecteze în anumite situaţii unii comercianţi). Altfel spus, ghildele au şi un alt rol decât acela de a constrânge acţiunile membrilor lor: ele le oferă acestora bunuri publice, precum siguranţa schimbului.

Una dintre cauzele scăderii importanţei ghildelor şi breslelor a fost aceea că, în timp, statele s-au dezvoltat şi au început să ofere ele însele bunuri publice, cum ar fi chiar siguranţa schimbului. În aceste condiţii, ghildele şi breslele s-au întors tot mai mult către membrii lor şi s-au comportat tot mai mult ca monopoluri, împotriva pieţei libere⁷⁹. Or, statul liberal nu putea accepta acest lucru – şi de aici tendinţa lui de a le elimina.

Studiind breslele din Moldova medievală, Pavlescu (1939, pp. 416-417) arată, în acelaşi sens, că breslele urmăreau nu eliminarea concurenţei, ci, dimpotrivă, menţinerea uneia corecte. Rolul lor era mai degrabă unul de reglementare a pieţei. Căci, de exemplu, cineva putea vinde la Botoşani sau la Iaşi ciubote de aiurea, cu condiţia să plătească la stărostie o taxă de doi bani pe pereche; iar un lăutar străin putea veni la Huşi să cânte, dar cu condiţia să plătească starostelui doi potrinici şi să cânte numai în ziua târgului, iar a doua zi să plece. Mai mult, după Pavlescu, breasla oferea şi un alt bun comun. Ea avea rolul de a păstra calitatea produselor: starostele putea merge în toate dughenele să verifice acest lucru⁸⁰.

Cea de-a doua problemă – a rolului corporaţiilor în promovarea acţiunii colective – are două faţete: pe de o parte, aşa cum am sugerat deja în paragraful introductiv al acestui capitol, unul dintre motivele apelului la entităţi precum corporaţiile pentru înţelegerea vieţii sociale este acela că ele par să fie soluţii atractive la problemele de acţiune colectivă cu care se confruntă membrii unei societăţi. Când agregarea acţiunilor individuale este dificilă sau nefezabilă, corporaţiile oferă o ieşire: ele iniţiază şi menţin acţiunea colectivă şi cresc eficienţa activităţilor sociale.

Pe de altă parte, apelul la corporaţii naşte dificultăţi teoretice semnificative, între acestea cea a justificării faptului că – în societăţile în care corporaţiile sunt multiple, iar colaborarea lor este necesară – ele ajung realmente să coopereze. Concluzia mea este că, în diferite lucrări, Manoilescu a abordat în mod explicit cele două componente ale problemei şi a încercat să construiască răspunsuri închegate, chiar dacă (într-o apreciere generală) nu tocmai adecvate. Scopul pe care mi-l propun în acest paragraf este de a reconstrui şi de a judeca (recunosc, doar parţial) aceste răspunsuri.

3.4.1. Corporaţiile ca soluţie la problema acţiunii colective

Oamenii (luaţi individual), asemenea grupurilor, au adeseori interese comune. În măsura în care ar coopera, aceste interese ar fi mai bine promovate şi mai bine atinse. Mai mult, ei ar putea să producă o redistribuire a bunurilor din societate în favoarea lor. Dar de multe ori, deşi au interese comune (şi deşi oamenii ştiu că au interese comune, deci e o cunoaştere comună acest lucru), ei nu ajung să acţioneze împreună pentru a le realiza. Aceasta e ceea ce se cheamă problema acţiunii colective.

De ce nu ne asociem pentru a ne susţine interesele? Răspunsul cel mai cunoscut a fost dat de M. Olson (1965). El este simplu: asocierea se face pentru a produce bunuri publice⁸¹. De exemplu, toţi angajaţii dintr-o întreprindere au interesul ca salariile să fie mai mari, condiţiile de muncă mai bune, ziua de muncă mai scurtă, serviciile medicale oferite mai calitative etc. Or, acestea nu se pot obţine individual, deşi fiecare o vrea pe fiecare; este nevoie de o acţiune comună a tuturor celor care au interese comune. Însă adesea aşa ceva nu se întâmplă: căci de aceste bunuri, odată produse, vor beneficia toţi angajaţii; iar dacă nu sunt produse, oricum contribuţia individuală a fiecăruia este prea mică pentru a le face să fie produse. Ca urmare, nu există stimulente puternice pentru ca o persoană să se angajeze în acţiunea de realizare a unui astfel de bun; ea preferă să se comporte ca un „blatist” – să aştepte ca ceilalţi să acţioneze pentru a produce bunul de care apoi şi ea va beneficia.

Acest tip de raţionament se aplică imediat când grupul este mare (de exemplu, angajaţii din firmele dintr-o ramură industrială sau dintr-un domeniu de activitate precum administraţia publică, sănătatea/asistenţa medicală). Însă, argumentează Olson, situaţia este diferită atunci când grupul e mult mai mic. Patronii firmelor dintr-un domeniu se pot asocia mult mai uşor. Mai întâi, grupul lor este foarte mic, iar contribuţia pe care o poate avea fiecare la producerea unui bun public (de exemplu, la promovarea unei anumite reglementări) este ridicată; beneficiile fiecăruia sunt îndeajuns de mari pentru a nu fi tentat să se sustragă cooperării (să se comporte ca un blatist). Pe de altă parte, ar fi şi dificil ca cineva să nu coopereze, fiindcă ceilalţi producători ar detecta imediat acest comportament şi ar putea eventual să îi aplice în viitor diferite sancţiuni.

Este interesant că o astfel de schemă explicativă se poate identifica şi la Manoilescu. Am văzut că unul dintre principalele argumente ale lui Manoilescu din a sa Théorie de protectionnisme et de l’échange international, 1929⁸² (vezi Manoilescu: 1986), a fost următorul: în perioadele de criză, discrepanţa dintre ţările industriale şi cele agricole creşte; preţurile produselor industriale sunt mai mult sau mai puţin „fixe”, în timp ce preţurile produselor agricole scad. Iar motivul (formulat înaintea lui Manoilescu de Gustav Cassel şi, după el, de Raul Prebisch) este următorul: în industrie, munca e puternic organizată, în timp ce cultivatorii din ţările agricole rămân neorganizaţi (Love: 2009, p. 107; 2003, p. 119). Peste timp, Manoilescu reia acest argument în Rostul şi destinul burgheziei româneşti: „Burghezia, care trebuia să fie în sectorul comerţului agricol marea organizatoare, n-a organizat nimic”. Explicaţia pe care o dă Manoilescu acestui fenomen grav este foarte interesantă:

 

De ce este oare burghezia total deficientă în acest sector? Numai fiindcă acesta cerea un mare efort, pentru o mică rentabilitate. …Într-o ţară agricolă de mică proprietate – şi aceasta este exact oriunde, nu numai în România –, capitalismul apare absent şi inactiv tocmai acolo unde poate apuca uşor cu mâna, dar nu se consacră unor opere de lungă durată, de mare rezistenţă şi de slabă răsplată, chiar când acestea reprezintă acţiuni salvatoare din punct de vedere naţional (Manoilescu: 1942b, p. 127).

 

Organizarea agriculturii (formarea de exploatări agricole mari) nu s-a realizat fiindcă burghezia nu avea interesul să facă acest lucru. Eu interpretez asemenea susţineri astfel: aici avem a face cu o situaţie clasică de problemă de acţiune colectivă. Organizarea agricolă este un bun comun; ca urmare, odată produsă, ea dă naştere unei situaţii mai bune pentru întreaga comunitate (pentru naţiune, în cazul de faţă). Dar, fiind bun comun, vei beneficia (ca burghez) de existenţa acestuia chiar dacă nu participi la producerea lui. Mai mult, nu ai stimulente pentru a participa: răsplata este slabă, iar efortul costisitor. Rezultatul este previzibil – organizarea nu se va produce. Or, colectivismul vine tocmai pentru a soluţiona o astfel de dilemă socială: ceea ce burghezia nu face din interes ea va fi obligată să facă, în spiritul colectivist⁸³ al vremurilor, fără a putea să opună interesul său spiritului epocii^*4 (p. 128).

În noua epocă, deschisă după Primul Război Mondial, acţiunea colectivă era mai importantă decât oricând. Dar faptul că ea lipsea în atât de multe situaţii nu era din cauza împrejurării că, luaţi fiecare în parte, oamenii nu erau capabili de aşa ceva. Cauza se află în alt loc: cadrul instituţional în care acţionau nu era favorabil cooperării dintre ei. De exemplu, zice Manoilescu (1942, p. 181), învăţătorii, preoţii sau cei de alte profesiuni (judecători, medici, administratori de plasă) sunt admirabili când este vorba să lucreze individual, izolat. Ei sunt „apostolii neamului”, dar – aici Manoilescu îl citează pe Vintilă Brătianu – chiar cei de aceeaşi profesiune (deci în situaţii în care ne-am aştepta să lucreze împreună!) „rareori împlinesc ca în alte ţări rolul de instituţii, de îndrumare socială a profesiunii şi de coordonare a activităţii ei cu aceea a statului”; şi adaugă V. Brătianu: „Singurele organizaţii de ordin general rămân astfel cele de stat, centralizate şi biurocratice, nelegate cu vieaţa reală a ţării prin alte organizaţii, datorite iniţiativei private”. Aşadar, atâta cât există, acţiunea colectivă se poate face doar cu încercări sporadice, cu echipe de idealişti.

O cauză a acestei situaţii constă în modul în care e realizată educaţia în societate. Aceasta este organizată astfel încât să accentueze individualismul, văzând în elevi doar individualităţi, ceva particular: „Totul în învăţământ părea astfel înadins organizat ca să împedece pe oameni de a colabora unii cu alţii, de a se încadra în disciplina necesară oricărei acţiuni colective” (1942, p. 236). De aceea, pentru a crea premisele ca indivizii să coopereze, şcoala ar trebui să se aplece asupra altor valori, precum virtuţile naţionale, organizarea şi „ierarhia, fără de care niciun grup omenesc nu poate trăi”.

Corporaţiile, prin modul de organizare, sunt, după Manoilescu, un mijloc cât se poate de potrivit pentru a coaliza şi a integra acţiunile individuale. Această soluţie la problema acţiunii colective este însă total diferită de cele obişnuite într-o organizare liberală a societăţii. În timp ce în acest din urmă caz acţiunea este promovată dacă există sau e produsă o anumită structură a stimulentelor la nivel individual, corporaţiile⁸⁴ vin cu ceva diferit. Mecanismul care face ca o corporaţie să stimuleze cooperarea se fundamentează pe faptul că ea are o funcţie naţională⁸⁵. Corporaţiile, arată Manoilescu, conduc la armonie socială (prin diminuarea exploatării între clase şi micşorarea fricţiunilor dintre ele), la stabilitate socială şi la îmbunătăţirea vieţii oamenilor (1942, p. 169). Ele au propriile idealuri, întărite de o conştiinţă corporativă (şi exprimate normativ prin anumite reguli etice⁸⁶). De aceea, corporaţiile unesc; ele pun împreună acolo unde clasele divid. Unitatea lor vine din unitatea obiectului şi a misiunii lor (1934a, p. 181). Individul izolat şi lipsit de putere este adus în societate, ajunge să aibă loialităţi şi ataşamente determinate (Schmitter: 1974, p. 120).

3.4.2. Cum funcţionează corporaţiile în corporatismul pur şi integral

Ca întotdeauna, atunci când un autor propune o nouă formă de organizare socială, plecând numai de la puţinele vlăstare existente în realitate, dificultăţile articulării în detaliu ale construcţiei sunt foarte mari. Marx a criticat societatea capitalistă contemporană lui şi a sugerat că dezvoltarea acesteia va conduce către negarea capitalismului însuşi şi apariţia societăţii comuniste. Dar, aşa cum se ştie, el a fost extrem de prudent şi a indicat doar câteva caracteristici ale viitoarei societăţi, ba chiar şi atunci a fost vag şi s-a mărginit doar la câteva generalităţi (de altfel, citate şi reluate cu obstinaţie de urmaşii săi, încât par să fie mai mult decât câteva fraze).

Manoilescu s-a aflat într-o poziţie similară în momentul în care, în Secolul corporatismului, a analizat modul în care ar funcţiona efectiv corporatismul pur şi integral⁸⁷. Dificultăţile sale cele mai importante izvorau nu numai din aceea că el asuma existenţa corporaţiilor în toate domeniile (deci din asumarea unui corporatism integral), ci şi pentru că respingea ideea că sursa puterii politice ar putea fi şi altundeva decât în cadrul corporaţiilor şi, în consecinţă, în afara unui parlament corporativ⁸⁸ (deci din asumarea unui corporatism pur).

Manoilescu propune o distincţie între două feluri de corporaţii: economice şi neeconomice. Distincţia se bazează pe natura bunurilor pe care le furnizează fiecare dintre ele. Deşi nu tocmai clară, ideea este că o corporaţie neeconomică – socială sau culturală – produce bunuri spirituale⁸⁹ sau „servicii” de acest tip. Cum vom vedea, deşi se poate realiza o clasificare mai fină a corporaţiilor, lucrul acesta nu ar fi practic, deoarece clasificarea este baza constituirii parlamentului corporativ (iar fiecărui tip de corporaţie îi corespunde o cameră a parlamentului; mai multe tipuri de corporaţii ar fi însemnat mai multe camere).

Întrebarea fundamentală privind funcţionarea corporatismului pur şi integral este: cum se iau deciziile colective? Răspunsul este complex. Prima problemă este cea a identificării grupului decident. Manoilescu (1934a, p. 203) argumentează că toţi membrii unei corporaţii trebuie să fie implicaţi în luarea deciziilor; mai mult, această participare trebuie să fie obligatorie. Argumentul lui este simplu: dacă de facto şi chiar de drept s-ar admite pasivitatea membrilor corporaţiei, atunci, în fond, decizia ar fi făcută pe temeiuri majoritare; or, ca în orice alt context, nici aici majoritatea nu poate pretinde că exprimă voinţa corporaţiei.

Determinarea modului în care se poate identifica voinţa corporaţiei este obiectul unei argumentări extinse realizate de Manoilescu. Mai întâi, el reia argumentele generale privind dificultatea de a determina în cazul unei entităţi colective (ca, de exemplu, naţiunea) în ce constă voinţa generală a membrilor ei. Membrii unei corporaţii nu pot fi trataţi ca egali: un mare industriaş nu poate avea în cadrul corporaţiei aceeaşi voce ca un simplu lucrător (p. 265); nici dacă se iau în considerare facţiuni sau „grupări” din cadrul corporaţiei decizia nu poate fi o chestiune de număr (p. 252). Cum corporaţia este o entitate de sine stătătoare, ea are un caracter etern (adică viaţa ei se întinde de-a lungul mai multor generaţii): şi, la fel ca în cazul naţiunii, nici măcar opţiunea unanimă⁹⁰ a membrilor ei nu poate exprima voinţa sa colectivă (p. 266): „voinţa corporaţiei” nu e dată de interesele pe care le au membrii ei la un moment dat, cel prezent.

Cum am menţionat deja în secţiunea 3.1 din acest capitol, Manoilescu consideră că, pentru a atinge reala voinţă colectivă, nu putem folosi nicio regulă de agregare a opţiunilor individuale. Aceasta pentru că voinţa colectivă nu este o agregare a opţiunilor individuale. Ea are o altă întemeiere, care vine din însăşi natura situaţiei decizionale din cadrul corporaţiei. Cum fundamentul oricărei decizii adecvate este cel al modului de îndeplinire a unei funcţii naţionale (care nu depinde de opiniile membrilor corporaţiei), soluţia cea mai potrivită nu poate fi decât cea a experţilor: ca urmare, opiniile tehnice, expertiza specialiştilor sunt esenţiale. Când sfera deciziilor este identică cu cea a competenţelor, atunci agregarea opţiunilor individuale îşi pierde sensul.

Dar – aici Manoilescu aplică din nou principiul său al contextualismului – practic lucrurile se vor desfăşura altfel. În funcţie de cazurile particulare, se pot adopta scheme diferite de decizie. Astfel, legitimitatea unei decizii se regăseşte adesea în activităţile comitetelor mici, caracterizate de competenţă, înţelepciune şi calm; aceasta în opoziţie cu adunările largi⁹¹ (p. 267), în care contează opţiunile foarte multor participanţi. Fiecare caz în parte are caracteristicile lui şi de aceea, pentru cazurile concrete, nu poate fi impus un singur mod de a lua deciziile. De exemplu, când decizia urmează să fie luată într-un grup omogen, când oamenii au o competenţă egală şi un interes egal în privinţa chestiunilor în care urmează să se decidă, inclusiv regula majorităţii devine o soluţie.

Lucrurile se complică însă îndată ce observăm că în cadrul corporaţiilor decizia nu e luată doar la un singur nivel. Corporaţia, după Manoilescu, este puternic structurată în interior. Ea uneşte interese foarte diferite şi le coordonează în conformitate cu propriul ei scop. În cadrul său sunt grupuri omogene şi interese eterogene. Sindicatele – ale angajaţilor şi ale patronilor – sunt primele modalităţi de grupare în cadrul corporaţiilor, în funcţie de interese omogene (p. 250). Cum se poate lua o decizie într-un organism al corporaţiei în care ambele sunt reprezentate? Evident, din nou nu se poate vorbi despre egalitatea voturilor. Mai mult, cum am văzut, pentru Manoilescu nu era disponibil niciun mecanism general de a lua decizii prin agregarea intereselor sau preferinţele actorilor implicaţi.

De aceea, el e nevoit să recurgă din nou la principiul funcţional (p. 252): decizia trebuie să ţină seama de nevoile obiective. În consecinţă, a apela la paritate⁹² în luarea deciziilor nu e decât o procedură circumstanţială, nicidecum expresia unui principiu general. Aceasta pentru că sindicatele reprezintă doar unul dintre modurile posibile în care se pot grupa membrii corporaţiilor. În interiorul lor, arată Manoilescu (pp. 255-258), se constituie o varietate uriaşă de grupuri; ele se pot clasifica cu ajutorul a trei criterii: 1. categoria (specializări mai mult sau mai puţin restrictive după care se pot grupa oamenii şi întreprinderile); 2. regiunea (mai mică sau mai mare: comună, oraş, judeţ etc.); şi 3. poziţia socială (de patron sau de salariat).

Cum se iau deciziile în interiorul fiecărei astfel de grupări în interiorul corporaţiei? Manoilescu nu are un răspuns clar. Aşa cum am văzut, de fiecare dată când se referă la cazurile concrete, Manoilescu apelează la proceduri decizionale specifice. Când discută însă mai general, el invocă, precum un deus ex machina, principiul funcţional (al unei decizii obiective şi înţelepte). Acest principiu, mai curând scos din buzunar atunci când nu poate identifica un alt mecanism explicativ, rămâne însă suspendat.

Să luăm un exemplu pentru a face lucrurile mai clare. Manoilescu propune trei principii ale formării „grupărilor”⁹³ într-o corporaţie (pp. 258-262). Aceste grupări vor constitui subdiviziuni ale corporaţiei. Primul este cel al ierarhiei; există, zice el, o ierarhie naturală (întemeiată pe funcţia specială exercitată) între grupări. Ca urmare, gruparea mai extinsă exercită autoritate asupra celei mai limitate, dacă aceasta este una dintre părţile ei componente. E greu de văzut cum ar putea să justifice Manoilescu această afirmaţie altfel decât aducând în discuţie o procedură naturală de grupare, adică una care constă în constituirea unor entităţi colective de sine stătătoare. Cred însă că a merge pe această linie e periculos: căci astfel se produce o inflaţie incontrolabilă de entităţi „colective” superioare⁹⁴.

Al doilea principiu priveşte nu natura acestor grupări, ci modul lor de constituire. Principiul spune că formarea grupărilor, a subdiviziunilor corporaţiei, este elastică, nerigidă; formele şi modalităţile de grupare sunt deschise. El are drept consecinţă faptul că orice grupare este în principiu posibilă. Dar să încercăm să conectăm acest principiu cu primul. Să presupunem că X este o astfel de grupare; ea reprezintă un grup G de actori (oameni sau întreprinderi). Dacă însă X s-a putut constitui (iar al doilea principiu garantează că apariţia lui X este conceptibilă) şi reprezintă G, atunci trebuie să admitem că G are o consistenţă ontologică: căci dacă G nu ar fi existat, X ar fi fost fără sens. Or, existenţa lui G nu poate fi doar una subiectivă, în mintea noastră: ca urmare, G trebuie acceptat ca o entitate colectivă reală; altminteri, potrivit principiului funcţional, X nu ar avea nicio funcţie (deşi ar exista!). Din punct de vedere liberal, desigur că posibilitatea aceasta extinsă de a forma subdiviziuni ale corporaţiilor este nu doar acceptabilă, ci chiar de dorit. Dar pentru corporatism el conduce la ideea că pentru orice grupare posibilă există o funcţie socială. Din nou apare, cred eu, problema multiplicării nenecesare: mă îndoiesc că pentru orice grupare organizată de oameni există o funcţie socială care să îi stea la bază⁹⁵.

Al treilea principiu este cel al reprezentării unice a fiecărei grupări. Tot aşa cum corporaţia are un monopol de reprezentare, la fel grupările din interiorul ei (subdiviziunile ei) vor reprezenta în mod unic o funcţie socială; cu alte cuvinte, două funcţii sociale diferite nu pot fi reprezentate de aceiaşi actori (oameni sau întreprinderi). Principiul este foarte important, căci furnizează un criteriu de identitate a grupărilor dintr-o corporaţie, a subdiviziunilor lor: a identifica o subdiviziune înseamnă a identifica o anumită funcţie socială a acesteia. Dar în acest caz principiul funcţional doar încurcă: el e adus în discuţie doar ca substitut de explicaţie, este – cum ziceam mai devreme – numai un deus ex machina.

Revenind la raporturile din interiorul unei corporaţii, Manoilescu admite că acestea pot da naştere unor situaţii greu de gestionat. Diferitele grupuri – cu „egoisme organizate” – vor tinde să îşi impună interesele, să instituie monopoluri. Or, încercarea de a evita apariţia monopolurilor nu poate primi o soluţie simplă. Manoilescu indică mai multe soluţii posibile.

Una, foarte generală, este următoarea (p. 290): corporatismul face posibilă acţiunea colectivă. De pildă, producătorii încearcă să impună anumite preţuri. Însă ei nu se întâlnesc cu o opoziţie din partea consumatorilor, care rămân o masă amorfă şi neorganizată. (Cum am văzut, M. Olson [1965] susţine acelaşi lucru: grupurile mari au dificultăţi în a se organiza). Însă corporatismul implică faptul că toţi consumatorii sunt întotdeauna organizaţi (lucru care decurge din al doilea principiu menţionat mai sus). Cu alte cuvinte, realizarea acţiunii colective nu mai este o problemă: ea poate fi presupusă mereu ca existentă.

Această soluţie e bună pentru scopurile urmărite de Manoilescu. Dar este prea bună: e un fel de a pune căruţa înaintea carului. Soluţia există întotdeauna, nu e nevoie să o căutăm. În exemplul de aici, Manoilescu presupune că orice grup de consumatori este deja organizat, însă el nu indică deloc cum vor face totuşi consumatorii să se organizeze. Avem ceea ce logicienii au numit ignoratio elenchi.

Acelaşi defect întâlnim şi la un alt argument al lui Manoilescu. O soluţie potrivită mai cu seamă în situaţiile în care societatea trece către un mod de organizare corporatist, zice el, constă (atât teoretic, cât şi practic⁹⁶) în a face apel la un nou actor, anume partidul unic⁹⁷. Acesta are capacitatea de a impune constrângeri diverselor subsecţiuni ale corporaţiilor – şi îndeosebi sindicatelor (atât ale salariaţilor, cât şi ale patronilor) – şi astfel să promoveze interesul colectiv (p. 289). Nu este greu de văzut însă că în acest fel Manoilescu nu răspunde provocării: el nu face decât să mute problema. Căci acum, pe de o parte, corporaţiile (cel puţin într-o perioadă de tranziţie către un real corporatism pur) sunt tutelate, iar modul în care partidul unic ajunge să definească el însuşi interesul colectiv nu e precizat. De aceea, apelul la partidul unic nu e soluţia, ci mai degrabă constatarea eşecului.

Oarecum resemnat, Manoilescu notează la un moment dat:

 

Ideea de funcţie şi de importanţă funcţională, care este la baza doctrinei corporatiste, implică în mod necesar şi fatal un element de apreciere calitativă. … Orice integrare corporativă este astfel în mod necesar arbitrară: nu există niciun mijloc de a ne sustrage acestei fatalităţi (p. 270).

Ce îi rămâne să susţină este că integrarea de tip corporatist e totuşi superioară celei democratice. De ce? Răspunsul pe care îl dă Manoilescu îmi pare obscur. El cred că are două părţi. Prima, negativă, este că în corporatism se elimină dificultăţile pe care le întâlnea liberalismul legate de presupunerea că oamenii sunt egali. Egalitatea dintre oameni este înlocuită cu egalitatea dintre corporaţii. Am notat anterior motivele pentru care Manoilescu critica egalitatea ca valoare în epoca nouă, corporatistă. Aici nu e decât un motiv în plus pentru a-şi întări convingerile. Căci de fapt el nu spune nimic altceva decât că organizarea corporatistă este compatibilă cu respingerea egalităţii între oameni – ceea ce ştiam de altfel.

A doua parte a răspunsului este pozitivă. Ea constă în formularea unui instrument pentru a ajunge la decizii care să exprime idealurile funcţionale. Acesta este parlamentul bicameral, care într-o societate pur cooperatistă este alcătuit doar din reprezentanţi ai corporaţiilor⁹⁸. Manoilescu admite că nu doar în interiorul unei corporaţii există problema ajungerii la o decizie⁹⁹: relaţiile intercorporatiste sunt de asemenea dificil de gestionat, căci fiecare corporaţie îşi urmăreşte propriile interese. De aceea e nevoie de un instrument pentru ca niciuna să nu devină „dictatorială”, adică să fie capabilă ca în orice situaţie posibilă să îşi impună opţiunea. Cum am notat, Manoilescu separă corporaţiile economice de cele sociale şi culturale. Pericolul, spune el, este ca deciziile să fie luate în mod monopolist de corporaţiile economice. Astfel, formarea unui parlament cu două Camere, în care o cameră economică este suplimentată de un senat social-cultural, permite să se ajungă la un echilibru, senatul arbitrând între diferitele interese economice (1936, p. 134).

Manoilescu (1934a, p. 329) arată că în Camera economică e posibil ca o corporaţie să devină monopolistă. Ceea ce, consideră el, nu e acceptabil: de exemplu, nicio facţiune de membri ai societăţii (chiar una majoritară numeric) nu trebuie să ajungă să aibă o voce decisivă în parlament. Balansul este realizat prin separarea clară a intereselor economice de cele neeconomice şi prin rolul egal al celor două Camere¹⁰⁰ (în sensul că decizia presupune acceptul ambelor). Argumentul îmi pare corect. În acelaşi timp, aşa cum am notat mai devreme, el nu e totuşi teoretic, cât mai curând practic: căci între corporaţiile economice există diferenţe de interese (care la rândul lor trebuie echilibrate), iar ele se pot grupa în anumite categorii (pe care de altfel Manoilescu le analizează separat). Dar nu ar fi fezabil ca, plecând de aici, să se construiască un parlament cu sensibil mai multe Camere.

3.4.3. Corporatismul redivivus

M. Manoilescu a susţinut în mod consecvent că trebuie făcută o distincţie clară între concepţia corporatistă fascistă şi cea promovată de el – a corporatismului pur şi integral. A făcut lucrul acesta în Secolul corporatismului, dar şi în multe alte lucrări ulterioare. În 1946, scriindu-şi memoriile, Manoilescu relua susţinerile făcute cu zece ani mai devreme: este doar o legendă, scria el, că

 

corporatismul ar fi o anexă a sistemului neoabsolutist, dictatorial. … Principiul organic reprezentat de corporatism este durabil, principiul autoritar reprezentat de neoabsolutism este trecător. De altfel, prin definiţie dictatura înseamnă tranziţie, înseamnă trecerea de la o formă politică la alta. Dacă, deci, ne putem îngădui o anticipare, vom spune că, în ţările care au astfel de regimuri de autoritate, neoabsolutismul va trece şi neocorporatismul va rămâne (Manoilescu: 1993, p. 382).

 

Iar imediat apoi el nota că prima sa predicţie – privind căderea neoabsolutismului, a regimului lui Mussolini – s-a îndeplinit; şi adăuga, cumpătat, dar ferm: „Sunt sigur că se va realiza şi a doua: reactualizarea şi definitivarea, cu sau fără eticheta lui”.

În timp s-a văzut că Manoilescu nu a fost îndeajuns de optimist privind viitorul ideilor sale. Din anii ’70, nu numai ideea, ci şi termenul „corporatism” însuşi – puţin refrazat, ca neocorporatism – au revenit în dezbaterile academice, pentru a descrie anumite tipuri de aranjamente instituţionale politice.

Neocorporatiştii îşi delimitează foarte precis domeniul de aplicare a abordării lor. Ei înţeleg corporatismul cu precădere ca un tip de aranjament instituţional politic¹⁰¹, care poate fi pus în antiteză cu alte tipuri de astfel de aranjamente instituţionale, precum pluralismul sau sindicalismul. În acest aranjament instituţional, actorii cei mai importanţi sunt asociaţiile sau organizaţiile specializate care promovează interesele anumitor grupuri din societate (Schmitter: 1983, p. 987).

Argumentul central al neocorporatiştilor este că, în deceniile din urmă (din anii ’60 şi continuând până în prezent), în multe ţări au apărut noi instituţii a căror funcţionare poate fi cel mai bine descrisă de această abordare^*5. Astfel de aranjamente corporatiste – mai centralizate, mai comprehensive, mai puţin competitive – tind să funcţioneze mai bine decât aranjamentele alternative, în particular mai bine decât cele pluraliste. În formulări care seamănă mult cu cele pe care le întâlnim în lucrările lui Manoilescu, Schmitter indică motivele care au condus la apariţia şi chiar la prevalenţa instituţiilor corporatiste. Societatea contemporană s-a schimbat mult: s-a accelerat procesul de concentrare a proprietăţii, competiţia dintre economiile naţionale s-a accentuat, politicile publice au devenit omniprezente, procesul de luare a deciziilor este tot mai raţional şi mai deschis diverselor grupuri sociale.

 

Ca macro-ipoteză, sugerez că această corporatizare a reprezentării intereselor e legată de anumite imperative sau nevoi de bază ale capitalismului pentru a-şi reproduce condiţiile pentru existenţa lui şi pentru a acumula noi rezerve. Diferenţele în privinţa naturii specifice a acestor imperative sau nevoi în diferite stadii ale dezvoltării instituţionale şi ale contextului internaţional al capitalismului, în special atunci când ele afectează structurile intereselor conflictuale de clasă, dau seamă de diferenţele de geneză între formele corporatiste de stat şi societale¹⁰² (Schmitter: 1974, p. 107).

 

Schmitter admitea că aranjamente instituţionale de tip corporatist pot să apară în ţări foarte diferite ca regim economic, chiar şi în unele socialiste (la acea vreme, în 1974). Că aceasta nu e doar o simplă ipoteză teoretică au încercat să dovedească mai mulţi autori. Ideea lor generală este că imaginea unei societăţi socialiste rămase pe aceleaşi coordonate instituţionale de-a lungul mai multor decenii este greşită¹⁰³. O primă perioadă în evoluţia societăţilor socialiste poate fi într-adevăr caracterizată prin diviziune socială, conflict de clasă şi reprimare dură a membrilor grupurilor considerate ostile; în România ar fi vorba aproximativ despre perioada în care la conducerea partidului s-a aflat Gheorghe Gheorghiu-Dej. Dar la un moment dat s-a trecut, mai mult sau mai puţin clar (chiar dacă uneori au fost perioade de reîntoarcere a stărilor de diviziune şi conflict – cum a fost, de exemplu, în China revoluţiei culturale), la un alt tip de organizare a raporturilor sociale.

În URSS, acest interval de timp a corespuns aşa-numitei epoci Brejnev (Bunce, Echols: 1980; Bunce: 1983); în România, acest mod de organizare instituţională s-a statuat aproximativ în anii apropiaţi venirii la putere a lui N. Ceauşescu. Perioada aşa-numită a construirii societăţii socialiste multilateral dezvoltate – începând cu cincinalul 1976-1980 – este exemplară, cel puţin în prima parte a ei, pentru edificarea acestor aranjamente instituţionale. Într-un mod corporatist, ea se caracterizează mai degrabă prin promovarea consensualismului, prin atragerea tuturor grupurilor sociale la acţiunea colectivă.

Cooperarea grupurilor sociale era menită să înlocuiască astfel conflictele sociale: diferitele grupuri de interese au fost stimulate să sprijine stabilitatea şi dezvoltarea economică. În acest scop s-au instituţionalizat transferul de resurse (redistribuirea resurselor de către stat) spre grupurile respective din societate, precum şi mecanismele de atragere a acestor grupuri de interese la procesul de formulare şi de implementare a politicilor. În acest fel se putea asigura, pe de o parte, stabilitatea societăţii, iar pe de altă parte, costurile sociale ale politicilor adoptate erau reduse, ceea ce permitea o dezvoltare economico-socială mai puternică (evident, atât cât era posibil în cadrul instituţional de nivel constituţional).

În două articole remarcabile, D. Chirot (1978; 1980) a formulat o interpretare corporatistă a societăţii socialiste româneşti. Această interpretare, arată el, explică direcţia în planul organizării politice a ţărilor socialiste precum România. În România acelei perioade (anii ’70), Partidul Comunist avea rolul conducător în societate. Chirot îl aseamănă cu cel al statului, preconizat de Manoilescu pentru corporatismul pur şi integral: căci el funcţiona ca o supercorporaţie, având rolul de organizare a întregii activităţi economice şi sociale din ţară, în scopul unei rapide dezvoltări economice şi – aşa cum şi Manoilescu dorea – al reducerii decalajului faţă de ţările vestice. Partidul Comunist s-a construit ca o reţea la nivelul întregii ţări, având propriile organizaţii atât la nivelul fiecărei structuri administrative, cât şi la nivelul fiecărei instituţii sau întreprinderi¹⁰⁴. (Dar partidul nu a funcţionat propriu-zis ca o corporaţie: de aceea, comparaţia cu statul nu este întru totul corectă.)

Societatea socialistă evolua pe două direcţii diferite: pe de o parte, orizontal, conflictul dintre clase sau alte grupuri sociale era controlat şi minimizat. Chiar documentele oficiale menţionau explicit idealul omogenizării sociale:

 

Toate aceste transformări, cu adevărat revoluţionare, în nivelul de dezvoltare a forţelor de producţie, în structura socială a ţării vor produce, fără îndoială, modificări radicale şi în modul de viaţă şi gândire al poporului, al întregii societăţi româneşti. Se va ajunge astfel la accentuarea procesului de dispariţie treptată a deosebirilor dintre clase şi categorii sociale, la apropierea condiţiilor lor de muncă şi viaţă, a nivelului lor de cunoştinţe profesionale, culturale şi politice, ceea ce va avea ca rezultat accentuarea procesului de omogenizare a societăţii, de formare a poporului muncitor unic, animat de aceleaşi interese şi idealuri (Ceauşescu: 1974, p. 74).

 

Dar alături de omogenizarea orizontală (şi de crearea, astfel, a premiselor pentru o abordare neconflictuală a interacţiunilor sociale) se dezvoltă integrarea pe verticală: o diversitate uriaşă de organizaţii, aranjate ierarhic, în toate domeniile de activitate. În agricultură, de la la CAP-urile din sate, trecând prin diferite paliere intermediare (localitate, judeţ etc.), până la nivel naţional, toate organizaţiile din domeniu erau integrate într-un sens corporatist. Şi la fel în celelalte domenii, economice sau nu.

Diversele „curele de transmisie”¹⁰⁵ s-au dezvoltat în toată această perioadă. Mai mult, toate au fost la un moment dat integrate (de asemenea, în mod vertical) într-o supra-organizaţie: Frontul Unităţii Socialiste¹⁰⁶, prin care ar fi urmat să se asigure colaborarea organizată, sub conducerea partidului, a tuturor organizaţiilor de masă şi obşteşti (Ceauşescu: 1974, p. 90).

Organizaţiile de masă au avut, în România ca şi în alte ţări socialiste, caracteristicile clare ale structurilor corporatiste. Cu puţine excepţii, ele aveau un monopol organizaţional în domeniul lor. Exista o singură organizaţie naţională sindicală, una singură a tinerilor, una singură a femeilor. Organizaţiile profesionale erau la fel construite: o singură asociaţie a inginerilor, una a scriitorilor, una a artiştilor plastici, una a muzicienilor. Caracteristic acestor organizări corporatiste era faptul că ele aveau atribuţii normative, de reglementare a activităţilor din domeniul lor; membrii lor erau protejaţi, premiaţi sau sancţionaţi potrivit unor norme interne. Mai mult, uneori dreptul de a practica o profesiune era condiţionat de apartenenţa la aceste organizaţii.

Desigur, în practică exista un control al partidului asupra funcţionării acestor organizaţii. Dar mai important, nota Kornai (1992, p. 39), e faptul că monopolul lor făcea posibilă o relaţie concurenţială cu statul: ele participau la aplicarea politicilor de redistribuire a bunurilor¹⁰⁷. Raporturile concurenţiale se manifestau însă şi între aceste corporaţii: în societatea socialistă, agricultura, industria grea, armata sau învăţământul erau în competiţie continuă pentru resurse; iar un succes al uneia dintre acele structuri corporative în redistribuirea favorabilă a resurselor se răsfrângea, într-un fel sau altul, asupra tuturor celor cuprinşi în ea, oricare ar fi fost poziţia lor în plan vertical (Chirot: 1978). Astfel de aranjamente instituţionale corporatiste nu ameninţau însă stabilitatea guvernării; dimpotrivă, ele au reprezentat un mecanism politic prin care aceasta era întărită, permiţând ţărilor socialiste să supravieţuiască încă un timp, în pofida acumulării unor deficienţe structurale grave.

Rezumând, voi reda descrierea pe care Chirot a făcut-o situaţiei din România anilor ’70: „Deşi astăzi scrierile lui [Manoilescu – n. A.M.] au o influenţă observabilă mică în România (iar în măsura în care ar avea-o niciun român nu ar admite aşa ceva), multe evenimente care se petrec acolo coincid într-o măsură remarcabilă cu prescripţiile sale privitoare la o societate corporatistă ideală” (1980, p. 364).

3.4.4. Corporatism şi coaliţii cuprinzătoare

Abordarea corporatistă (sau neocorporatistă) este atractivă, aşa cum am văzut, fiindcă promite să ofere o înţelegere articulată a multor societăţi contemporane, cu alte cuvinte, să descrie adecvat şi să explice fenomenele şi procesele din cadrul lor. Şi totuşi, cercetătorii cu un puternic spirit analitic simt o frustrare profundă: aceste abordări nu reuşesc să indice, dincolo de o imagine nouă şi fascinantă a instituţiilor politice dintr-o societate, temeiuri teoretice acceptabile – precum modele ori chiar teorii cu valoare explicativă (şi, eventual, care să includă mecanisme cauzale relevante). În paragrafele anterioare am sugerat în mai multe rânduri că întâlnim aceste frustrări şi atunci când analizăm scrierile lui Manoilescu (să amintesc doar discuţia din secţiunea precedentă referitoare la modul în care funcţionează corporatismul pur şi integral).

Mai precis, abordările corporatiste doar ar descrie, însă nu ar avea şi virtuţile unei teorii adevărate; ele prezintă, dar nu explică. Aceasta e, în esenţă, şi critica făcută de M. Olson (1986) corporatismului: în absenţa unei întemeieri teoretice explicative adecvate, corporatismul e doar retorică. Dar Olson nu se rezumă să identifice o lipsă; el indică drept soluţie apelul la teoria sa a acţiunii colective. Aceasta, susţine Olson, e capabilă să dea seamă de apariţia şi funcţionarea aranjamentelor instituţionale de tip corporatist¹⁰⁸, să le explice.

Olson se reazemă în fundamentarea pe care o dă corporatismului nu pur şi simplu pe teoria sa a acţiunii colective, aşa cum a formulat-o în cartea sa Logica acţiunii colective (Olson: 1965), ci pe dezvoltările expuse în Creşterea şi declinul naţiunilor (Olson: 1999). Să vedem pe scurt în ce constau acestea¹⁰⁹. O teză fundamentală a primei cărţi a lui Olson era aceea că lipsa acţiunii colective face ca rezultatul colectiv la care se ajunge să fie suboptim: ar fi fost posibil ca toţi membrii grupului să obţină un beneficiu mai mare dacă ei ar fi cooperat. Această concluzie poate să ne ducă însă în mod greşit la susţinerea că în general acţiunea colectivă promovează bunăstarea socială. Dimpotrivă, argumentează Olson, uneori acţiunea colectivă are efecte mai degrabă adverse bunăstării sociale.

Cum de se poate întâmpla aşa ceva? Să presupunem că într-o ţară, pentru o perioadă mai lungă, există stabilitate politică. În acest cadru vor putea apărea grupuri (cel mai adesea mici) de interese speciale, care încearcă să atragă resursele naţionale. După Olson (1965), aceste grupuri sunt adesea privilegiate şi deci vor reuşi să realizeze acţiunea colectivă (spre deosebire de grupurile mai mari, pentru care acţiunea colectivă e mai dificil de realizat). Ele vor fi capabile să atragă spre ele părţi din ce în ce mai mari din resursele care se găsesc în acea ţară. De aceea, aceste grupuri reprezintă coaliţii de redistribuire (numite restrânse de Olson). Exemple de coaliţii restrânse sunt organizaţiile patronale, sindicatele, organizaţiile profesionale. Scopul lor este de a crea bunuri colective pentru membrii lor: diferitele organizaţii ale juriştilor urmăresc să aibă monopolul asupra licenţierii celor care pot practica profesiunea respectivă; sindicatele se străduiesc să obţină monopolul în ceea ce priveşte negocierile pentru stabilirea salariilor (şi chiar să determine angajarea doar a acelor persoane care acceptă să facă parte din sindicatul respectiv); asociaţiile patronale încearcă să obţină facilităţi precum cote asupra importurilor sau tarife protecţioniste ori pur şi simplu să obţină aprobarea de reglementări favorabile.

Dar dacă o coaliţie obţine un privilegiu, deci o redistribuire în favoarea ei a bunurilor din societate, atunci în societate se produce o distorsionare a situaţiei. La nivelul societăţii, fiecare cotă, fiecare reglementare, fiecare restricţionare a modului în care se intră într-o profesie sau a modului în care se negociază salariile produce o pierdere în eficienţă. Când coaliţia este restrânsă, câştigurile pe care le obţin membrii ei sunt mai mari decât pierderile lor; ineficienţa socială se împarte la nivelul întregii societăţi şi merge deci prioritar către cei care nu sunt membri ai coaliţiei¹¹⁰. De aceea, coaliţia va susţine în continuare măsurile respective.

 

O organizaţie tipică având ca scop o acţiune colectivă în cadrul unei societăţi, dacă reprezintă doar un segment îngust al acesteia, este puţin sau deloc motivată să facă un sacrificiu semnificativ în interesul societăţii; ea poate servi cel mai bine interesele membrilor dacă se străduieşte să acapareze o parte cât mai mare din produsul societăţii. Acest lucru va fi eficient chiar dacă unele costuri sociale ale modificării distribuţiei depăşesc de un număr enorm de ori cantitatea redistribuită (Olson: 1999, p. 70).

 

Fiecare pierdere de eficienţă poate fi mică; dar, argumentează Olson, în timp aceste pierderi tind să se acumuleze în societate; cumulate, ele pot deveni foarte ridicate. În timp, arată el, coaliţiile de redistribuire produc efecte importante: ele reduc venitul global al societăţilor. De asemenea, reduc capacitatea societăţii de a adopta tehnologii noi, de a realoca resursele ca reacţie la schimbarea condiţiilor, de a lua decizii rapide. Ele conduc la creşterea complexităţii reglementărilor, a rolului guvernării, distorsionând tot mai mult evoluţia socială¹¹¹ şi împiedicând schimbarea. Într-un cuvânt, produc „scleroză” instituţională.

Care ar fi soluţiile care pot fi formulate pentru a evita scleroza instituţională? (Am amintit aceste soluţii şi în capitolul anterior.) După Olson există cel puţin trei astfel de soluţii.

Prima este criza: o criză are ca efect distrugerea coaliţiilor de redistribuire şi a reţelelor formate din acestea. Ea diminuează capacităţile de organizare ale grupurilor de interese, reduce legăturile lor cu guvernarea şi de aceea capacitate lor de a exercita un efect sclerotic asupra mecanismelor de realizare a politicilor economice şi asupra creşterii economice scade. Desigur, criza nu este deloc tipul de mecanism social pe care să îl dorim, din cauza efectelor atât de grave ale oricărei crize asupra vieţii oamenilor. Să ne gândim nu doar la crize economice, ci şi cele politice, la războaie; Olson discută pe larg urmările celui de-al Doilea Război Mondial. În plus, uneori ele nu reuşesc să distrugă coaliţiile de redistribuire: chiar prăbuşirea regimurilor din ţările socialiste nu a fost suficient de adâncă încât să elimine toate aceste coaliţii şi reţele (Olson: 2000).

A doua soluţie constă în promovarea mecanismelor instituţionale pentru a întări competiţia dintre grupurile de interese. Aflate în competiţie, grupuri adverse de interese pot intra în conflict între ele şi astfel îşi pot diminua influenţa pe care o are fiecare asupra guvernării. Problema este că, în multe cazuri, acest lucru nu se întâmplă. Grupurile de interese organizate reuşesc să obţină avantaje nu pe seama altor grupuri de interese organizate, ci pe seama celor neorganizate.

A treia soluţie e cea care va interesa în acest loc, anume aceea a formării coaliţiilor cuprinzătoare de redistribuire, deci a coaliţiilor formate din grupuri largi, care pot reprezenta chiar majoritatea populaţiei dintr-o ţară¹¹². Politicile unor astfel de organizaţii, argumentează Olson, diferă radical de cele ale organizaţiilor de interese speciale. Reprezentând o proporţie importantă a societăţii, ele nu pot câştiga dintr-o politică sau un aranjament care e dăunător societăţii (mai mult, este posibil chiar ca pierderile suferite să fie mai mari decât câştigurile obţinute). De aceea,

 

organizaţia va fi stimulată să facă sacrificii în favoarea unor politici şi activităţi suficient de profitabile pentru societate în ansamblu. Membrii unei organizaţii foarte cuprinzătoare posedă o parte atât de mare din potenţialul societăţii, încât au un stimulent important pentru a se preocupa efectiv de productivitatea ei (Olson: 1999, p. 75).

 

Pentru a face mai clară logica formării coaliţiilor cuprinzătoare, să luăm un exemplu simplificat (Olson: 1986) – anume o ţară în care votul se face prin regula pluralităţii (o formă a celei majoritare). Un partid politic care câştigă cele mai multe voturi va câştiga şi alegerile: căci, conform acestei reguli, „câştigătorul ia tot”. La putere fiind, partidul va urmări să realizeze redistribuţii către o parte a electoratului, şi anume evident către acea parte care l-a votat. Redistribuţiile sunt însă de două tipuri. Unele se adresează grupurilor sărace, dezavantajate din societate, iar politicile de acest gen sunt promovate, într-o societate democratică, de orice guvernare; ele se bazează pe un consens social şi au un efect egalizator. Bazându-se pe consens, deci pe acordul atât al grupurilor sarace, cât şi al celor bogate, astfel de redistribuiri sunt Pareto-eficiente şi de multe ori, argumentează Olson, conduc la o creştere în utilitatea socială agregată. Dar alte tipuri de redistribuire urmăresc altceva, anume transferul de resurse de la grupurile care au pierdut în alegeri la cele care le-au câştigat; acestea nu au neapărat un efect egalizator. Să presupunem că un partid câştigă alegerile prin faptul că obţine votul a jumătate din electorat. Atunci el va căuta să distribuie avantajele către această parte a electoratului. Mai departe, de dragul simplităţii, să admitem că electoratul său primeşte în mod normal prin salarii, profituri etc. jumătate din venitul naţional. Ca urmare, dacă partidul promovează politici de redistribuire în folosul acestui grup, atunci grupul însuşi va trebui să suporte jumătate din pierderea de eficienţă socială (deci din scăderea venitului naţional) datorată politicii respective. Ca urmare, cei care deţin majoritatea nu vor putea beneficia de politica de redistribuire decât dacă politica respectivă reduce venitul naţional de două sau mai multe ori decât cantitatea distribuită în favoarea lor. Partidul politic nu va fi stimulat să promoveze astfel de politici de redistribuire; dimpotrivă, el are un stimulent să facă astfel încât să reducă, atât cât e posibil, pierderea de eficienţă (şi să renunţe la orice politică al cărei efect e de tipul menţionat mai sus), dacă vrea ca prin politica de redistribuire să îşi asigure sprijinul a cel puţin jumătate din electorat. Partidul – repet, în condiţiile unui sistem electoral bazat pe regula pluralităţii – se va comporta aşadar ca o organizaţie cuprinzătoare: el nu are niciun stimulent să continue o politică al cărei efect este scăderea eficienţei sociale. Are însă un interes în prosperitatea întregii societăţi, fiindcă, pe de o parte, orice scădere a venitului naţional din cauza politicilor de redistribuire ar fi suportată în cea mai mare parte chiar de electoratul său, iar pe de altă parte, orice creştere a venitului naţional se va îndrepta, în cea mai mare parte, tot către propriul electorat. Efectele acestei situaţii, sugerează Olson (1986, p. 171), se multiplică, deoarece un partid nu va putea canaliza beneficiile doar către electoratul său, şi de aceea de politicile promovate vor beneficia chiar mai mulţi membri ai societăţii.

Coaliţiile cuprinzătoare sunt în acest sens instrumente de asigurare a cooperării sociale şi a eficienţei sociale. Când într-o ţară predomină astfel de coaliţii, creşterea economică este mai mare, iar beneficiile se răsfrâng asupra unui mare număr de membri ai societăţii.

În acest moment apare analogia fundamentală: corporaţiile sunt şi ele coaliţii cuprinzătoare¹¹³. Grupurile de interese largi, precum asociaţiile patronale la nivel naţional sau organizaţiile sindicale care unesc majoritatea angajaţilor dintr-o ţară, sunt coaliţii cuprinzătoare. Iar neocorporatismul s-a aplecat cu precădere asupra unor astfel de asociaţii¹¹⁴. Urmarea directă este că logica acestor coaliţii cuprinzătoare de distribuţie se aplică direct şi poate explica funcţionarea corporaţiilor. Pesemne că cel mai important aspect care trebuie amintit este că într-un cadru corporatist e favorizată o distribuire eficientă a resurselor sociale.

 

Dacă o societate construieşte organizaţii suficient de cuprinzătoare, ea nu doar evită stimulentele profund perverse cu care se confruntă coaliţiile de redistribuire restrânse, ci (în cazul extrem în care o singură organizaţie a angajatorilor se confruntă cu un singur sindicat) poate atinge chiar o alocare eficientă de resurse (Olson: 1986, p. 180).

 

Concluzia că aranjamentele instituţionale de tip corporatist sunt mai eficiente vine uşor în urma acestor consideraţii.

Abordarea teoretică a lui Olson permite să deducem totuşi o dificultate gravă a corporatismului. Ea se aplică în opinia mea în mod direct şi teoriei lui Manoilescu a corporatismului pur şi integral. Aşa cum am arătat în secţiunea anterioară, punerea în practică a ideilor corporatiste naşte multe îndoieli şi întrebări. Între acestea, foarte importantă e cea a stabilităţii: presupunând că într-o societate există aranjamentele instituţionale specifice corporatismului pur şi integral, funcţionarea efectivă a societăţii în acest cadru instituţional le va păstra neafectate? Este, altfel spus, stabil acest aranjament instituţional?

Olson (1986) sugerează că logica acţiunii colective prezice o anumită instabilitate a unei societăţi corporatiste. Problema fundamentală este de a vedea cum e posibil ca pe termen lung o societate

 

să prevină situaţia în care subgrupuri de membri ai organizaţiei corporatiste cu monopol reprezentaţional legal va fi controlată într-o mare măsură de facţiuni interne care acţionează în favoarea unor subgrupuri interne ce au stimulentele selective pentru a organiza aceste alianţe sau facţiuni (Olson: 1986, p. 186).

Problema este reală, fiindcă diferitele elemente (sau ramuri) ale unei organizaţii cuprinzătoare (şi deci ale unei corporaţii) vor tinde să promoveze interese speciale, chiar dacă acestea nu sunt mereu compatibile (ba chiar sunt în conflict) cu interesele organizaţiei cuprinzătoare ca întreg. Unităţile constitutive ale unui grup de interese organizat ierarhic au propriile stimulente să nu respecte poziţia organizaţiei ca întreg; ca urmare, comportamentul lor nu va sprijini acţiunea colectivă şi astfel, în timp, chiar organizaţiile cuprinzătoare se confruntă cu problema acţiunii colective. Mai mult, dacă în cadrul lor unităţile componente sunt diferite ca mărime, poate apărea fenomenul exploatării celui mai mare de cel mai mic¹¹⁵. În toate aceste cazuri întâlnim din nou aceleaşi fenomene: apar obstacole în realizarea acţiunii colective, iar costurile sociale cresc.

Consecinţa este greu de procesat pentru teoria corporatismului pur şi integral: chiar dacă Manoilescu admite că organizarea de tip corporatist a societăţii e contextuală, adică e preferabilă – fiind mai eficientă – într-o anumită epocă istorică (şi nu are o valabilitate eternă), nu cred că relativitatea acestei organizări depinde, în gândirea lui, de considerente precum cele de mai sus. Or, o teorie care nu poate da seamă de stabilitatea în timp a societăţii ideale – atâta vreme cât condiţiile externe rămân constante – este deficitară.

3.4.5. Partidul unic: o coaliţie cuprinzătoare

Până în acest moment, aproape că nu am făcut apel la cartea Partidul unic (1936) a lui Manoilescu. Motivul pentru care am ezitat să mă refer la ea este acela că în volum se întâlnesc nu doar ideile teoretice, ci, într-un mod foarte pregnant, şi sentimentele şi valorile antidemocratice ale lui Manoilescu. Voi încerca în această secţiune să aduc o interpretare a rolului partidului unic¹¹⁶.

Ca şi în cazul corporatismului, a cărui justificare e făcută de Manoilescu în raport cu aranjamentele instituţionale anterioare – cele liberale –, rolul partidului unic în societatea născută după Primul Război Mondial este definit în contrast cu cel al partidelor din epoca liberală. Partidele, arată el, se nasc pe temelia intereselor individuale ale indivizilor. De aceea, ele sunt expresia nu a unităţii membrilor societăţii, ci, din contră, a ceea ce îi desparte îi divizează: interese diferite de clasă, regionale, de confesiune, etnice etc. Multiplicitatea partidelor, în epoca liberală, este definitorie: ea e manifestarea multiplicităţii scopurilor şi intereselor diferite şi contradictorii din societate (p. 33). Cum interesele individuale sunt arbitrare, în plan politic se naşte haosul guvernării (p. 23), în care echilibrul de forţe se schimbă aleatoriu, în funcţie de felul în care se constituie majorităţile¹¹⁷.

Partidul unic este, în perioada nouă începută după Primul Război Mondial, în care instituţiile liberale se dovedesc perimate, reacţia naturală la sistemul politic liberal. Dar, accentuează Manoilescu, rolul lui nu poate fi definit doar negativ¹¹⁸. Care sunt atunci raţiunile apariţiei lui? Manoilescu încearcă să construiască o argumentare care să fie aplicabilă unor realităţi extrem de diferite. Exemplele de partide unice pe care le-a avut în vedere erau cele ale Partidului Comunist din URSS, Partidului Naţional-Fascist din Italia, Republican al Poporului din Turcia, Naţional-Socialist din Germania, Uniunea Naţională a Portugaliei. În multe privinţe, România şi Portugalia erau asemănătoare în preajma anilor ’30. Dar organizarea corporatistă a avut şanse în Portugalia. Cum remarcă Schmitter (1978), diferenţa a fost dată nu de forţele politice de stânga, ci de cele de dreapta: România era la acel moment o societate profund fragmentată şi vulnerabilă, în care forţele de dreapta aveau deschisă calea spre autoritarism şi dictatură. „Antisemitismul, antioccidentalismul şi anticapitalismul au putut şi au reuşit să se combine într-un puternic populism intelectual şi politic. În faţa acestor forţe emoţionale adânci, genul de corporatism tehnocratic, raţionalist şi materialist al lui Manoilescu trebuie să fi apărut ca excesiv de străin şi insuficient de volkisch.” (p. 139) Evident, Manoilescu era nevoit să caute raţiuni structurale comune (cele care ţineau de ideologie erau pentru el – şi pe bună dreptate – de nefolosit).

Câteva caracteristici ale noii perioade sunt determinante pentru formarea unei noi structuri politice. Prima este faptul că naţiunea are un unic ideal politic; pentru realizarea lui e nevoie de organizare. Partidul unic este forma de organizare politică adecvată acestei noi realităţi. În al doilea rând, partidul unic e cerut de nevoia promovării dreptăţii sociale, dincolo de interesele individuale. În sfârşit, spiritul colectivizant, care pune oamenii împreună în cadrul comunităţilor, este o altă caracteristică a noii epoci. În aceste condiţii, partidul unic este „marele unificator” al întregii vieţi naţionale (p. 48). Unificarea este comprehensivă: ea priveşte o conştiinţă comună, comunitatea unui ideal, unitatea scopurilor naţionale. Iar ceea ce se urmăreşte este un consimţământ cvasiunanim al membrilor naţiunii (p. 76).

În acest sens, partidul unic este, evident, o coaliţie supercuprinzătoare. Acţiunea sa ar urma să fie, în consecinţă, eficientă: partidul are un puternic stimulent pentru a promova valorile societăţii ca întreg (ale naţiunii), chiar cu preţul sacrificării intereselor individuale sau imediate.

Partidul unic, pentru Manoilescu, nu este însă o corporaţie. Ca urmare, el trebuie clar deosebit atât de alte corporaţii, cât şi de stat. Rolul lui relativ la corporaţii e descris de Manoilescu atunci când discută modul în care apare o organizare corporatistă, pură şi integrală, a societăţii. Într-o primă etapă, arată el, când chiar şi în noul parlament corporativ încă se manifestă spiritul de partid, cu întregul lui egoism, e nevoie ca şi corporaţiile să fie într-un anume fel tutelate. Iar organizaţia cea mai potrivită în acest sens este exact partidul politic, care a coordonat trecerea spre noua organizare şi care încarnează spiritul acesteia. Dar, accentuează Manoilescu (1936, p. 134), această subordonare trebuie să fie doar tranzitorie.

Şi totuşi: e greu de văzut dacă aceste formulări ideale au şi corespondent în realitate. Funcţionarea reală a partidelor unice este mult mai complexă, iar alături de presupusele lor avantaje, consecinţele negative au predominat. Nu vreau să insist însă asupra acestei chestiuni, căci – aşa cum am menţionat ceva mai devreme – nu acesta a fost scopul meu aici.

*

Întrebarea care a stat la baza acestui capitol a fost aceea dacă – în faţa dificultăţilor majore pe care le întâmpină actorii din societatea românească în încercarea de a realiza acţiuni colective şi deci de a furniza bunuri colective – e preferabil să aducem în discuţie şi să promovăm apelul la mecanisme autoritare, de sus în jos, de soluţionare a dilemelor sociale. În particular, dacă apelul la entităţi „superioare”, ireductibile la agregări de interese şi de preferinţe individuale, e capabil să ofere o alternativă acceptabilă. Corporatismul, prin pretenţiile sale de a furniza criterii clare de atingere a coeziunii sociale, este evident o alternativă care se iveşte imediat. Iar abordarea lui M. Manoilescu, cel mai important reprezentant român al acestei direcţii (şi unul semnificativ la nivel mondial) a fost prilejul cel mai nimerit de a realiza o astfel de analiză.

La capătul întregului demers, din păcate nu pot spune că rezultatul e unul optimist. Dimpotrivă. Analizată atât din perspectiva coeziunii interne, cât şi din cea a raportării la alte abordări¹¹⁹ teoretice, teoria corporatismului pur şi integral nu cred că rezistă. Chiar dacă multe componente ale ei sunt interesante, multe intuiţii extrem de atrăgătoare, ansamblul nu este de susţinut.

 

*1. Sau, cel puţin, era dificil ca cineva să încerce să „conteste îndreptăţirea colectivismului ce însufleţeşte, pare-se, lumea contemporană” (Noica: 1993a, cap. IVd; lucrarea a fost publicată prima dată în 1937).

*2. Voi evita să mă raportez la scopurile politice ale lui Manoilescu, care nu rareori străbat lucrările sale. Cu atât mai mult voi lăsa deoparte paginile care le dau expresie şi care sunt incluse în lucrările apărute în preajma sau în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Unele dintre acestea sunt penibile (de exemplu, paginile în care îl ridică în slăvi pe Hitler şi laudă politicile naţional-socialiste – Manoilescu: 1942a); alteori sunt de-a dreptul monstruoase (precum: „Ni se va putea imputa faptul că, în cursul acestui volum, problema evreiască este abia atinsă. …Din fericire, în ce priveşte anticipările asupra desvoltării economiei româneşti de acum înainte, putem face total abstracţie de evrei, fără a risca să fim desminţiţi de evenimente!” – Manoilescu: 1942, p. 10n). Voi încerca însă mereu să citesc cu caritate chiar şi aceste lucrări ale lui Manoilescu.

*3. Cititorul care nu este interesat de detaliile concepţiei lui Manoilescu, ci mai degrabă de argumentul central pe care îl dezvolt în această carte poate să se rezume la lectura subcapitolelor 3.4.3 şi 3.4.4.

*4. Cred că acest motiv al promovării ideilor colectiviste se găseşte, cel puţin în parte, şi la alţi autori. Cioran, cel din Schimbarea la faţă a României, este poate un exemplu dintre cele mai uşor de identificat. Critica pe care o face societăţii româneşti, ca o cultură a imediatului, a geniului momentului, a lipsei de tragism (deci de potenţială confruntare a unor principii inflexibile), a promovării mediocrităţii, a ceea ce el numeşte viziunea circumstanţială asupra vieţii (cu corolarul ei: acţiunea care nu este ghidată de obiective, ci doar de capacitatea de a te descurca) este, în opinia mea, o critică implicită a soluţiilor care se bazează pe acţiunea individuală, necorelată cu cea a altor membri ai societăţii. Dar aceste soluţii la problemele colective conduc la rezultate care nu sunt nici pe departe cele mai eficiente; dimpotrivă, se situează de obicei la limita supravieţuirii. A da la o parte această dominaţie a supravieţuirii şi a căuta optimul înseamnă a schimba centrul de interes de la membrii individuali ai societăţii spre entităţile colective, precum statul sau naţiunea. Neglijarea acestor entităţi colective duce în fond la disoluţia societăţii, din care „mai rămân numai indivizii, risipiţi, fără vreo aderenţă la un sens comun”. Colectivismul apare în aceste condiţii ca un mijloc (sau, poate, chiar ca singurul mijloc) prin care societatea poate reuşi să elimine soluţia mediocră (în termeni moderni: soluţia suboptimală) şi să o înlocuiască cu una care să ofere devenirii României un sens ascendent, deci cu una care să ţintească un optim.

Cioran formulează tranşant şi memorabil existenţa unei opoziţii între soluţia de fapt şi cea dorită: „Suntem un popor prea bun, prea cumsecade şi prea aşezat. Nu pot iubi decât o Românie în delir!” (p. 86). Exaltarea naţională apare astfel ca expresie a noii soluţii colectiviste la dilemele sociale vechi ale societăţii româneşti.

O mică observaţie: am citat din ediţiile postdecembriste ale Schimbării la faţă a României; cum se ştie, Cioran nu a autorizat includerea în acestea a unor pasaje din ediţia primă, interbelică.

*5. Aceste instituţii – accentuează neocorporatiştii – pot fi înţelese fără a fi necesară vreo referire la instituţiile şi organizaţiile care au apărut în perioada interbelică şi care au fost discreditate istoric, precum fascismul italian, naţional-socialismul german, dar şi cele din ţări precum Portugalia lui Salazar.