Capitolul 5

Concluzii

5.1. Opţiuni teoretice de bază

Voi începe prin a relua o susţinere care pentru mine este crucială: orice cercetare ştiinţifică trebuie să se ghideze după un ansamblu de opţiuni teoretice. Cele pe care mă sprijin au fost deja formulate explicit în mai multe rânduri. Voi reaminti aici trei dintre ele.

Mai întâi este postulatul individualist (metodologic), după care orice explicaţie pe care o producem şi pe care o considerăm acceptabilă trebuie „în ultimă instanţă” să poată fi reformulată în termenii acţiunilor membrilor individuali ai societăţii. Chiar dacă am vorbit adesea şi despre alte „entităţi” sociale, cu caracter supra-individual, cărora le putem atribui proprietăţi specifice, până la urmă putem să descriem orice fapt ca rezultat al interacţiunilor individuale, al unor mecanisme specifice de agregare a alegerilor individuale pentru a produce o alegere colectivă¹. Structurile sociale, aranjamentele instituţionale pe care le-am analizat sunt construcţii umane, nu doar în sensul general că funcţionează în societate, ci şi într-unul specific, că fiecare poate fi analizată, până la urmă, ca expresie a unor microinteracţiuni între membrii societăţii.

În al doilea rând, am admis că oamenii acţionează „raţional” (cel puţin într-un sens foarte slab, în acela că nu sunt contradictorii în alegerile pe care le fac). Multe dintre acţiunile oamenilor pot imediat să fie clasificate astfel, dar multe nu. Or, unele dintre acţiunile care ne apar ca iraţionale sunt de fapt raţionale. Exemplul clasic este acela al unui incendiu care izbucneşte într-un spaţiu public închis (un caz dramatic a fost şi în Bucureşti în octombrie 2015). Oamenii par să reacţioneze atunci iraţional, iar îmbulzeala care se creează pentru a ieşi din acel spaţiu dă naştere unor rezultate îngrozitoare. Numai că, dacă privim lucrurile la rece, constatăm că fiecare persoană aflată în acea situaţie a reacţionat raţional: era cea mai bună opţiune pe care o avea fiecare, de a-şi căuta singur salvarea.

Uneori se pare însă că apelul la raţionalitatea actorilor este ireconciliabil cu comportamentele lor. Comportamentele morale par să fie paradigmatice în acest sens: cerinţa de a ne comporta moral este de multe ori incompatibilă cu urmărirea interesului personal. Cred că e o eroare să gândim astfel. Comportamentul moral nu este în răspărul comportamentului raţional, ci, dimpotrivă, este coerent cu acesta².

Din păcate, nu este aici locul pentru a argumenta în acest sens. Voi da numai un exemplu, pentru a avea o idee asupra strategiei pe care o susţin. Este vorba despre comportamentul altruist: prin definiţie, acesta este un comportament neraţional. Căci a te comporta altruist înseamnă a acţiona astfel încât beneficiile unei alte persoane să crească, chiar dacă acţionând în acest mod beneficiile tale vor fi mai mici decât ar fi fost dacă te-ai fi comportat altfel. Aceste comportamente se întâlnesc într-un număr copleşitor în viaţa de zi cu zi, dar şi în situaţii ieşite din comun: comportamentul altruist faţă de membrii familiei şi faţă de prieteni, cel în care cineva sare în ajutorul altei persoane aflate în dificultate (a căzut pe stradă, ar fi în pericol etc.), dar şi cel în care cineva îşi dă viaţa în război sau în altă situaţie excepţională. În mod standard, încercările de a explica existenţa acestor comportamente iau două forme. Potrivit primeia, ele pot fi explicate prin faptul că oamenii au, în afara preferinţelor „raţionale” şi deci „egoiste”, un alt set de preferinţe („morale”), care îi determină să aleagă altfel decât raţional, egoist. Potrivit celei de-a doua, un comportament altruist este de fapt unul raţional, egoist, dar într-un fel mai subtil. Când cineva îşi ajută un prieten, o face nu altruist, ci pentru că astfel el se simte mai bine sau va avea o imagine mai bună în faţa celorlalţi membri ai grupului, aşadar se comportă egoist: este nevoie doar să adăugăm în funcţia lui de utilitate astfel de beneficii, iar comportamentul nu mai apare ca egoist. O astfel de înţelegere a altruismului – că un comportament altruist produce şi o creştere a utilităţii – este implicată şi în cunoscuta formulă a lui Ovidiu: „A-i ajuta pe oameni e-a omului plăcere/ Şi inimile altfel nu poţi să le câştigi”³ (Ex Ponto, II, 9, v. 39-40). Sau, când cineva se comportă altruist faţă de membrii familiei sale, face astfel pentru că genele i se vor perpetua prin faptul că bunăstarea membrilor familiei sale creşte. Cum zice o vorbă celebră (a lui J.B.S. Haldane, din 1932): „Mi-aş da viaţa pentru doi fraţi sau pentru opt veri”.

Altruismul, voi susţine, nu este un egoism subtil, ci este genuin. Pentru aceasta, voi apela la aşa-numita abordare multinivelară a evoluţiei (Sober, Wilson: 1998; Wilson: 2015; Okasha: 2006). Simplu spus, ideea este că, în interiorul fiecărui grup, cei care sunt altruişti au întotdeauna beneficii mai mici decât egoiştii raţionali: ei vor fi întotdeauna dezavantajaţi în raport cu aceştia. În interiorul grupului, a nu fi altruist este de fiecare dată o opţiune mai bună decât a fi altruist. Dar dacă mutăm atenţia de la ceea ce se întâmplă în interiorul unui grup la populaţii de grupuri, totul apare într-o altă lumină: grupurile în care altruiştii sunt mai mulţi sunt mai prospere decât cele în care altruiştii sunt mai puţini. Ele vor fi mai adaptate; vor tinde să dureze mai mult şi să se răspândească. Un text al lui Ch. Darwin este mai mult decât exemplar pentru această abordare:

Deşi un grad înalt de moralitate nu dă decât un avantaj redus sau nici [un avantaj] fiecărui individ separat sau copiilor săi, asupra celorlalţi oameni din acelaşi trib o sporire în numărul oamenilor bine dotaţi, precum şi un progres în [dezvoltarea] criteriului de moralitate vor da cu siguranţă un avantaj imens unui trib asupra altuia. Un trib cuprinzând mulţi membri care au un grad înalt de patriotism, fidelitate, supunere, curaj şi simpatie, fiind întotdeauna gata să se ajute reciproc şi gata să se sacrifice pentru binele comun, va învinge majoritatea celorlalte triburi, şi aceasta ar constitui selecţia naturală. Din toate timpurile, în toată lumea, unele triburi au înlocuit alte triburi; şi deoarece moralitatea este unul dintre elementele importante ale succesului lor, criteriul de moralitate şi numărul de oameni bine dotaţi vor tinde pretutindeni să se ridice şi să crească (Darwin: 1967, p. 115).

Să luăm un exemplu foarte simplu. Să presupunem că membrii unui grup au la dispoziţie două alternative de acţiune: E (egoistă) şi A (altruistă). În interacţiunile binare, ei vor obţine rezultatele descrise în matricea de mai jos:

Se vede imediat că structura acestor interacţiuni corespunde celei a unei dileme a prizonierului. Acum, dacă grupul este alcătuit numai din persoane care au ca strategie pe E, atunci fiecare obţine în fiecare caz câte două puncte, deci media câştigurilor membrilor grupului este 2. Dar dacă grupul este alcătuit, în proporţii egale, din oameni care au ca strategie pe E şi, respectiv, pe A, atunci avem: 1) când cineva joacă doar E, atunci obţine 2 puncte când se întâlneşte cu altcineva care joacă tot E şi 4 puncte când se întâlneşte cu cineva care joacă E, deci în medie obţine (4 + 2)/2 = 3 puncte; 2) când cineva joacă doar A, atunci obţine 3 puncte când se întâlneşte cu altcineva care joacă tot A şi 1 punct când se întâlneşte cu cineva care joacă E, deci în medie obţine (3 + 1)/2 = 2 puncte⁴. În medie însă, membrii acestui grup câştigă (3 + 2)/2 = 2,5 puncte, deci acest grup e mai prosper decât primul şi, evoluţionist vorbind, are şanse mai mari să se perpetueze⁵. Aceasta, chiar dacă persoanele care joacă alternativa altruistă A vor fi în cadrul grupului mai puţin prospere decât cele care joacă egoist⁶.

Conceptul de raţionalitate pe care l-am avut în vedere în această lucrare nu este însă cel standard, constând în maximizarea⁷ a ceva (a beneficiilor, a utilităţii individuale etc.). Am apelat la cel al lui H. Simon, de raţionalitate limitată⁸: după Simon, modul în care acţionăm este delimitat de constrângeri interioare şi exterioare. Mai întâi, capacitatea noastră de a strânge şi de a procesa informaţia este limitată: cunoaşterea noastră este întotdeauna fragmentară şi incompletă; consecinţele acţiunilor noastre nu pot fi toate cunoscute (de aceea, adesea apelăm la evaluări simplificatoare); atenţia noastră nu este foarte întinsă: luăm decizii pe baza unei analize seriale (căci nu te poţi gândi la prea multe lucruri în acelaşi timp), iar atenţia se schimbă de la un moment la altul; puterile noastre de observaţie şi de comunicare sunt limitate: învăţăm adaptându-ne comportamentul la scopuri; mai mult, capacitatea memoriei noastre e limitată; suntem creaturi care avem obiceiuri şi rutine: normele pe care le acceptăm joacă un rol hotărâtor în tot ceea ce facem. În al doilea rând, suntem limitaţi şi de mediul organizaţional care creează cadrele în care alegem: organizaţiile operează cu o diviziune a muncii, iar astfel ele direcţionează şi ne limitează atenţia la sarcinile care ni se dau; organizaţiile produc practici standard, permiţând astfel apariţia unor comportamente rutiniere, ce reduc mult eforturile pentru a realiza o anumită acţiune; ele stabilesc un sistem ierarhic de autoritate şi de influenţă (astfel, deciziile se transmit în întregul lor – în jos sau lateral); organizaţiile stabilesc – formal sau informal – cum se transmite informaţia şi ce informaţie se transmite; în sfârşit, organizaţiile pregătesc şi îndoctrinează, în acest fel „internalizând” influenţa: ele determină ce criterii de luare a deciziei sunt admisibile (Simon: 1997, cap. V). (Nu este greu de observat că pentru Simon de multe ori influenţa organizaţională e o referire la cea instituţională.)

Ca urmare, susţine Simon, omul este raţional, dar raţionalitatea lui este una limitată. Aceasta înseamnă două lucruri. Mai întâi, alternativa aleasă nu este neapărat cea mai bună dintre cele disponibile, cea care maximizează (adică cea care produce cele mai mari beneficii în raport cu costurile aplicării ei). Comportamentul raţional nu este maximizator; mai degrabă, susţine Simon, acesta este „satisficient”. Simon a inventat acest cuvânt combinând două condiţii: a fi satisfăcător şi a fi suficient. Un comportament satisficient se bazează pe o alternativă „destul de bună” pentru a atinge scopurile agentului.

Încă două observaţii privind conceptul de raţionalitate sunt necesare aici. Prima e că în niciun caz nu am asumat că în fiecare situaţie în parte fiecare om este raţional (fie şi numai în mod limitat). Concluziile propuse au plecat întotdeauna de la considerarea unui număr mare (imens, în fapt) de comportamente individuale şi de la ideea că membrii unor grupuri mari de oameni acţionează, ca tendinţă generală, în mod raţional în situaţiile în care se află, fie că acestea sunt sau nu definite prin apelul la cerinţele unor aranjamente instituţionale.

A doua observaţie este mai abstractă; e metodologică (şi priveşte o atitudine generală filosofică faţă de întreprinderea ştiinţifică). Am subliniat încă din prima frază a acestor concluzii că fiecare susţinere pe care o fac este în interiorul unei anumite scheme conceptuale. Ca urmare, atunci când am afirmat că oamenii acţionează raţional, chiar şi limitat, chiar şi doar statistic astfel, nu am făcut acest lucru la modul absolut. Ceea ce am susţinut a fost că putem să explicăm coerent şi corect fenomenele din societate dacă presupunem că oamenii se comportă raţional, deci dacă adoptăm o anumită schemă conceptuală. Din punctul meu de vedere, explicaţiile care presupun că în majoritatea acţiunilor lor oamenii procedează în mod raţional sunt cele mai bune explicaţii pe care le avem astăzi pentru a da seamă de cele mai multe fenomene sociale. Dar nu cred că putem merge mai departe cu această metainducţie pentru a conchide că, de aceea, avem temeiuri să susţinem că „în realitate” oamenii sunt raţionali. Nu sunt deloc convins că poate fi trasă o astfel de concluzie realistă. De aceea, rămân rezervat şi admit doar că ipoteza raţională este bună, fructuoasă, dar nu voi susţine şi că este adevărată. (Dar, pe de altă parte, poziţia mea nu implică nici teza că ea este falsă.)

A treia opţiune teoretică pe care m-am sprijinit în tot demersul de până acum a fost cea instituţională (mai precis, neoinstituţională). Am acceptat ca dată ideea că, în cele mai multe cazuri, oamenii acţionează într-un cadru instituţional, adesea extrem de complicat. Mai degrabă doar analitic (sau când punem la lucru vreun experiment ştiinţific) putem să încercăm să ne imaginăm cum ar putea ei să acţioneze în afara unui asemenea cadru instituţional. (Am scris „Urzeala instituţiilor” pentru a caracteriza acest tip de înţelegere a societăţii⁹.) În plus, am adoptat un anumit concept de instituţie – ca echilibru în interaţiunile dintre membrii grupului. O instituţie constă în constrângeri asupra comportamentului individual; în acelaşi timp, ea furnizează stimulente care produc şi menţin un anumit tipar de comportament al actorilor afectaţi. Ea asigură un echilibru (stabil) în situaţiile în care mai mulţi indivizi interacţionează între ei. Dacă instituţiile sunt înţelese în acest fel, atunci formarea şi impunerea unei instituţii nu se explică prin intervenţia unui agent extern: ea este rezultatul comportamentelor repetate ale actorilor implicaţi. Instituţia este ceva „emergent”, dincolo de acţiunile fiecărui actor; ea exprimă un proces agregativ capabil să se autosusţină¹⁰.

Una dintre distincţiile importante de care m-am folosit a fost aceea dintre instituţiile politice şi cele economice. Cele mai importante instituţii economice sunt drepturile de proprietate şi pieţele; aranjamentele de tip democratic sau autoritar ale societăţii, organizarea federativă sau nu a statului, sistemul parlamentar sau prezidenţial, sistemele electorale sunt instituţiile politice cele mai semnificative. Instituţiile economice furnizează stimulentele pentru actorii economici: cum să organizeze producţia de bunuri, cum să investească în capitalul fizic, în cel uman şi în dezvoltarea tehnologică. Ca urmare, instituţiile economice determină atât potenţialul de creştere economică, cât şi distribuţia resurselor între diferitele grupuri şi între membrii societăţii: distribuţia averilor şi a veniturilor, distribuţia capitalului fizic şi a celui uman. Întrucât instituţii economice diferite produc distribuţii diferite ale avuţiei sociale, oameni diferiţi şi grupuri diferite de oameni vor prefera instituţii diferite. Ca urmare, aceştia vor încerca să facă în aşa fel încât instituţiile alese social să fie cele care le exprimă cel mai bine interesele. Mecanismul prin care într-o societate sunt adoptate unele instituţii economice, şi nu altele este cel politic: e un rezultat al negocierii dintre diversele grupuri din societate. Or, rezultatul poate fi doar unul conjunctural, punctual – cu consecinţa că nu există nicio garanţie că el va fi reluat atunci când problema de alegere se repetă. Dar poate fi unul instituţional, prin care se formulează şi se aplică o regulă de rezolvare a conflictelor sociale, altfel zis o instituţie politică. Instituţia politică asigură credibilitatea mecanismelor de rezolvare a conflictelor şi oferă predictabilitate, ordine socială.

5.2. Drama cooperării

5.2.1. Lipsa cooperării

Nu numai la noi, ci în multe alte societăţi oamenii şi grupurile de oameni adesea nu reuşesc să coopereze, în situaţii care pot fi caracterizate ca dileme sociale, pentru a atinge un rezultat mai bun. Acest lucru are drept consecinţe o mulţime de fenomene sociale. În acelaşi timp, el însuşi trebuie explicat: de ce se întâmplă aşa? De ce, în timp, grupurile de oameni nu au dezvoltat aranjamente sociale prin care să depăşească un astfel de impas? Acum vreo cinci decenii, contrar opiniei prevalente, autori ca Olson sau Hardin sugeraseră că depăşirea impasului cooperării este greu de realizat: logica acţiunii colective ne duce inexorabil la rezultate proaste, cele ale necooperării; „tragedia bunurilor comune” este exact ceea ce ne aşteaptă. Dar nu este aşa! – au exclamat mulţi alţi cercetători: de cele mai multe ori, oamenii cooperează între ei şi vor găsi până la urmă mijloace pentru a coopera chiar şi în astfel de cazuri. Tragedia bunurilor comune poate fi evitată şi există multe mijloace pe care comunităţile de oameni le-au construit în acest sens (Ostrom: 2007, Ostrom et al.: 2002). O notă de optimism (în mare măsură întemeiat de numeroase cercetări aplicate) a revenit cu forţă. De aceea, atunci când cineva susţine că în anumite comunităţi a prevalat lipsa de cooperare, că aranjamentele instituţionale care au apărut au fost prea puţin eficiente, e nevoit să justifice asemenea fenomene, în faţa numeroaselor argumente că ceva cu totul diferit ar fi trebuit să se întâmple.

Am folosit două tipuri de argumente pentru a explica lipsa de cooperare. Unele privesc raţiunile care împiedică producerea de comportamente cooperante, celelalte privesc modul în care acţionează, în acelaşi sens, instituţiile apărute.

Să începem prin a ne pune în situaţia în care constrângerile externe de tip instituţional sunt slabe. Să presupunem, aşa cum realmente s-a întâmplat cu cele mai multe comunităţi umane tradiţionale, că resursele disponibile ale membrilor lor sunt foarte reduse, aproape de limita supravieţuirii. În aceste situaţii nu poţi fi deloc încredinţat că prin cooperare vei atinge o situaţie mai bună, şi anume una care să îţi garanteze supravieţuirea. De aceea, atunci intră în funcţiune principiul prudenţei, eviţi pe cât se poate riscurile. Una dintre cele mai stăruitoare încercări de a explica lipsa de cooperare vine de aici: potrivit ei, oamenii aleg acele alternative ce reduc riscul unui eşec şi, pe de altă parte, asigură un câştig mic, dar sigur. Ei nu încearcă să îşi maximizeze beneficiile, ci, dimpotrivă, să evite pierderile, menţinând un anumit nivel al bunăstării, oricât de jos ar fi acesta.

Această explicaţie¹¹ este însă greşită. Fiindcă ea confundă problema cu soluţia ei. Comportamentul de tip oportunist al oamenilor este ales nu fiindcă ei doresc să obţină rezultate mai proaste, ci deoarece nu au stimulente suficient de puternice pentru a coopera. Cauzele lipsei de cooperare nu trebuie căutate în primul rând în existenţa unor condiţii materiale exogene care nu o stimulează (de pildă, precaritatea resurselor, care fac ca problema supravieţuirii să devină preocuparea centrală a membrilor grupului). Aceasta pentru că o condiţie exogenă poate fi întotdeauna reconstruită şi reinterpretată într-un cadru instituţional. Am discutat la un moment dat un exemplu din antropologie (Sahlins: 1972): ce înseamnă lipsurile poate fi redat în forme extrem de diferite. Noi, ca moderni, avem asumpţia că dorinţele, nevoile oamenilor sunt nelimitate. Dar dacă membrii unui grup consideră că acestea sunt limitate, atunci logica satisfacerii lor este cu totul diferită. La limită, societăţile primitive¹² de vânători-culegători ar putea fi caracterizate nu ca societăţi ale penuriei, ci ca unele ale afluenţei sau prosperităţii.

Mai relevant, pentru a preciza cauzele lipsei de cooperare, e chiar mediul social: ce ne aşteptăm în privinţa comportamentului celorlalţi. Atunci când nu suntem deloc siguri că ceilalţi sunt dispuşi să coopereze, nici propensiunea noastră spre cooperare nu e ridicată. Incertitudinea cu privire la comportamentul celorlalţi nu este propice cooperării, adică unui comportament care nu se concentrează, prudent, pe asigurarea unui nivel minim de supravieţuire. O scădere a incertitudinii nu este sprijinită nicidecum de fluctuaţii în societate. Când în aceasta au loc foarte des schimbări uneori foarte mari, înainte şi înapoi (iar ultimele două secole şi jumătate au fost exemplare în acest sens), este greu să se dezvolte aşteptări ridicate cu privire la o stabilitate şi o predictabilitate a comportamentelor celorlalţi.

Sigur, se poate contraargumenta că în societăţile tradiţionale schimbările nu s-au întâlnit la tot pasul; dimpotrivă, acele societăţi au fost extrem de conservatoare, imobile. Satul românesc tradiţional a fost o astfel de societate, iar ţăranul român, vorba lui Zeletin, este „personificarea însăşi a principiului inerţiei”. Atunci cum se poate explica comportamentul necooperant? Încercarea de a răspunde ne poartă spre cel de-al doilea tip de argumente pe care le-am avut în vedere: cele care probează că astfel de comportamente oportuniste sunt păstrate şi promovate de instituţiile apărute.

Aceste instituţii stimulează comportamentele care se bazează pe principiul prudenţei: ce-i în mână nu-i minciună. Cum a coopera este riscant, pentru fiecare actor comportamentul oportunist e raţional. Urmarea este că situaţia de echilibru în care se ajunge e una suboptimală, dar de cele mai multe ori deasupra liniei de plutire. Nu întotdeauna se întâmplă însă aşa. Exemplele în care panica raţională duce la rezultate dezastruoase abundă. Accentuez, am aici în vedere nu un comportament al actorilor considerat ca atare, ci comportamentul lor constrâns de instituţiile existente. Cum argumentam în capitolul anterior, ţăranii români, acum vreo sută de ani, care preferau să aibă loturi mici de pământ, să producă prioritar nu pentru piaţă, ci pentru gospodăria proprie se comportau astfel pentru că aşa era raţional pentru ei să procedeze, dat fiind cadrul instituţional existent.

În al doilea rând, instituţiile pot avea un efect puternic de delegitimare a comportamentelor care se bazează pe cooperare. Aceasta fiindcă altfel ordinea existentă ar fi pusă în pericol, iar gestionarea schimbării nu ar putea fi realizată. Am dat în acest sens exemplul comunităţilor tradiţionale într-un fel egalitare, care şi-au creat mecanisme de a împiedica devierile de la status quo. Pedepsirea ciobanului care avea oi mai multe, mândre şi cornute e un astfel de instrument raţional de a nu crea instabilitate în comunitate.

În al treilea rând, apare fenomenul fugii de competiţie. Vom putea recunoaşte situaţiile în care deficitul de cooperare a fost puternic într-un fel a posteriori, raportându-ne la tipul de instituţii pe care le întâlnim: instituţii care creează stimulente pentru a te sustrage interacţiunii cu alţii pe o arenă concurenţială, pentru a construi nişe proprii şi a avea acces separat la resurse, evitând astfel întâlnirea cu alţi actori într-un spaţiu public comun. Aceste instituţii, de obicei predominante, au anulat competiţia, au produs stimulente pentru a redistribui, mai curând decât a produce, au favorizat status quo-ul şi nu ceea ce e nou. Instituţiile anticoncurenţiale sunt foarte greu de clintit. Fuga de competiţie nu elimină penuria prin furnizarea mai multor bunuri colective, ci prin convertirea ei într-o falsă abundenţă, prin crearea de monopoluri şi exploatarea cruntă de către elite a resurselor.

Întotdeauna adoptarea într-o societate a unor instituţii este expresia unei alegeri politice: e deci o formulă sintetică de configurare a raporturilor dintre interesele divergente ale grupurilor sociale din societate. De aceea, susţinerea centrală din această carte, că istoria societăţii româneşti este istoria fugii necontenite de competiţie, trimite către rolul pe care l-au avut elitele în raport cu celelalte grupuri sociale în alegerea unor astfel de instituţii care nu au favorizat competiţia.

Am acordat un spaţiu foarte larg în carte unui mod specific de a conceptualiza unele dintre temele¹³ ridicate de ideea fugii de competiţie. E vorba de ideea de instituţie extractivă (Acemoglu, Robinson: 2006b, 2012). Cu ajutorul instituţiilor extractive, elitele au reuşit, secole la rând, să perpetueze un mod noncompetitiv de organizare socială. Decurge de aici (prin contrapoziţie) că a înlătura fuga de competiţie înseamnă a implementa instituţii incluzive. Ceea ce nu implică şi că adoptarea de instituţii incluzive înseamnă înlăturarea fugii de competiţie. Eliminarea fugii de competiţie înseamnă mult mai mult decât adoptarea instituţiilor incluzive: fuga de competiţie nu e doar schema unui tip de instituţii (adesea extractive), ci e şi schema consensuală de a oferi tuturor membrilor societăţii o opţiune – nu optimă, dar cel puţin acceptabilă. Ea nu este în primul rând un tip de soluţie, ci o strategie de a ocoli o soluţie.

5.2.2. Stimularea cooperării

Ce tip de aranjamente instituţionale este cel mai potrivit pentru ca societatea românească să se dezvolte? Răspunsurile care, cel puţin de-a lungul ultimului secol şi jumătate, au fost formulate cred că pot fi evaluate ghidându-ne după două cerinţe pe care să le îndeplinească. Prima este aceea de a detecta structura dezirabilă, abstractă a acestora; a doua constă în identificarea unor strategii de construire efectivă a unor astfel de aranjamente.

În cazul primei cerinţe, disputa obişnuită în orice societate aflată în schimbare a dominat şi în cazul românesc: este sau nu de dorit să fie aplicate instituţiile de tip liberal (piaţă concurenţială, drepturi de proprietate, în plan economic; democraţie politică – altfel zis, sisteme competitive de alegere socială) în locul celor existente în mod tradiţional? Disputa este una metateoretică. Ea nu priveşte meritele acestei sau acestei instituţii economice sau politice, ci argumentele care se pot aduce pentru a susţine un anumit tip de aranjament instituţional.

Exemplul meu favorit în acest sens vine dintr-o lucrare scrisă cu mult timp înainte ca această dispută să se desfăşoare în prim-planul culturii noastre. E vorba de Ţiganiada lui I. Budai-Deleanu (vezi mai pe larg Anexa). Acolo, în contextul discuţiei despre meritele instituţiei monarhice în raport cu cele ale instituţiei democratice, unul dintre personaje (Janalău) mută argumentarea către nivelul metateoretic. El nu laudă şi nu defăimează vreuna dintre cele două genuri de instituţii, ci încearcă să identifice condiţiile generale în care se poate realiza o alegere între ele¹⁴. Astfel, el propune două criterii în raport cu care o astfel de alegere poate fi concepută. Primul e acela al respectării principiului pe care azi îl numim al „domniei legii”: în ce măsură fiecare dintre cele două tipuri de instituţii îl îndeplineşte. Al doilea este unul birocratic: cum este limitată, potrivit fiecăruia dintre acestea, acţiunea celor care exercită autoritatea. Adoptarea unui tip de aranjament instituţional trebuie, de asemenea, să ţină seamă de felul în care acesta corespunde condiţiilor de mediu extern, dar şi de mediu intern: celelalte instituţii care funcţionează în societate şi care au definit obiceiurile, năravurile, tiparele de comportament ale membrilor ei.

Înţeleasă astfel, prima cerinţă în cazul răspunsurilor la întrebarea privitoare la alegerea unui aranjament instituţional (constituţional) este formală, structurală: ea doar indică schema conceptuală după care se va realiza propriu-zis alegerea acestuia. Reamintesc aici că în acest mod am reconstruit în capitolul anterior şi disputa paradigmatică din cultura noastră privind alegerea instituţională: cea privitoare la formă şi fond. Am argumentat acolo că nu avem în niciun caz a face cu vreo „teorie” a formei fără fond, ci doar cu o schemă generală prin care putem construi o explicaţie a relaţiilor dintre instituţii diferite şi chiar concurente.

Cea de-a doua cerinţă care constrânge acceptabilitatea unui răspuns la întrebarea prin care se caută identificarea tipului de aranjamente instituţionale capabile să promoveze dezvoltarea societăţii româneşti este de a identifica acele strategii de a le construi care să poată fi efective. Plecând de la taxonomia formulată de Ostrom (1990), există trei mari modalităţi de a construi structuri instituţionale care să facă faţă situaţiilor de felul dilemelor sociale. Primele două sunt, spune ea, cele standard: soluţia liberală şi cea hobbesiană. Cea dintâi constă, în primul rând, în a implementa mecanisme de piaţă (economice şi/sau politice) şi a dezvolta instituţia drepturilor de proprietate. A doua cere să se facă apel la un actor extern (de cele mai multe ori, azi, statul) care să stabilească acele tipuri de stimulente şi de sancţiuni aplicate actorilor astfel încât aceştia să accepte cooperarea ca soluţie preferată necooperării. A treia, locală, este cea prin care membrii comunităţilor, ai diverselor grupuri relativ mici de oameni care interacţionează (de cele mai multe ori repetat¹⁵) ajung să construiască ei înşişi aranjamente instituţionale specifice care stimulează cooperarea şi deci oferă şanse mai mari tranziţiei spre un echilibru superior – spre dezvoltare.

Argumentul pe care l-am dezvoltat îndeosebi în capitolele 2 şi 3 a fost acela că strategiile hobbesiană şi locală, cel puţin aşa cum – în modalităţi exemplare – le putem întâlni în cazul românesc, nu sunt unele de succes. De aici nu rezultă însă că numai strategiile de tip liberal sunt de succes, adică în stare să înlăture diverse caracteristici ale fugii de competiţie. Căci, mai întâi, nu am discutat decât unele dintre formele pe care le-au luat strategiile hobbesiană şi locală¹⁶. De asemenea, reţinerile formulate au fost globale şi nu vizează fiecare dintre trăsăturile instituţiilor cercetate.

Argumentul meu diferă însă într-un sens crucial de cel formulat de Ostrom. La Ostrom avem a face cu modalităţi de a construi cadre instituţionale care să răspundă situaţiilor de felul dilemelor sociale. Or, eu nu discut aceste situaţii, ci – într-o abordare de ordinul al doilea – modalităţile prin care pot fi îndepărtate acele instituţii (sau doar consecinţe ale lor) care au apărut ca răspuns la dilemele sociale şi care se caracterizează prin aceea că includ mecanisme prin care competiţia este evitată. Altfel zis, nu am în vedere o situaţie de tipul unei dileme sociale şi nu pun întrebări precum: În ce fel poate fi promovată o soluţie care să nu ducă la un echilibru foarte jos? În ce fel poate fi stimulată cooperarea dintre actori? Întrebarea la care încerc să răspund are o cu totul altă structură, anume: dat fiind un cadru instituţional al fugii de competiţie, în ce fel se poate promova acţiunea colectivă, cooperarea? Distincţia dintre întrebarea ostromiană de ordinul întâi şi aceasta, metainstituţională, este esenţială pentru a pune la locul potrivit argumentele pe care le-am oferit. Ea indică, de asemenea, structura teoretică a „fugii de competiţie”.

Am argumentat că strategiile locale tradiţionale nu au fost capabile să definească un sistem de instituţii care să stimuleze cooperarea; mai mult, ele nu au rezistat primelor semne ale unor pieţe emergente. Spre deosebire de instituţiile locale studiate de Ostrom, cele tradiţionale româneşti s-au clădit pe alte asumpţii. Asumpţia abundenţei a fost o formă de ocolire a competiţiei. Instituţiile locale au presupus că bunurile gestionate în comun erau din belşug, practic nesfârşite. De aceea, momentul în care aceste bunuri au fost înţelese ca deficiente – deci când distribuirea, respectiv obţinerea lor au fost reconstruite ca presupunând competiţia – a fost de asemenea momentul în care instituţiile tradiţionale s-au dovedit incapabile să propună o soluţie acceptabilă: linia de plutire a ajuns să fie prea sus. Piaţa şi statul nu au fost cauzele, aşa cum sunt ele văzute de obicei, ci mai degrabă ocazia în care, odată ce principiul abundenţei nu a mai funcţionat, instituţiile tradiţionale au intrat în colaps.

Incapacitatea instituţiilor tradiţionale săteşti de a face faţă acestor noi circumstanţe, în care evitarea rarităţii sau crearea unei abundenţe artificiale a fost puternic restricţionată, a scos în evidenţă încă o trăsătură esenţială a lor: ele erau constituite din reguli simpliste de alegere socială. Aceste reguli, precum cea a unanimităţii, aveau o funcţie conservatoare, de împiedicare a schimbării. Satul tradiţional exprima stabilitate şi (mai puţin apreciativ spus) rigiditate, era incapabil în cele mai multe cazuri să furnizeze alt răspuns instituţional decât cel standard: păstrarea status quo-ului. Dar această trăsătură era una adaptativă pentru instituţiile din cadrul lui: era mecanismul prin care se păstra, fugind de competiţie, un anumit nivel satisfăcător al beneficiilor membrilor satului.

Trebuie accentuat că, atunci când într-un grup regulile de decizie socială folosite preponderent sunt simple, precum cea a unanimităţii, funcţia socială a acestora tinde să se mute dinspre asigurarea egalităţii către producerea coeziunii sociale. Obştea încearcă astfel să ţină conflictele în plan intern şi să evite diviziunile în cadrul ei; egalitatea între membri, care asigură fiecăruia, sub regula unanimităţii, un drept de veto nu e atât exemplificarea unui model democratic de guvernare, cât mai degrabă o cale de a păstra în cadrul obştii o pace stabilă, de a împiedica ieşirea la suprafaţă a contradicţiilor interne. Egalitatea din obştea tradiţională exprima lipsa unor instituţii complexe de luare a deciziilor, slaba capacitate de a gestiona eficient problemele, iar nu soluţia pe care să se poată dezvolta apoi instituţii moderne.

Un fel similar de comportament întâlnim şi atunci când cercetăm unii actori nu individuali, ci organizaţionali. Firma sau întreprinderea socialistă a funcţionat decenii la rând având ca portdrapel asumpţia abundenţei şi ca mecanism crearea de nişe monopoliste prin care era ocolită competiţia. Kornai (1992) a formulat pertinent această idee. Firma socialistă, arată el, spre deosebire de firma capitalistă, dar şi de gospodăria familială, beneficiază de un buget maleabil: chiar dacă intră în deficit, există una sau mai multe organizaţii (stat, bănci, organizaţii caritabile etc.) gata să îl acopere în totalitate sau în parte. Abundenţa este (artificial) creată. Să adăugăm aici că, prin planificarea socialistă, ea nici nu intră în competiţie cu alte firme, ci iese din piaţă. Planificarea primeşte, în această înţelegere, o întemeiere microeconomică: ea este nu atât un mecanism macroeconomic de a realiza decizii, cât un instrument preferat al firmelor de a supravieţui, izolându-se de competiţie şi deci ocolind cooperarea. (Neîndoielnic, echilibrul care se constituie nu este optim.)

Cea de-a doua modalitate de a construi cadre instituţionale care să răspundă situaţiilor în care funcţionează instituţii de genul fugii de competiţie este hobbesiană: există un actor exterior (fără nicio ezitare, astăzi adesea se presupune că acesta e statul) care construieşte mecanisme instituţionale prin care cooperarea este preferată necooperării. Sugestia mea a fost aceea de a interpreta atracţia uneori exacerbată a multor intelectuali români către această abordare ca 1) o consecinţă a recunoaşterii de către ei a deficitului imens de acţiune colectivă în societate noastră, şi 2) ca acceptare a idealului hobbesian – un fel de soluţie miraculoasă de ieşire din drama lipsei de cooperare.

Cea mai obişnuită formă pe care a luat-o acest fel de abordare a fost ideea naţională. Naţiunea era considerată forţa capabilă să agrege acţiunile individuale într-un mod coerent. Ea ar avea capacitatea de a furniza motivaţii suficient de puternice pentru a declanşa acţiunile individuale şi, în acelaşi timp, pentru a defini direcţiile în care acestea se vor agrega. Accentul pe naţiune, pe popor (uneori chiar personificat), care era un loc comun în spaţiul nostru cultural acum un secol, reprezenta în esenţă formularea acestui tip de soluţie la deficitul de cooperare. Având ca instrument statul naţional, naţiunea – o colectivitate organică – era şansa uimitoare ivită pentru români, după un mileniu de zbatere zadarnică, sau din contra de resemnare însingurată.

Pusă la lucru, abordarea hobbesiană de a construi instituţii prin care să se înlăture deficitul de acţiune colectivă a avut multe forme. Propunerea lui M. Manoilescu (1934a) de construire a unor aranjamente instituţionale constituţionale de genul corporatismului integral şi pur este una dintre ele. Desigur că – sub o formă brutală, extremă – instituţiile socialiste au instanţiat acelaşi tip de abordare.

Socialismul – ca tip de aranjament instituţional constituţional – a fost o autocraţie guvernată de Partid. Aşa cum arată Olson (2000), autocratul (Partidul) reprezenta o coaliţie cuprinzătoare de interese. Ca urmare, el era interesat să creeze condiţiile pentru ca societatea să devină mai productivă. Realizând o sinergie a eforturilor sociale, el oferea soluţia la problema acţiunii colective. Autocraţiile de tip sovietic, bazate pe proprietatea de stat şi pe planificarea economică, au avut ca trăsătură definitorie capacitatea de a extrage o proporţie imensă de resurse din societate şi de a le îndrepta spre acumulare: ţările socialiste, în primele decenii de existenţă, au avut o rată extrem de ridicată de investiţii. Extragerea de resurse era centrată pe întreprinderile socialiste, în timp ce populaţia avea salarii păstrate la un nivel scăzut.

Nu orice fel de agregare a intereselor era însă admisă într-o societate socialistă, ci numai cea controlată de stat. Folosirea poliţiei politice, a terorii a avut ca efect împiedicarea formării de coaliţii restrânse de distribuţie. Cum am văzut, potrivit lui Olson, acţiunea acestora duce la încetinirea dezvoltării economice. Ca urmare, orice agregare diferită de cea implicită în ordinea instituţională socialistă nu putea fi acceptată. Nu erau de acceptat nu doar agregarea unor interese opuse ordinii instituţionale, ci chiar diverse agregări paralele acesteia, îndeosebi cele informale. „Rotaţia cadrelor” era unul dintre instrumentele folosite pentru a împiedica apariţia unor astfel de coaliţii. Partidul, cum arată şi Olson, nu a reuşit în acest demers. După prăbuşirea socialismului, agregările paralele informale s-au păstrat şi au asigurat o anumită acţiune colectivă – de data aceasta puţin benefică – în economie şi politică.

A rămas să ne raportăm la cea de-a treia modalitate de a răspunde instituţional existenţei unor instituţii care păstrează şi accentuează deficitul de acţiune colectivă – cea liberală. Am încercat să o dezvolt în capitolul 4. Aşa cum am accentuat în multe alte locuri, ea are ca asumpţie ideea că societatea este alcătuită din grupuri distincte de oameni, fiecare cu propriile interese, şi că ceea ce întâlnim în realitate este un cadru instituţional care codifică forma conflictului social dintre acestea: indică resursele gupurilor, precum şi modul în care instituţiile economice şi politice conduc la distribuirea şi redistribuirea lor.

5.3. Lumea politică

5.3.1. Locul instituţiilor politice

Voi începe această secţiune cu o remarcă foarte generală, dar care cred că este importantă pentru a înţelege susţinerile care vor fi făcute în continuare. Există o diferenţă radicală între modul în care vedea Aristotel raportarea elitelor, a guvernanţilor (dar şi a birocraţilor) la interesul propriu, respectiv la cel comun şi modul în care o înţeleg în general modernii. Pentru Aristotel, o bună guvernare e cea în care guvernanţii (elitele) acţionează ghidându-se după cerinţele binelui comun şi este proastă atunci când ei acţionează ghidându-se după interesul personal.

Pentru că guvernarea şi constituţia semnifică acelaşi lucru, deoarece guvernarea reprezintă conducerea cetăţilor, este necesar ca această conducere să fie realizată fie de un singur „individ”, fie de către cei puţini, fie de către cei mulţi. Pe de o parte, când acest „individ” unic, sau cei puţini, sau cei mulţi exercită puterea în vederea interesului comun, atunci aceste constituţii sunt în mod necesar drepte. În schimb, atunci când „acţiunea are loc în vederea interesului” particular al acelui „individ” unic sau al celor puţini, sau al celor mulţi, „constituţia” este deviantă, deoarece în acest caz fie că trebuie spus că cetăţenii nu participă la „viaţa publică”, fie că ei trebuie să ia parte „la ea” în vederea vreunui folos (Aristotel: 2001, 1279a, pp. 161-163).

De aceea, problema asigurării unei guvernări bune¹⁷ constă în a găsi mijloacele pentru a face fie ca cei care conduc să fie realmente cei mai buni, fie ca ei să fie astfel încât să urmărească efectiv binele cel mai mare al cetăţii şi al cetăţenilor ei¹⁸. (Iar unul dintre mijloacele cele mai importante pentru a asigura o guvenare bună este, după Aristotel, educaţia.)

Pentru mulţi autori moderni, o astfel de punere a problemei este greşită. Căci pentru ei toţi conducătorii guvernează urmărindu-şi propriul interes. Nu e deloc o cale promiţătoare ca în aplicarea constituţiilor să căutăm să găsim acei oameni care fie sunt ei înşişi mai buni¹⁹, fie se conduc în acţiunile lor după altă maximă decât cea a urmării propriului interes – de pildă, după un principiu sau o vocaţie a atingerii interesului sau binelui comun. Comportamentul normal al guvernanţilor (ca şi al funcţionarilor publici) urmează direcţia interesului propriu; iar ceea ce trebuie arătat este cum ar fi posibil ca aceştia să ajungă totuşi să acţioneze în urmărirea binelui public.

Pentru moderni, de aceea, a produce o constituţie bună înseamnă a găsi acele mecanisme care să îi determine pe guvernanţi să acţioneze astfel încât, atunci când îşi urmăresc propriul interes, să beneficieze şi comunitatea; înseamnă să facem astfel încât, atunci când îşi urmăresc propriile interese, guvernanţii să fie stimulaţi să aleagă şi să menţină, ba chiar să întărească instituţii incluzive²⁰.

Spuneam mai devreme că abordarea teoretică pe care o susţin pleacă de la ideea că societatea e alcătuită din multiple grupuri de oameni, care au interese distincte şi chiar divergente, care sunt în conflict pentru a-şi atinge (cât mai bine, în condiţiile date²¹) interesele. Puterea politică este instrumentul folosit în acest sens. Grupurile sociale vor să guverneze: să obţină puterea politică. Astfel, ele pot determina ce instituţii vor fi formate şi aplicate în societate. Instituţiile politice sunt aşadar de ordinul doi – sunt instituţii care gestionează modul în care sunt alese instituţiile din societate, de pildă cele economice. Instituţiile politice sunt însă chiar mai mult de atât: ele sunt reflexive. Căci ele gestionează chiar modul în care înseşi instituţiile politice sunt alese²².

Instituţiile create şi implementate se confruntă însă în viaţa societăţii cu practicile existente, cu răspunsurile comportamentale pe care le dau membrii grupurilor sociale. Cum am văzut, fiecare actor reacţionează în faţa unei noi constrângeri instituţionale încercând să îşi minimizeze costurile tranziţiei. Răspunsul lor este acela de a balansa cerinţele exprimate de noua instituţie formală şi stimulentele de acţiune care erau oferite de echilibrul instituţional anterior. Ceea ce înseamnă că, în timp, iau naştere noi tipare de comportament, care se coagulează în noi echilibre stabile, aşadar în noi instituţii sociale. Uneori, aceste noi echilibre sunt paşi înapoi: de exemplu, dacă au fost promovate instituţii incluzive, grupurile dominante pot să ducă reacţiunea îndeajuns de departe încât vechi instituţii extractive să fie puternic revigorate. Dar alte dăţi noul echilibru poate să o ia înaintea celui vizat formal, să ocolească restricţiile existente şi să impună în valuri schimbări cuprinzătoare. (Să ne gândim la primii ani de după 1989: chiar dacă regimul de atunci încerca să impună o evoluţie în „linişte şi stabilitate”, aşa ceva nu a mai fost posibil în faţa unui bulgăre de zăpadă rostogolit tot mai viguros.)

Instituţiile politice induc credibilitate; sunt cel mai însemnat mecanism prin care pot fi asigurate la nivelul întregii societăţi predictabilitatea şi ordinea socială. Aceasta chiar dacă ele nu reuşesc, în general, să îndeplinească acel ideal weberian al exercitării monopoliste a constrângerii legitime. (Iar acest lucru nu se întâmplă nici măcar în cele mai democratice societăţi.) Am alocat în capitolul 4 un spaţiu foarte larg unei argumentări în acest sens. Că statul nu reuşeşte, prin instituţiile sale, să monopolizeze ordinea socială e o concluzie care decurge aproape imediat din observaţiile de mai sus, care indicau că echilibrul nu este o stare de jure, ci una constituită prin interacţiunile, mediate instituţional, ale actorilor. În acest cadru, am argumentat, urmându-i pe North şi colaboratorii săi (2009), că societatea românească poate fi înţeleasă azi ca una care se află într-o „stare naturală” matură²³. În societăţile de acest tip, relaţiile personale – cine este cineva şi pe cine cunoaşte cineva – formează baza organizării sociale şi constituie arena în care se desfăşoară interacţiunile dintre membrii lor. Astfel de societăţi nu au ca principiu întemeietor regulile anonime de interacţiune²⁴.

Starea naturală matură are două trăsături definitorii. Prima este aceea că statul e îndeajuns de puternic încât să permită organizaţii ale elitelor aflate în afara cadrului lui; apar instituţii nu doar durabile, ci perpetue (care pot supravieţui schimbării sau dispariţiei elitei care s-a aflat la originea întemeierii lor: ele nu depind de identitatea membrilor lor). Ele sunt prezervate chiar dacă societatea trece prin schimbări instituţionale adânci: la noi, atât în tranziţia către socialism, cât şi în cea de la socialism la capitalism, unele instituţii au rămas, chiar dacă au fost uneori şi ele profund afectate (să ne gândim, de exemplu, pentru acest ultim caz la şcoală ori la asistenţa socială).

A doua trăsătură a stării naturale mature este aceea că ea e lipsită de instrumente eficiente pentru a stimula raporturile impersonale (anonime) între membrii societăţii. Relaţiile personale sunt esenţiale în modul în care se desfăşoară interacţiunile sociale. (Cu expresia lui I. Iliescu, capitalismul care se creează este capitalism, dar unul „de cumetrie”.) Nu am ajuns încă la acea limită dincolo de care societatea românească ar putea să instanţieze o ordine pe care North şi colaboratorii săi (2009) o numesc a „accesului deschis”, pe care o putem întâlni în democraţiile avansate din Europa de Vest sau din America de Nord.

Societăţile în care există o ordine a accesului deschis sunt – la scara istoriei umane – absolut minoritare. Mai mult, ele par rezultatul cu totul întâmplător al ocurenţei concomitente a unor condiţii cu totul speciale care au făcut ca ele să poată apare. O şansă de-a dreptul miraculoasă a istoriei le-a făcut să existe. Cât de aproape ar fi şi pentru societatea românească o asemenea oportunitate?

Istoria ei a fost şi nu a fost darnică. Pe de o parte, este istoria luptei elitelor care s-au succedat de-a lungul vremii pentru a extrage cât mai multe resurse. Desigur, o componentă centrală a acestei lupte era aceea a păstrării lor la putere, căreia ele i-au dedicat resurse importante şi pentru care au construit diverse instrumente instituţionale, organizaţionale, dar şi ideologice, legitimizatoare. Extragerea de resurse înseamnă, de multe ori, pur şi simplu încercarea de a acapara cât mai mult din produsul social. Perioada socialistă oferă exemplul cel mai pilduitor: Partidul a reuşit să extragă un timp îndelungat o proporţie a resurselor la care elitele anterioare nici măcar nu visau. Alte dăţi însă, elitele înţeleg că nu pot să extragă mai mult decât dacă fac astfel încât şi produsul social (cozonacul social) să crească. Iar pentru aceasta trebuie să accepte schimbări instituţionale care, pe termen scurt, înseamnă şi o cedare din partea lor: încet şi în salturi apar şi instituţii incluzive. Chiar şi în perioada socialistă, Partidul a trebuit treptat să cedeze şi să facă apel nu la dictatură, la teroare, ci, dimpotrivă, la stimulente pozitive pentru a-şi păstra dominaţia. Anul 1848, reformele lui Cuza, ori – atât de recent – anul 1989 au indus configuraţii instituţionale care au stimulat dezvoltarea. Noile structuri instituţionale create în astfel de momente includeau atât componente formale (de jure), cât şi informale (puterea de facto a diverselor grupuri din societate). Dar tocmai de aceea ele tindeau să evolueze spre echilibre noi: adesea, acestea au constat în reveniri fulminante ale elitelor, care, cu alte mijloace, au încercat să continue vechile practici. Regimul economico-social al „neoiobăgiei”, aşa cum l-a numit Dobrogeanu-Gherea, a însemnat revenirea instituţiilor non-incluzive în agricultură, în a doua parte a secolului al XIX-lea. Sau, în anii ’90, instituţiile incluzive care tocmai se năşteau au fost gâtuite de capacitatea elitelor de a extrage tot mai mult, prin celebrele căpuşări ale întreprinderilor de stat. Unul dintre instrumentele cele mai eficiente puse la lucru de elite pentru a extrage resurse a fost întărirea statului. Iar pentru societatea românească din secolul XX a fost istoria utilizării instrumentelor autoritare: dictaturile care au început odată cu cea a lui Carol al II-lea şi au fost încununate de cea dominată de partidul comunist au reprezentat uneltele prin care elitele (oricât de diferită a fost componenţa lor) au reuşit să extragă resursele în propriul folos.

Pe de altă parte, istoria societăţii româneşti este şi istoria unei succesiuni de instituţii care au păstrat însă, într-o mare măsură nealterată, o componentă pe care am desemnat-o ca fiind a fugii de competiţie. În faţa provocărilor, instituţiile apărute au indus comportamente necompetitive. De la obştea din satul devălmaş, în care competiţia era inhibată, iar stabilitatea era întărită prin mecanismele ei instituţionale, la firma socialistă, sigură că planificarea socialistă îi conferă o poziţie de monopol, iar mecanismul bugetului maleabil îi asigură supravieţuirea, până la firma capitalistă din România ultimelor decenii, susţinută de asemenea prin bailout-uri succesive (şi, nu în ultimul rând, prin controlul monopolist asupra comenzilor de stat) etc., societatea românească a fost una a fugii de competiţie.

Dar atât istoria, cât mai cu seamă contextul actual par să nu fie piedici de netrecut. Starea naturală matură este o condiţie care favorizează trecerea către o ordine a accesului deschis; şi, cum am văzut, societatea românească a mers după un principiu de genul: doi paşi înainte, un pas înapoi. Trebuie însă ca o ţesătură tot mai puternică de împrejurări favorabile să apară şi să indice drumul de ieşire din regimul stării naturale, iar o urzeală de instituţii potrivite să îl facă accesibil.

5.3.2. Morala şi politica în gândirea românească

Revin, în ultimul paragraf al acestor „Concluzii”, asupra unei observaţii pe care am făcut-o la un moment dat în treacăt. Pentru întreaga perioadă scursă până la începutul celui de-al Doilea Război Mondial, incluzând aici de bună seamă atât de prolifica epocă interbelică, nu este uşor să găsim studii în care chestiuni de natură politică să fie abordate explicit în mod profesionist, iar nu literaturizant, eseistic. De aici şi preferinţa mea evidentă pentru autori precum Dobrogeanu-Gherea, Zeletin, Manoilescu, Gusti, Stahl, Brăileanu sau Negulescu.

Impresia mea în ceea ce îi priveşte pe alţi autori, filosofi şi literaţi poate fi prinsă în două note. Mai întâi, ei au depus puţin efort pentru a cunoaşte autorii clasici (precum anticii Platon şi Aristotel, dar şi Hobbes, Locke, Rousseau, Tocqueville etc.), ca să nu mai vorbim de cei mai noi. Altfel zis, te izbeşte prea des ignoranţa; şi, de multe ori, o ignoranţă trufaşă. O dispută pe care încă aş fi tentat să o consider nu foarte tehnică, precum cea dintre Taşcă şi Manoilescu, privitoare la apelul la teoria valorii muncă sau la cea marginalistă, era extrem de nedigerabilă pentru astfel de autori. Pentru ei se părea că instrumentele adecvate pentru a se pronunţa în ce priveşte chestiunile sociale şi politice erau cel mult cele foarte abstracte ale filosofiei culturii sau valorilor, dacă nu se asuma pur şi simplu că fervoarea creatoare este ea însăşi de ajuns.

A doua notă este aceea că totuşi – aşa cum am argumentat referindu-mă îndeosebi la L. Blaga şi la M. Vulcănescu – putem detecta implicaţii morale şi politice chiar şi atunci când autorii respectivi vor să discute în mod explicit chestiuni sublime, metafizice.

Argumentele pe care le-am expus în această carte au condus la concluzia că instituţiile politice sunt cruciale pentru modul în care se structurează şi în care evoluează o societate. De aceea, reflecţia asupra politicii este o componentă hotărâtoare pentru înţelegerea societăţii. Iar morala, ca fundament al politicii, şi-a rezervat un loc precis. (Dar pesemne că nicio lipsă nu este mai frapantă, în cultura română, decât cea a reflecţiei morale, chiar dacă ea începuse cu totul altfel, prin, de exemplu, Învăţăturile lui Neagoe Basarab sau Divanul lui Cantemir.)

Acesta e de fapt mesajul principal al acestei cărţi: să încercăm să formulăm o imagine politică a societăţii româneşti. În ce mă priveşte, cred că avem şanse mari în acest sens, dacă punem în ajutorul nostru un instrument precis – abordarea neoinstituţională. O atare imagine are cel puţin două funcţii: descrie mai întâi structuri şi evoluţii esenţiale ale societăţii, dar, în al doilea rând, oferă şi o explicaţie a acestora. Apelul la instituţiile politice ca explicans al structurilor şi al evoluţiilor sociale este un demers umanist şi optimist: căci ne arată, mai mult decât alte abordări teoretice, că stă în puterile noastre – ale membrilor societăţii – să facem astfel încât să ne fie (tuturor) mai bine.