locul unde a încremenit marea

În valea noastră din Vărai, care vara asta stă să sece, niciodată n-au fost peşti mai mari de-un lat de palmă. Ce să-i faci, noi suntem oameni de pământ, care n-au văzut niciodată marea, Dunărea, ba cei mai mulţi nici măcar Someşul Rece.

Totuşi, în seara aceea de octombrie 1968, pe când desfăceam de zor porumb, la uşa noastră a bătut un străin care, chiar înainte să ne dăm noi seama, a răsturnat de pe umeri drept în mijlocul antreului un peşte cum nu se mai văzuse prin părţile noastre până atunci.

Era o namilă lungă de doi metri, alunecoasă şi rece, pe burta căreia cealaltă namilă, cu două picioare, s-a aşezat să-şi tragă sufletul.

Nu ştiu ce-au vorbit ai mei vreme de un ceas cu străinul, dar până la urmă rumoarea s-a potolit, iar străinului i s-a dat voie să înnopteze în antreul nostru. Am putut să-l văd, în timp ce mă duceau la culcare, cum îşi dă jos căciula, se lungeşte pe duşumea şi-şi aşază capul ca pe-o pernă pe pântecele namilei cu solzi.

A doua zi dimineaţa, când m-au trezit să merg la şcoală, în antreu nu se mai aflau nici namila cu două picioare, nici peştele lui cât covata în care puneam la saramură doi porci odată. Mirosul de peşte rămăsese însă şi a continuat să adie săptămâni întregi, iar după o lună, în spatele măturii, am descoperit un solz sticlos şi rece, mare cât copita de capră, pe care l-am ascuns sub perna mea ani de zile.

Dumnezeule, dar şi când l-a găsit mama, ce bătaie am încasat!

Nu un peşte ca ăla, dar măcar un solz să fi avut vreodată satul nostru şi poate astăzi pământul de pe oamenii noştri de pământ s-ar mai fi şters, în aşa fel încât copiii lor să arate un pic mai puţin greoi şi un pic mai luminoşi ca ei. Şi atunci poate că oamenii noştri de pământ n-ar mai ara şi astăzi pământul ăsta bolovănos cu pluguri trase de câte doi boi de parcă ar despica valurile unei mări încremenite, care, demult, pe vremea când Pământul plutea pe sub ape, şi-a legănat peştii printre dealurile din Vărai.