romi

„Oameni slabi”, spunea satul despre ei şi, într-adevăr, bărbatul, care a scăpat de lumea asta pe la 64 de ani, şi nevastă-sa n-au reuşit să tencuiască niciodată casa pe care le-o făcuse socrul lui, tatăl ei, cu treizeci de ani în urmă. În schimb, obişnuiau să bea amândoi, întâi mult, apoi foarte mult, iar în cele din urmă atât de mult, încât nu se mai trezeau cu zilele, apoi cu săptămânile, apoi cu lunile.

Romi păru să aducă puţină speranţă în această casă de oameni slabi, pentru că se însură cu o fată cu stare, de peste Deal, care mai era, pe deasupra, inspector şcolar la judeţ.

Doamna asta, care i-a ajutat pe mulţi, inclusiv pe mine, să se facă oameni şi-a asumat şi destinul lui Romi şi a trăit alături de el suficient de mult timp ca să-i facă doi copii şi să devină definitiv resemnată. Căci Romi era şi el un om slab, deşi mie-mi plăcea întrucâtva că era slab. Se temea de doamna lui, dar asta nu-l împiedica, ba poate-l stârnea şi mai tare, să bea şi să bea, urmând calea părinţilor lui de acasă. Îl iubeam pe acest om pentru că nu ştia nici ce vrea, nici dacă vrea ceva.

Romi a murit mult mai tânăr decât ai lui de la ţară, cred că n-avea mai mult de cincizeci, şi a murit ca un om slab. N-am fost la înmormântarea lui şi nu m-aş duce nici acum: eram şi sunt eu însumi, fără s-o ştie prea mulţi, un om slab şi tremuram de spaima că sunt un om la fel de slab, de nu chiar mai slab ca Romi.

Între timp, mă apropii de vârsta la care Romi s-a prăpădit, o vârstă când nu doar cei slabi pleacă, ci şi cei tari. N-o să-i pot ierta lui Romi relele pe care mi le-a pricinuit cu voie şi fără voie într-un moment din tinereţe când m-a ajutat cumva să devin pentru o vreme neom, dar poate că Romi nu putea fi altfel: minţea pe rupte că va fi totul în regulă sperând că ziua următoare chiar aşa va fi. Pentru amândoi. Numai că eu continui să trăiesc, iar răul de atunci continuă să-mi facă rău. Sau poate greşesc. Poate greşesc.