vioara

Ienoşel din Valea Rea a fost primul om altfel pe care l-am cunoscut. Iar la vremea când l-am cunoscut, adică pe la nouă ani, măsura cam tot atâţia centimetri ca şi mine, doar că avea cu vreo treizeci de ani mai mult.

Pizmaşă pe Ionică de peste vale, vecinul nostru, care era de-o vârstă cu mine, dar cânta deja la vioară ca un muzician adevărat şi convinsă că trebuie să-mi concurez vecinul cu acelaşi instrument, mama, blestemul vieţii mele, a decis că voi fi şi eu în curând un cântăreţ la vioară. Unul la fel de bun ca Ionică de peste vale.

Aşa că l-a chemat la noi pe Ienoşel din Valea Rea, care făcea tot felul de meştereli din lemn, iar Ienoşel a lucrat la vioara mea viitoare zile, săptămâni la rând. Vioara făcuse deja burtă şi începusem şi eu să cred că, odată ce ai vioară, apoi musai să poţi cânta la ea din prima şi a fost într-o marţi când a fost vioara gata, numai că, în clipa când mi-a încăput pe mână, numai sunet de vioară n-a ieşit din ea.

Jur că era proastă şi că nimeni altcineva n-ar fi putut scoate din pântecele ei vreo melodie, dar pentru că ea a zis că-i numai vina mea şi pentru că Ienoşel a dispărut şi pentru că mi-am dat seama că de cântat nu voi cânta niciodată, m-am făcut mic, chiar foarte mic, pentru ca, atunci când urma să mă bată, să n-aibă mare lucru de bătut.