amicul meu e măcelar din tată-n fiu.

dar de atâtea generaţii de când ucide,

a dobândit un aer de aristocrat:

privirea lui leneşă, pură şi blândă

spune că el îşi face doar datoria,

pentru ca noi, cei care înghiţim

creierii şi carnea animalului răpus,

să putem compătimi în voie.

amicul meu nu omoară din plăcere.

când îşi strecoară cuţitul în inima vitei,

el ştie că amână un râzboi

şi că ne scapă de crima pe care,

mai devreme ori mai târziu,

am fi săvârşit-o pentru a mânca.

marea lui pasiune sunt nietzsche

şi înţelepţii hinduşi.

detestă ospeţele, băutura prea multă

şi dezmăţul. e un învins cu surâsul pe buze.

iar vinovăţia care-l macină adesea

ţine de ideile lui bătrâne, nu de trup:

e singurul care-a văzut cum trupul se zbate

până la ultima suflare

fără ca să ţâşnească din carnea lui idei.

şi-apoi el ştie că, într-un final,

toate se vor plini cum s-a scris

şi cei din urmă vor fi cei din urmă.