Până să ajung în aşezarea asta, în urmă cu patru

ani, habar n-avusesem că există. Călătorisem la-ntâmplare, vreme de vreo săptămână, ba cu trenul, ba cu autobuzul, cu căruţa şi pe jos, fără vreo hartă la îndemână, convins că a opta zi mă voi întoarce în tot mai îndepărtata capitală fără amintiri, fără regrete, fără bucurii, la fel de ostenit precum pornisem.

Se lăsase seara când am ajuns la prima casă, cu al cărei stăpân m-am înţeles mai mult prin semne ca să primesc găzduire. Nu-mi era străină limba lui, semăna cu limba mea, dar de înţeles n-o-nţelegeam.

În dimineaţa următoare, am urcat piciorul de deal pe care casele se căţărau din ce în ce mai rare, iar când am ajuns în vârf, în jurul meu s-a desfăcut o întindere netedă ca-n palmă, unde nu părea să mai ajungă vreun drum şi de unde nu părea să plece vreunul.

Nu erau mai mult de trei case în toată nesfârşirea asta mută, iar ultima, cumva aliniată celorlalte două, dar foarte străină de acestea, părea părăsită de mult. Deşi pe anumite porţiuni se lăsase bine pe spate, gardul m-a împiedicat să văd mai mult.

M-a izbit atât de mult înfăţişarea ei, pe care am avut-o în minte tot drumul înapoi, pe jos, cu căruţa, cu autobuzul, cu trenul, încât nici după ce am ajuns în capitală nu mi-a dat pace. Vreme de un an m-am tot gândit la ea, răstimp în care am cercetat o mulţime de hărţi, căutând cu-nfrigurare pe ele numele aşezării cu pricina, dar n-am dat decât de aşezări mai mari, pe care doar le bănuiam apropiate.

Hotărât lucru, hărţile nu-mi puteau fi de folos, aşa că am pornit-o iarăşi la-ntâmplare, cu trenul, cu autobuzul, cu căruţa, pe jos – şi, parcă mai greu ca prima dată, am ajuns din nou în aşezare. N-am mai poposit la gazda mea din urmă cu un an, care nici n-a părut să mă mai recunoască atunci când am trecut pe lângă casa ei, ci am luat-o bărbăteşte la deal, cu câteva priviri nedumerite-n spate.

Era tot acolo, solemnă, neschimbată şi mută. Am apăsat clanţa ostenită de la poartă şi am intrat în curte. Trona la treizeci de metri în spatele gardului şi mi s-a părut că mă aşteaptă.

Ce mă atrăsese oare la o casă ca asta, nici nouă, nici impunătoare, doar solemnă, dintr-o aşezare pe care nici măcar n-o putusem localiza pe vreo hartă? Nu ştiu, dar când am închis în urma mea poarta, eram deja hotărât să dau bruma de bani pe care-i agonisisem în ultimii ani ca s-o cumpăr, fără să mă gândesc vreo clipă la ce mi-ar fi folosit şi când ar fi urmat să mai ajung acolo.

Am coborât dealul şi am bătut din nou la gazda mea din urmă cu un an. Mai mult din semne decât din vorbe, care, iarăşi spun, păreau ale limbii mele însă nu le-nţelegeam, aceasta m-a-ndrumat spre primăria comunei de care aparţinea aşezarea. Şi m-am dus. Cincisprezece kilometri pe jos, pentru că, tot drumul, n-am întâlnit căruţă sau autobuz.

În prima clipă, primarul a râs ca de o glumă bună:

— Păi cât să coste, oricum nimeni n-o revendică, iar noi nu prea mai avem drum pe-acolo.

Apoi, însă, văzând că are-n faţă un fraier:

— V-o dăm cu cinci mii de lei noi. Dar să ştiţi că n-o să aveţi acolo vreodată nici electricitate, nici apă curentă, nici drum pietruit!

Omul era de aur! I-am lăsat în plus banii pentru întabulare, copii după actele mele, încă cinci sute de lei noi să nu mă uite şi o hârtie cu numărul meu de telefon din capitală.

O sută de ani au durat cele patruzeci de zile cât am aşteptat răspunsul de la primar. Solemn, dar parcă şi zeflemitor, m-a anunţat: „Acum, sunteţi cetăţean al comunei noastre. Puteţi veni să vă luaţi casa în primire”.

M-am urnit din capitală fără grabă. N-am împachetat prea mare lucru, pentru că n-aveam mare lucru de împachetat. Am aşteptat însă trei luni înainte să-mi iau bilet la tren, punând în cumpănă zi de zi nenorocul de a sta în capitală cu nenorocul de a mă stabili acolo. Apoi, într-o zi de dinainte de Paşti, i-am cerut directorului de la ziarul la care lucram o lună de concediu fără plată, le-am spus puţinilor apropiaţi că voi lipsi ceva vreme şi am luat trenul cu care plecasem de fiecare dată din oraş.

Nu mi-am făcut analize medicale pentru că acolo ar fi fost zadarnice şi mi-am lăsat telefonul mobil pe masă, în bucătăria apartamentului în care locuisem cu chirie patru ani. Am luat trenul la clasa a doua, pentru că, oricum, tot acolo urma să ajung, am coborât şi am luat apoi autobuzul, mi-am ridicat de la primărie actul de proprietate, pe urmă am luat o căruţă, iar în cele din urmă am mers pe jos până în aşezarea a cărei ultimă casă era de-acuma casa mea.

Nici acum nu deţineam vreo hartă, dar de-acum nici nu-mi mai trebuia, pentru că locul unde ajunsesem nu era-nscris pe vreo hartă.

Nu mi-am reîntâlnit gazda din urmă cu doi ani şi nici alte priviri n-am simţit în spinare, aşa că am ţinut-o strâns pe piciorul dealului în sus, până am ajuns în faţa casei mele, care parcă se îndepărtase puţin de cele două surate ale ei, dar tot solemnă, neschimbată şi mută rămăsese.

În prima seară am dormit pe prispă, dar noaptea era încă frig, aşa că în seara următoare am îndrăznit să intru şi să mă-ntind cu tot ce-aveam pe mine în singurul pat peste care am dat. Avea trei încăperi casa mea, iar tavanele din lemn se-ntunecaseră de vechime şi de fumul pe care lămpile şi lumânările îl pompaseră spre ele-odinioară. N-am găsit în ea prea multe lucruri care să mă ajute să-mi fac o idee despre întâii ei proprietari, dar nu asta era prioritatea mea în acest moment: trebuia să mă asigur că voi avea ce pune-n pod la toamnă, aşa că vreme de o lună am tot săpat din hârleţ la ceea ce urma să-mi devină grădină şi n-am ridicat ochii din pământ până n-am văzut că din el încep să se iţească firele de la cartofi, de la porumb şi de la grâu. Nu, chiar nu aveam răgaz. Pe urmă, mi-a luat alte două luni ca să prăşesc, încă una ca să mă minunez de cât de mari şi roditoare se fac toate, alta ca să secer grâul, apoi să scot cartofii şi să iau porumbul.

Am părăsit de câteva ori curtea, dar numai cât să ies până în buza dealului, de unde puteam avea sub ochi şi casele de jos, şi pe cele din spatele meu. Şi n-aş zice că n-am rămas uimit văzând cât de sărăcăcioasă era aşezarea în comparaţie cu cimitirul. Oamenii nu păreau să pună mare preţ pe casele lor, mai degrabă triste şi umile; în schimb, crucile din cimitire erau colosale şi trufaşe, mormintele străluceau de flori, iar printre ele lumea forfotea zgomotoasă, ca la piaţă.

Apoi, în octombrie, când deja ştiam că nimeni din capitală nu-şi mai amintea de mine, am zis să îmi măsor şi eu grădina din spatele casei. Cu pasul, mai mult ca să-mi fac de lucru.

Mi-a luat mai mult de cincisprezece minute ca să ajung până la capătul ei, care cobora într-o fundătură. Şi dintr-o dată am văzut ce nu putusem vedea înainte: la nici zece metri depărtare de locul unde ajunsesem, de la pământ la cer se ridica în plină zi un mare zid de întuneric.

În prima zi am gonit de acolo îngrozit şi noaptea am dormit pe buza dealului, cu ochii la puţinele lumini din aşezarea de jos, dar a treia zi m-am dus din nou în fundul grădinii, ca muşcat de febre. Zidul de întuneric era tot acolo, uriaş şi compact, dar noaptea nu se-mprăştia din el, cum se-mprăştie ceaţa, ci părea turnată între nişte cofraje de sticlă invizibile, densă şi incasabilă ca la începutul lumii.

Am revenit şi mă apropii tot mai mult de zidul acesta care parcă tocmai pe mine mă aştepta. Este noiembrie şi lumina brumată care-mi bate-n spate mă ameţeşte ca alcoolul tare de pe vremuri. Ieri, din spatele zidului mi s-a părut că aud şoapte. Azi aud deja voci şi tropot de paşi. Dincolo de zidul din grădina mea poate că este dincolo. La nici doi paşi de mine, forfoteşte dincolo, acel dincolo pe care l-am pierdut demult. Poate că localnicii din vale tocmai pe el îl celebrează.