atunci când îţi vei toci toate simţurile, vei scrie

cartea rece. din care nu vor adia efluvii, nu vor răzbate zgomote, nu va licări lumina, nu se va exfolia pipăitul, nu vor sfârâi ca arse dulcele, acrul, amarul. cartea rece, după care umbli cu simţurile făcute ferfeniţă şi care nu ţâşneşte din energiile intacte, ci dintr-un puţ din care au fost supte toate materiile potrivite extazului, necesităţii, forţei, derutei, eşecului. în cartea rece sunt spectre care se adună pe câmpul de bătaie mult după ce bătălia s-a sfârşit. şobolani de pâslă care nu vânează şi nu sunt vânaţi. preoţi de gheaţă care nu mai trebuie să predice. anesteziaţi care subţiază şi ultima realitate. o lungă pânză cu stafii ordonate şi hieratice, dar care nu se roagă, ci pur şi simplu se odihnesc.

până atunci, însă, ai de tocit tot ce mai e de tocit. simţuri mai mici, organe mai mici. şi deci hrană mai puţină pentru fiecare dintre ele. până atunci, însă, ochii să nu mai vadă, dar să nu devină orbi, pielea să nu mai simtă căldura şi îngheţul, timpanele să atârne blege ca nişte scorburi puse la muiat, limba să se cureţe de orişice gust, nasul să ajungă ca un grătar de fontă prin care intră, albe, terne, fără nuanţă, şi miasmele, şi miresmele. o făptură fără simţuri în vârful unui deal fremătând de verdeaţă. soarele privit cu tecile urechii. vântul ascultat cu pupilele bulbucate. un miros ca un val de nisip în pustiul limbii. şi odihna, da, odihna simţurilor până mai ieri atât de ostenite.