Capitolul XXVI
Secularizarea
XXVI.1. Secularizarea – o absență a codurilor de sens
Paradigmele discursului sociologic despre secularizare, secularizarea privită din perspectivă istorică, formele secularizării în erele preindustrială, industrială şi postindustrială, sensurile sociale ale secularizării sunt analizate detaliat de Jože Bajzek şi Giancarlo Milanesi în lucrarea Sociologia della Religione1. De asemenea, revista Fides et Libertas consacră un număr special secularizării. Aceasta este pusă în relaţie cu libertatea religioasă, legislaţia europeană şi actualele politici referitoare la drepturile omului2. Analiza trebuie însă să înceapă cu semantica termenului secularizare.
Aşa cum arată Jean Baubérot, „termenul «secularizare» este polisemantic”3. Etimologic, secularizarea provine din termenul latin saeculum. Inițial, acesta desemna „vecii vecilor” sau întregul unui timp (durata). Nu întâmplător, timpul plenar se măsura ca secol (o sută de ani).
Jean Delumeau a surprins foarte bine înțelesul teologic al secularizării când s-a referit la Europa protestantă a secolului al XVI-lea și la „refuzul teologic, începând de la Luther, de a stabili o diferență sacramentală între pastori și laici”4.
Sensul pur social al secularizării este acela de
însuşire a bunurilor ecleziastice de către puterea civilă, fie că este vorba de transferuri legate de Reforma protestantă (în secolul al XVI-lea şi în secolul al XVII-lea), fie de proprietăţi ale Bisericii Catolice, renaţionalizate şi vândute ca „bunuri naţionale” în cursul Revoluţiei Franceze5.
În joc este un sens tare al secularizării, unul cu profunde conotații negative. Acesta are în atenție secularizarea ca instrument ideologic și politic de luptă contra religiei și Bisericii. Tocmai de aceea sociologul englez David Martin propunea înlocuirea temenului „secularizare” cu un altul, „atâta timp cât orice utilizare a secularizării reverberează prin ecourile neplăcute ale conotațiilor ei mai largi”6.
Reluat peste timp într-o altă formă, acest sens prim al secularizării va desemna modul în care „organizațiile religioase își mențin influența socială, averea și prestigiul”7. Teza lui Anthony Giddens este că „organizațiile religioase au pierdut progresiv și mult din influența politică și socială deținută anterior, iar această tendință se remarcă în lumea întreagă, deși există unele excepții”8. Astăzi, aceste excepții devin tot mai numeroase. Faptul acesta confirmă o dată în plus reîntoarcerea unei mari părți a lumii occidentale la credințele și practicile religioase, chiar și în chipuri noi, inedite.
O altă ipostază a secularizării se referă la „incapacitatea marilor sisteme religioase de a mai ține împreună sub control diferitele dimensiuni ale experienței religioase, individuale și colective”9. Lipsa de control și de ofertă spirituală adecvată structurii de așteptare a tinerelor generații au dus, uneori, la apariția noilor mișcări religioase de ispirație iudeo-creștină sau orientală.
Ideea este surprinsă și de Robert Merton. Pentru cunoscutul sociolog, secularizarea presupune înlocuirea unor mecanisme sociale nefuncționale cu altele funcționale. Astfel, „magia sau anumite rituri și credințe religioase sunt funcționale din cauza efectului lor asupra stării de spirit sau de siguranță a credinciosului”10. Atunci când aceste mecanisme magico-religioase împreună cu efectele lor dispar, sunt înlocuite cu alte mecanisme nereligioase. Secularizarea presupune așadar dominanța socială a sistemelor și mecanismelor sociale laice, profane11.
O altă dimensiune a secularizării cercetată sociologic se referă la religiozitate. În termenii lui Anthony Giddens, aceasta cuprinde ansamblul de credințe, idei și valori pe care și le asumă membrii unui grup, ai unei comunități sau societăți. Corelația dintre criteriul cantitativist al frecventării Bisericii și credința în idei și valori religioase nu este simplă. „Multă lume cu credințe religioase nu participă cu regularitate la slujbele religioase sau la ceremoniile publice.”12 Aceasta nu înseamnă că oamenii nu au așteptări și convingeri profunde de natură religioasă. Invers, dacă frecventează des și foarte des Biserica, nu înseamnă automat ca au și convingeri religioase puternice. Așa cum susține Anthony Giddens, unii occidentali merg frecvent la Biserică pentru că există în comunitate o puternică structură socială de așteptare care leagă comportamentul social al bătrânului de mersul frecvent la Biserică. Alții, dimpotrivă, merg frecvent la Biserică în virtutea unui îndelung obicei.
Un alt sens teologic al secularizării, prezent în catolicism, are în atenţie „trecerea unui om al Bisericii – presupus că trăieşte în afara «secolului» (în sensul cuvântului saeculum: lume) – în «stare seculară», adică la viaţa secolului (fie că părăseşte sau nu preoţia, dacă era preot)”13.
Peter Berger, un clasic al sociologiei religiilor, defineşte succint secularizarea ca fiind „procesul prin care sectoare ale societăţii şi ale culturii sunt sustrase autorităţii instituţiilor şi simbolurilor religioase”14. Sustragerea se cuantifică și prin „scăderea numărului de membri ai organizațiilor religioase…”15 care merg la Biserică. Același sociolog american a pus la un colocviu din 1993, la Universitatea Harvard, o întrebare interesantă: „Unitatea situației religioase a Europei Occidentale nu se bazează oare pe excepționalitatea sa care o separă de restul lumii?”16. El a adăugat că Vestul Europei este singurul loc în care teoriile clasice ale secularizării au suport fizic observabil. „Dispariția bisericii de pe scena publică, ruperea legăturii biserică-stat, […], privatizarea sa sunt fenomene contrare celor care au loc în restul lumii.”17
XXVI.2. Resacralizarea vieții sociale
Luat de sine stătător, criteriul frecventării Bisericii este simplist și oferă o imagine superficială a vieții religioase. El nu poate fi aplicat unitar tuturor țărilor europene. În realitate, există foarte mulți oameni cu convingeri religioase profunde, uneori în disonanță cu cele oficiale, dar care nu merg frecvent la Biserică18. Motivațiile sunt diferite, dar nu ne îndreptățesc să afirmăm un mare succes al stilului de viață laic, pe deplin desacralizat. În Europa de Est, de exemplu, bisericile sunt prezente din plin în viața socială, iar privatizarea religiei este dublată de o prezență publică puternică a Bisericii.
Bryan Wilson, un alt autor de referinţă, scrie despre secularizare că ar fi „procesul prin care instituţiile, ideile şi practicile religioase nu mai sunt socialmente încărcate de sens”19. Sunt vide de orice semnificaţie. Evident, definiţia lui Wilson este exagerată şi nerealistă. Niciodată în spaţiul occidental simbolurile, ritualurile şi mitologiile religioase nu au fost lipsite de sens. Au avut un sens (de regulă originar) ocultat sau au dobândit sensuri sociale lipsite de orice conţinut revelat, ceea ce este cu totul altceva.
În schimb, secularizarea cuprinde în mod cert activități cum ar fi:
– raţionalizarea vieţii sociale;
– privatizarea religiei;
– creşterea autonomiei instituţiilor sociale în raport cu Biserica;
– confiscarea averilor mănăstirești de către stat;
– diminuarea timpului, efortului și a resurselor dedicate celor sacre de către mulți occidentali;
– orintarea generală a oamenilor către empiric, pragmatic, concret, în detrimentul practicilor spirituale și religioase;
– trecerea pe plan secund a pasiunilor artistice, poetice, filosofice și privilegierea profesiilor ce asigură șanse mai mari pentru inserția cetățenilor pe piața muncii.
Fenomenul secularizării crește odată cu cel al globalizării. În 1981, Bryan Wilson a intuit foarte bine această realitate socială numind-o societalizare: „Procesul prin care o colectivitate atât de numeroasă de comunități și indivizi este atrasă într-o rețea complexă de interdependențe, în care rolurile lor sociale sunt articulate rațional, se numește societalizare”20. Astăzi, corelația dintre secularizare și societalizare a devenit un fapt aproape de la sine înțeles.
În afara secularizării au rămas comunităţile şi o bună parte a societăţii, în general21. Elitele intelectuale şi liderii politici au fost atinşi profund de efectele „dezvrăjirii lumii” (o altă sintagmă sinonimă cu secularizarea). Marea majoritate a populaţiei din Occident a asistat însă la revenirea în ultimul timp a religiei în sfera publică22. Exemple: încrederea mare şi foarte mare de care se bucură bisericile creştine în Europa de Est după 1990; revirimentul islamului în Occident; succesul imens al mişcărilor evanghelice în America de Sud.
Reîntoarcerea la religie și Biserică se observă și în țările puternic secularizate. Ea este constant impulsionată de nenorociri și dezastre. În literatura de specialitate sunt date exemple de acum cunoscute: moartea celor 94 de suporteri ai echipei de fotbal Liverpool în aprilie 1989, tragedia din 11 septembrie 2001 din SUA, masacrul de la Erfurt, Germania, 2002. „Aici, în fosta Germanie de Est, unde nivelul de practicare a religiei a scăzut mai mult decât altundeva în lume, a existat un adevărat aflux spre bisericile de obicei pustii.”23 La fel s-a întâmplat „atunci când feribotul Estonia s-a scufundat în Marea Baltică cu o mulțime de suedezi la bord și când, în Suedia, bisericile s-au umplut de persoane care participau la slujbele funerare”24. Concluzia foarte subtil formulată de Charles Taylor este aceea că „identitatea religioasă sau spirituală a maselor de oameni rămâne în continuare definită de forme de viață religioasă de care aceștia se țin în mod obișnuit la o distanță apreciabilă”25. Ele sunt clar definite de religia creștină în Europa. Interesantă este remarca lui Taylor (la care subscriu fără rezerve) că învățăm să prețuim mai mult propriile credințe și simbolurile religioase atunci când îi vedem pe alții cum și le asumă și le prețuiesc pe ale lor.
Anthony Giddens, în lucrarea Sociologie, susține și el că „ar putea părea ciudat să sugerăm că influența religiei în lumea modernă este în declin”26. Argumentele cunoscutului sociolog britanic se referă la fundamentalismul islamic din Iran, Orientul Mijlociu, Africa și India, caracterizat ca fiind „foarte dinamic”27 și refractar occidentalizării. Mai sunt aduse în discuție celebrele conflicte din Irlanda de Nord dintre catolici și protestanți sau fantasticul entuziasm catolic care cuprinde America de Sud la fiecare vizită a Papei.
La rândul său, Jacques Lacan se arăta în 1974 foarte optimist în ceea ce privește viitorul religiei. El avea în minte „religia adevărată” (pentru el, confesiunea catolică): „Religia, mai ales cea adevărată, are resurse pe care nici măcar nu le putem presupune”28. Aceste resurse le-ar folosi în primul rând pentru a oferi un sens descoperirilor științifice recente. Conform creștinismului, ele se cer compatibilizate cu credința în Dumnezeu. Or, preoții creștini sunt adevărați maeștri în a conferi sens și semnificație la tot ceea ce aduc în atenția opiniei publice oamenii de știință. La limită, Vaticanul a reușit să compatibilizeze până și credința în existența extratereștrilor cu canoanele religiei creștine.