Capitolul IV
Iudaismul
IV.1. Textele de bază ale iudaismului
Orice mare religie a lumii se bazează pe existenţa unor texte sacre. „Religia lui Israel1 este, prin excelenţă, religia Cărţii.”2 Ea cuprinde un corpus de texte de vârste şi orientări diferite. Există astfel Pentateuhul, adică primele cinci cărţi ale Legii (Tora).
Sursele sunt diferite. Conform lui Mircea Eliade3, avem:
a) sursa iahvistă – reprezintă cel mai vechi izvor (secolul al X-lea sau al IX-lea), cel care îl numeşte pe Dumnezeu Iahve;
b) sursa elohistă – este mai nouă şi foloseşte numele de Elohim pentru a-l desemna pe Dumnezeu;
c) sursa sacerdotală – este cea mai nouă şi cuprinde opera preoţilor, cea care are în atenţie cultul şi legile;
d) sursa deuteronomică – se referă exclusiv la Denteronom.
În conformitate cu aceste surse, avem următoarele texte de bază ale iudaismului:
a) Tora este Legea dată lui Moise de Dumnezeu pe muntele Sinai. Cuprinde primele cinci cărţi ale Bibliei (sau Pentateuhul): Geneza, Exodul, Leviticul, Numerii, Deuteronomul;
b) Profeţii sunt texte care au în atenţie istoria evreiască dintre momentul instalării lui Israel în Canaan până la Exil;
c) Scrierile sunt cărţi de rugăciune, reflecţie şi înţelepciune specifice gândirii filosofice şi religioase iudaice;
d) Septuaginta (72). Are o istorie specială, prezentată în orice manual de istorie şi sociologie a religiilor. Astfel, în comunităţile evreieşti din Alexandria secolului al III-lea î.Hr. este trimis de marele preot Eleazar un grup de 72 de înţelepţi. Misiunea lor culturală era de a traduce Tora în limba greacă. Torei i se adaugă ulterior 10 cărţi noi scrise direct în limba greacă. În final, a rezultat Vechiul Testament al Bibliei creştine;
e) Mişna („memorizarea”, „învăţătura”, „repetarea”). Cuprinde, printre altele, învăţătura orală, mai exact acele instrucţiuni transmise de Dumnezeu lui Moise prin viu grai. Mişna formează ezoterismul iudaic, adică transmiterea iniţiatică a doctrinei secrete. Conţinutul Mişnei este însă mai cuprinzător. „Cele şase volume ale sale, dintre care cel dintâi expune în mod sistematic iudaismul, reprezintă mult mai mult decât un cod de legi, pentru că ele cuprind valori, ca şi legi, principii etice, ca şi reguli, şi privesc serviciul divin şi puritatea în aceeaşi măsură ca jurisdicţia criminală şi statutul personal.”4
Din punct de vedere sociologic, scopul social al acestui corpus de texte (Mişna) a fost acela de a unifica comunităţile iudaice, de a întări rabinismul şi de a asigura un formidabil temei religios, ezoteric, juridic, cultural, etic (re)construcţiei identităţii evreieşti. Mişna a avut un rol decisiv în supravieţuirea istorică a iudaismului şi a poporului evreu;
f) Talmudul („învăţătura”). Cuprinde Mişna şi comentariile la Mişna, numite Ghemara. „Talmudul reprezintă, într-adevăr, miezul iudaismului.”5 Există două Talmuduri. Primul este Talmudul din Babilon şi conţine 8.744 de pagini. Are un rol social cu totul special. Acest Talmud a fost şi este pentru evreii credincioşi un veritabil ghid care le-a arătat cum trebuie să se adapteze diverselor situaţii de viaţă;
g) Talmudul din Ierusalim a fost definitivat în jurul anului 450 d.Hr. În mistica evreiască, un loc aparte îl are Lumea Tronului (Merkaba). Apar aici viziunile sălilor şi palatelor pe care le traversează vizionarul până ajunge la al 7-lea Hekhal, acolo unde se află Tronul Slavei;
h) Sefer Yetzirah („Cartea Creaţiei”). Este un text capital al misticii iudaice care cuprinde cele 32 de căi minunate ale înţelepciunii (Hokhma) prin care Dumnezeu a creat lumea. Mai conţine cele 22 de litere ale alfabetului ebraic, dar şi cele 10 numere primordiale (Sephiroth).
Acestea erau:
1 – pneuma (ruah)
2 – aerul primordial
3 – apa
4 – focul
5-10 – cele şase direcţii spaţiale;
i) Kabbala (Cabala) (rădăcina kbl înseamnă „a primi”). Cea mai veche expunere a Cabalei apare în Bahir, redactat după „Marele Mister” (Raza Rabba), o importantă scriere ezoterică. În Cabala, extazul este pus în valoare de Abraham Abulafia (născut la Zaragoza, în 1240). Abulafia dezvoltă o tehnică meditativă în jurul numelui lui Dumnezeu, aplicându-i ştiinţa combinatorie a literelor alfabetului ebraic. Autorul se referă şi la practici de tip yoga: ritmarea respiraţiei, posturile speciale, formele de incantaţie. Prin asocieri şi permutări de litere se obţin contemplaţia mistică şi viziunea profetică;
j) Sefer ha-Zohar („Cartea Splendorii”). Cuprinde aproximativ 1.000 de pagini. A avut un succes neobişnuit în istoria Cabalei. A fost considerat text canonic şi este aşezat alături de Biblie şi Talmud. Scopul: cunoaşterea şi descrierea lucrării misterioase a divinităţii. Dumnezeul ascuns este fără calităţi şi atribute. El manifestă totuşi în Creaţie anumite atribute, care sunt aspecte ale naturii divine. Există 10 atribute fundamentale ale lui Dumnezeu, numite Sephiroth. Împreună formează arborele mistic al lui Dumnezeu. Alteori, Sephiroth sunt simbolizate de un om: Adam Kadmon, omul primordial.
IV.2. Începuturile iudaismului
Iudaismul începe, în opinia multor autori, cu Avraam, un profet veterotestamentar care „a fost ales de Dumnezeu pentru a deveni strămoşul poporului lui Israel şi a pune stăpânire pe Canaan”6. Totuşi, începuturile veritabile ale iudaismului sunt legate de „primele unsprezece capitole din Facerea care povestesc evenimentele fabuloase care au precedat alegerea lui Avraam, de la Facerea Lumii până la Potop şi la Turnul Babel”7.
Mai sunt menţionate în Istoria credinţelor şi ideilor religioase episoade mitologice memorabile, cum ar fi:
a) păcatul originar şi izgonirea din Rai;
b) limitarea vieţii omului de la 800-900 de ani la 120 de ani, în urma unirii dintre Fiii Cerului (posibil „îngeri căzuţi”) şi fiicele oamenilor. Au rezultat „vitejii din vechime”.
Al doisprezecelea capitol din Facerea relatează întemeierea Israelului de către Avraam. Este apoi detaliat ritualul sacrificiului lui Isaac, care – după M. Eliade – instituie social modelul unui nou tip de experienţă religioasă: credinţa. Aparent era un infanticid sau, după unii autori, un ritual străvechi ce ţinea de sacrificarea primului copil.
Naraţiunea veterotestamentară continuă cu întâmplările lui Avraam şi ale fiului său Isaac, ale nepotului său Iacob şi ale lui Iosif. Tradiţia susţine că toate acestea formează împreună perioada patriarhilor.
Istoria iudaismului continuă cu alte evenimente paradigmatice relatate tot în Biblie. În sinteză, ele ar fi următoarele:
Instalarea lui Iacov şi a fiilor lui în Egipt; persecuţia declanşată, câteva secole mai târziu, de către un faraon care a ordonat exterminarea primilor născuţi ai israeliţilor; peripeţiile lui Moise (miraculos salvat de masacru şi crescut la curtea faraonului) după uciderea unui soldat egiptean care copleşea sub lovituri pe unul dintre fraţii săi, în special fuga sa în deşertul Madian, apariţia „tufişului arzător” (prima sa întâlnire cu Iahve), misiunea cu care l-a însărcinat Dumnezeu, de a scoate poporul său din Egipt, şi revelarea numelui divin; cele zece plăgi provocate de Iahve pentru a forţa consimţământul faraonului; plecarea israeliţilor şi trecerea lor prin Marea de trestii, ale cărei ape au scufundat carele şi pe soldaţii egipteni care îi urmăriseră; teofania de pe Muntele Sinai, alianţa încheiată de Iahve cu poporul său, urmată de instrucţiuni privind conţinutul revelaţiei şi cultul; în fine, cei patruzeci de ani de mers prin pustiu, moartea lui Moise şi cucerirea Canaanului sub conducerea lui Iosua8.
IV.3. Caracteristicile sociale ale iudaismului
a) Mircea Eliade, în Istoria credinţelor şi ideilor religioase…, susţine că iudaismul transformă în evenimente ale istoriei sfinte unele structuri religioase de tip cosmic (exemplu: evenimentul cosmic legat de venirea primăverii – se corelează cu Paştele evreiesc);
b) Iahve este un zeu gelos. El cere fidelitate absolută. Or, după trecerea miraculoasă a mării, evreii l-au trădat. La Peor, de exemplu, fiicele moabiţilor i-au invitat pe evrei să-i aducă jertfe lui Baal. Au acceptat. Ei bine, pentru Israel lupta începută la Peor continuă şi astăzi;
c) Regalitatea, instituţie străină, a fost valorizată cu un nou act al istoriei sfinte;
d) Sincretismul religios. După ce întreaga comunitate evreiască condusă de Moise pătrunde în Canaan, sub Iosua, Saul va fi proclamat rege. Perioada se numeşte Epoca Judecătorilor. Judecătorii erau şefi militari, consilieri, magistraţi. Atunci apare sincretismul religios, cel care va duce la confuzia dintre Baal şi Iahve. Templul din Ierusalim va fi construit de Solomon după modelul cananean. Solomon a acceptat cultele nevestelor sale străine şi a permis construirea de altare/sanctuare în cinstea zeilor lor. După moartea lui Solomon, regatul s-a scindat în două: cel de nord, al lui Israel; cel de sud, al lui Iuda. Aici, Iahve era adorat sub chipul a doi viţei de aur. Faptul în sine încălca interdicţia „chipului cioplit”;
e) Valorizarea religioasă a „terorii istoriei” (Eliade).
IV.4. Sărbătorile evreieşti
Există în iudaism o serie de sărbători religioase care au semnificaţii ce provin din istoria sacră a poporului evreu. Ele se reactualizează permanent şi au un rol foarte important în conservarea tradiţiei şi în definirea identităţii naţionale şi religioase a evreilor de pretutindeni. Cele mai cunoscute sărbători sunt:
• Sabatul. Este considerată „cea mai importantă sărbătoare religioasă iudaică”9. Simbolic, ea recapitulează ritualic scena egipteană. Anunţă deopotrivă escatologia cu beatitudinea ultimă ce va urma. Timpul de după timp este unul al mântuirii. Această condiţie postistorică şi primordială e anticipată şi simbolizată de ziua de Sabat.
Există în iudaism şi un ritual special al mesei de Sabat. Vineri seara, mama aprinde lumânările speciale. Apoi tatăl, capul familiei, se întoarce însoţit de copii de la sinagogă şi „binecuvântează familia, rostind versetele din Pildele lui Solomon, capitolul 31”10. Urmează binecuvântarea pâinii şi a vinului. Din pâinea ritualică (challah) „se mănâncă două felii, în amintirea porţiei duble de mană divină căzută în pustie, în ziua dinainte de Sabat”11.
Prezenţa obligatorie a evreilor religioşi în familie, vineri seara, pentru practicarea ritualului de Sabat are consecinţe şi asupra statutului lor profesional, respectiv asupra relaţiilor sociale şi colegiale din firma în care lucrează. Mai exact, unii evrei religioşi şi-au deschis o afacere privată – fapt ce le permite prezenţa în familie vineri seara. Alţii cultivă relaţii colegiale foarte bune, din moment ce lucrează după program, duminica sau de Crăciun pentru a avea liber în zilele de vineri şi sâmbătă.
Există şi alte interdicţii specifice zilei de Sabat. În sinteză, ele se referă la interdicţia de a conduce maşina şi de a folosi transportul în comun etc.
• Pesah. Este sărbătoarea Paştelui evreiesc. Se reactualizează plecarea evreilor din Egipt sub conducerea lui Moise. Masa festivă de Paşte (Sederul) este un moment special de aducere aminte a faptelor exemplare veterotestamentare şi de reiterare a timpului sacru în care au avut loc evenimentele destinale din istoria tuturor evreilor.
Unitatea familiei şi solidaritatea dintre membrii ei sunt ipostaziate şi în discuţiile contemporane din jurul mesei de Paşte. Ele pleacă de la evenimentele fabuloase din istoria poporului evreu şi ajung la subiecte foarte actuale (interpretate în spiritul tradiţiei sacre): „riscul, alegerea, speranţa, dezamăgirea, conducerea, greutăţile şi sacrificiul”12.
• Anul Nou (Roş Haşana). Este o mare sărbătoare evreiască a sfârşitului şi începutului de an. Asumarea profundă a spiritului sărbătorii de către evreii religioşi presupune parcurgerea unei perioade ascetice, numită semnificativ Zilele de Frică. Sunt în număr de 40 şi obligă pe evreul ortodox la pocăinţă, reculegere şi pregătire spirituală pentru Noul An.
Ritualul mesei de Anul Nou este unul special. Urmează slujbele lungi de la sinagogă şi sunatul din şofar (corn de berbec), cu scopul de „a trezi” credincioşii.
• Marea Iertare (Iom Kipur). Reprezintă cea mai sfântă zi din calendarul liturgic evreiesc. Este o zi de post care încheie Cele Zece Zile de Frică şi-l pregăteşte pe evreul religios în vederea începerii Noului An. Simbolizează reîntoarcerea evreilor la Iahve, după repetate perioade de rătăcire.
Este o sărbătoare a interdicţiilor: nu se lucrează, iar evreii „trebuie să se abţină de la mâncare, băutură, ungere cu uleiuri, relaţii sexuale, spălare (de plăcere) şi de la a purta pantofi de piele”13. Totul se încheie cu ultima slujbă a postului (Închiderea Porţilor), apoi „porţile Raiului rămân deschise pentru întoarcerea lui Dumnezeu”14. Ultimul sunet al şofarului semnifică dorinţa umană „de a atinge bunătatea şi recunoştinţa”15.
• Sărbătoarea sorţilor (Purim). Sărbătoarea face trimitere la perioada sacră dintre distrugerea primului templu şi ridicarea celui de-al doilea. În amintirea acelui episod arhetipal, „Purimul se sărbătoreşte cu petreceri şi daruri constând în hrană pentru cei nevoiaşi, iar în sinagogi se citeşte Megillah (sulul cărţii Esterei)”16.
• Sfinţirea Templului (Hanuca). Este sărbătoarea purificării templului de către evrei. În fiecare noapte din această perioadă se aprinde o lumânare pentru a aminti de „miracolul uleiului”. Atunci, la purificarea templului, uleiul trebuia să ţină o singură zi. „Totuşi, focul a ars opt zile. Acest fenomen a fost interpretat ca o lucrare creativă a Domnului.”17 A avut un efect social semnificativ.
IV.5. Hasidismul – un fenomen social
„Este ultima expresie a misticii iudaice şi, probabil, mişcarea evreiască cea mai cunoscută…”18 În centrul ei stă figura emblematică a unui Mesia. Ce este Mesia? Este alesul, Cel Aşteptat pentru Mântuire. În secolul al XVII-lea, la Smirna, în faţa unei mulţimi delirante, Sabbathai Zwi s-a proclamat Mesia al poporului Israel. Meritul real este însă al unui ucenic de-al său, Nathan din Gaza (1644-1680), un iluminat care putea citi secretele sufletului. Acesta a văzut în Zwi pe Mesia. Tot el a asigurat teologia mişcării şi i-a coordonat răspândirea. Mişcarea – sfârşită cu convertirea lui Sabbathai Zwi la islamism – a sfârşit prin a dezintegra ortodoxia iudaică. Hasidismul profera un sabbatianism moderat.
După alte surse, hasidismul ar fi apărut în Polonia şi Ucraina, la jumătatea secolului al XVIII-lea. Acestea erau regiuni în care Mesia a avut un impact deosebit. Personalitatea socială în jurul căreia a luat fiinţă acest formidabil curent social a fost Israel ben Eliezer (1698-1760). A fost supranumit „Stăpânul Numelui Bun” sau „Cel ce cunoaşte tainele Numelui lui Dumnezeu”.
Hasidismul încerca să facă accesibile omului de rând misterele Cabalei. Învăţătura cabalistică ajunge să fie prezentă în cuprinsul întregii comunităţi, cu condiţia de a fi primită. Evident, subtilităţile teologice şi religioase nu au fost înţelese, dar Cabala a cunoscut diverse versiuni populare. Nu doctrina, ci personalitatea Maestrului contează. În joc era acum modelul omului sfânt, care va salva Israelul. Se transmite secretul căii mistice de la individ la comunitate. Avem de-a face cu o socializare a escatologiei. Trăirea şi fervoarea religioase au cuprins întreaga comunitate. Povestirile hasidice (M. Buber) joacă acum un rol capital în viaţa comunităţilor religioase. În centrul lor se află ţadicul – un fel de guru.
Astăzi, adepţii hasidismului reprezintă versiunea ultraortodoxă a iudaismului. Evreii hasidimi sunt uşor de recunoscut graţie vestimentaţiei specifice şi stilului de viaţă unic: poartă „paltoane negre şi zulufi”19, păr lung, mantii şi pălării cu boruri largi. Pe lângă versiunea ultraortodoxă a iudaismului, mai există astăzi şi alte variante ale asumării şi practicării religiei evreieşti.
IV.6. Ipostaze sociale actuale ale iudaismului: reformatorii, ortodocşii, conservatorii
a) Evreii reformatori. Unii evrei au căutat să îşi adapteze stilul de viaţă la mediul social nonevreiesc. S-au integrat în viaţa social-politică şi culturală a altor naţiuni. Faptul acesta nu era însă suficient. Trebuia ca reformatorii „să ajungă la o orientare spirituală diferită de cea a secolelor precedente, adaptată noilor vremuri”20. Prin urmare, au relativizat legislaţia iudaică, considerând-o exclusiv produsul unor contexte politice, sociale şi culturale. În viziunea reformatorilor, Tora nu mai este o legislaţie divină, revelată, aşa cum o considerau tradiţionaliştii.
Un prim pas al schimbării a constat în reformarea templului. În 1810, la Seesen (Germania), el va fi construit cu autofinanţare. Israel Jacobson (1768-1828) va instaura „templul” în locul „sinagogii”. Noutatea absolută era aceea că, până atunci, denumirea de templu „fusese rezervată exclusiv templului din Ierusalim”21. Alte noutăţi introduse atunci de reformatori au fost următoarele: „Omiliile, imnurile şi rugăciunile trebuiau recitate în germană, iar momentele celebrării puteau fi însoţite de sunetul orgii”22. Modelul adoptat a fost cel al evreilor italieni.
Opt ani mai târziu, la Hamburg, evreii reformatori au întemeiat un alt templu şi au mers mai departe cu reformarea iudaismului: „Rugăciunile pentru mântuirea naţională au fost reformulate, fiindu-le dată o semnificaţie generală, astfel încât să se poată referi la întreaga omenire, iar concepţia curentă despre Mesia a fost înlocuită cu ideea unei ere mesianice, valabilă pentru întreaga umanitate”23.
Alte practici reformiste au avut în atenţie uniformizarea pe sexe a obligaţiei de a respecta poruncile. Celebrarea vârstei de 13 ani pentru băieţi, în sensul că devin Bar Mitzvah (fiii poruncii), adică sunt obligaţi să respecte poruncile, a fost extinsă şi pentru fete. Această noutate era un „…fapt fără precedent în istoria iudaismului…”24. Ceremonialul religios a fost scurtat; serviciul liturgic a fost mutat de sâmbătă pentru duminică; a fost abolită obligaţia de a-şi acoperi capul; s-au celebrat căsătorii între rude apropiate; s-a încercat şi abolirea cunoscutelor reguli alimentare şi chiar a circumciziei. Din Germania, reforma ajunge şi în SUA.
b) Evreii ortodocşi. Iudaismul ortodox „se bazează pe convingerea că legea scrisă, codificată în Tora, şi legea orală, codificată în Talmud şi transmisă de învăţătura rabinică, conţin autenticul cuvânt al lui Dumnezeu. Aşadar, Tora este imutabilă, iar legile ei, care implică toate sectoarele vieţii, sunt mereu valide în forma în care au fost promulgate”25.
Evreii ortodocşi sunt numeroşi după recensământ, dar puţini sunt practicanţi. Sunt majoritari în SUA (New York) şi Israel. Sunt urmaşii evreilor polono-lituanieni ce au emigrat la începutul secolului al XIX-lea. Au adus la zi stilul de viaţă al acestor evrei din secolele XVI-XVII: „lungi mantale negre, pălării rotunde împodobite cu păr, barbă lungă şi neîngrijită”26. Viaţa cotidiană este condiţionată de cele 620 de porunci. Se roagă zilnic de trei ori şi respectă întocmai regulile Sabatului.
Cel mai important grup ortodox de evrei din SUA este Mişcarea Lubavich (numele unui sat rusesc din provincia Smolensk). Liderul lor spiritual este venerat şi ascultat necondiţionat. Mişcarea hasidistă Lubavich are actualmente mii de discipoli fideli. Dispun de „sinagogi, şcoli şi centre de educaţie pentru adulţi în numeroase ţări; toate aceste instituţii depind direct de sediul central din Brooklyn”27. Cultivă toleranţa pentru absolut toţi evreii lumii (practicanţi sau nu), în ideea că „în sufletul oricărui evreu se află o scânteie divină ce aşteaptă să fie reaprinsă”28.
Neoortodoxia evreiască din SUA este varianta iudaică cea mai susţinută de evreii actuali. Ea încearcă să combine tradiţia religioasă clasică cu modernitatea şi provocările secolului XXI. Nu a renunţat la separarea femeilor de bărbaţi, dar a acceptat ca predicile să fie ţinute în limbile comunităţii respective.
Un element specific al stilului de viaţă este dragostea faţă de carte. Încurajaţi de liderii lor spirituali (rabinii), evreii ortodocşi din SUA (şi nu numai) s-au implicat foarte mult social. Au urmat studii universitare şi – interesant – au fost încurajaţi să cerceteze istoria și filosofia religiilor . Susţin că adaptarea la lumea modernă este esenţială, cu condiţia să nu intre în contradicţie cu Tora. Fiind sionişti, ei aşteaptă un Mesia.
c) Evreii conservatori. Curentul se plasează undeva la mijloc, între reformişti şi ortodocşi. Conservatorii susţin şi respectă tradiţia religioasă, normele juridice, dar au o viziune novatoare cu privire la dinamica lor. O altă idee de bază este aceea că revelaţia nu a fost dată lui Israel, exclusiv lui, ci prin Israel întregii lumi. În joc este prezent iudaismul catolic (adică universal). Tradiţia continuă să-şi facă simţită prezenţa în timp şi istorie. Spiritul ei contează, dovadă că a fost modificată, adaptată condiţiilor sociale şi culturale de-a lungul timpului. Legile juridice şi sancţiunile vor cunoaşte, la rândul lor, modificări, inovaţii. Este un accent evident pus pe social, pe voinţa comunităţii. În concluzie, aşa cum scrie Giuliano Tamani, din dorinţa de „a sintetiza atitudinea celor trei mişcări majore din patrimoniul religios al lui Israel, astăzi se recurge la următoarea schematizare: din cele trei elemente constitutive ale iudaismului – Dumnezeu, Tora, poporul evreu –, ortodoxia are în centru Tora, reforma pe Dumnezeu, iar conservatorismul are în centru poporul evreu”29. Indiferent de orientare şi de privilegierea în atitudinea publică şi în practicile cotidiene – a Torei, a poporului evreu sau a lui Dumnezeu –, iudaismul răspunde noilor provocări invocând valabilitatea vechilor scrieri.
IV.7. Interpretări ale avortului
Conform tradiţiei iudaice, uciderea fetusului este interzisă. Specific acestei mentalităţi este faptul că nu asociază posibila ucidere a fetusului cu un homicid. „Deoarece nu este un homicid, apare posibilitatea ca, dacă naşterea ar ameninţa viaţa mamei, uciderea fetusului să fie preferabilă faptului de a lăsa natura să-şi urmeze cursul şi, prin aceasta, să se rişte viaţa mamei.”30 În mod clar, între viaţa mamei şi cea a fetusului este preferată viaţa mamei.
Ideea se bazează pe Mişna:
Dacă o femeie are dificultăţi în a naşte, ei pot tăia copilul din ea şi îl pot scoate bucată cu bucată, deoarece viaţa ei are prioritate faţă de viaţa lui. Dar, dacă partea cea mai mare a ieşit (a fost născută) deja, ei nu au voie să-l atingă (să-l vatăme), pentru că nu se poate înlătura o viaţă pentru alta31.
O mare ruşine pentru femeia evreică este naşterea unui copil prin adulter. Unii rabini din secolul al XVII-lea recomandau avortiv-ul pentru a distruge „sămânţa blestemată din ea”32.
IV.8. Inseminarea artificială
Dezbarea privind acest subiect a ridicat şi ridică anumite probleme, fapt ce confirmă ideea că nu există în iudaism unanimitate de opinii cu privire la noile practici ştiinţifice care provoacă tradiţia. La această încercare de a aduce la zi învăţăturile religioase se adaugă şi noutăţile apărute în societatea evreiască după 1990. Ele se referă, printre altele, la „spălarea creierelor” pe care comunismul sovietic a aplicat-o evreilor ce trăiau în URSS. După căderea Uniunii Sovietice, „mulţi dintre emigranţi au venit în Ţara Sfântă cu o foarte limitată înţelegere şi practică a iudaismului”33. Nu aveau nici măcar o minimă sensibilitate pentru scrierile sacre şi pentru ritualurile religioase curente. În aceste condiţii, evreii reformaţi din SUA au încercat ca printr-un program special să-i convertească pe evreii areligioși. La această problemă majoră s-au mai adăugat şi cele privind lipsa locurilor de muncă şi a locuinţelor şi, nu în ultimul rând, conflictul politic şi militar cu palestinienii.
Cu toate acestea, evreii îşi pun şi astăzi întrebări ce ilustrează profunde dileme legate de inseminarea artificială, eutanasie, clonare, conceperea in vitro şi maternitatea adoptivă. În cazul inseminării artificiale, întrebările sunt următoarele:
a) Cum se obţine sperma de la soţ/donator dacă masturbaţia este interzisă?
b) Cum să interpretezi noile situaţii cu ajutorul vechilor scrieri?
În Talmud s-a găsit o referire la o situaţie în care o fecioară putea concepe accidental, datorită spermei depuse într-un loc de îmbăiere. Au existat şi există multe polemici între rabini. Biserica Catolică condamnase însămânţarea artificială, iar unii rabini doreau ca iudaismul să pară în ochii celorlalţi ca fiind mai slab. Au anunţat şi ei public decizia de a respinge inseminarea artificială, dar nu există nici cu privire la acest subiect unanimitate de opinii. Nu la fel se întâmplă cu privire la hotărârea referitoare la eutanasie. Convingerea tuturor evreilor religioşi este aceea de a respinge toate tipurile de eutanasie.
IV.9. Eutanasia
Iudaismul acceptă trei feluri de eutanasie34:
a) eutanasia eugenică, „adică uciderea unor indivizi handicapaţi sau indezirabili din punct de vedere social nu este în nici un fel încuviinţată în iudaism”35;
b) eutanasia activă, care presupune administrarea unui medicament/tratament pentru a diminua suferinţa bolnavului;
c) eutanasia pasivă, „în care terapia este oprită, iar bolnavului i se îngăduie să moară natural”36.
IV.10. Maternitatea adoptivă
Maternitatea şi adopţia sunt alte mari provocări ale societăţii actuale pentru iudaism.
În legislaţia iudaică, maternitatea/paternitatea sunt legate de existenţa părintelui natural. Adopţia nu modifică situaţia. „Dacă o femeie dă naştere unui copil dintr-un ovar implantat, un ovul implantat sau un transplant de fetus, copilul nu-i aparţine din punct de vedere genetic.”37 Totuşi, părintele adoptiv trebuie respectat.
Cui îi aparţine de fapt copilul? Răspunsul provocă permanente polemici printre evreii religioşi:
a) copilul este al femeii care l-a conceput, chiar dacă a fost transplantat ulterior în corpul altei femei;
b) viitorul copil îi aparţine femeii din corpul căreia a fost transplantat, la cel puţin 40 de zile. De ce? Pentru că până atunci era „doar apă”;
c) copilul conceput in vitro îi aparţine femeii ce i-a dat naştere;
d) în cazul transplantului ovarian, copilul îi aparţine femeii care a primit transplantul ovarian. Poziţia evreilor ortodocşi nu concordă cu realitatea genetică, ştiinţifică. Situaţia este însă diferită atunci când subiectele de discuţie vizează familia, căsătoria şi divorţul.
IV.11. Familia, căsătoria şi divorţul
„Conform legii iudaice ortodoxe, evreu este cel care se naşte dintr-o mamă evreică, deşi este posibilă şi convertirea.”38 Aşadar, accesul la comunitatea evreiască este unul permisiv, dar minuţios controlat.
Specific băieţilor evrei este ritualul circumciziei. Acesta este oficiat de un specialist (mohel) şi, odată cu el, copilul primeşte numele ebraic, pe care-l va folosi la căsătorie şi care va fi scris şi pe piatra de mormânt.
Începând cu vârsta de 5 ani, băieţii încep să învețe și să studieze fundamentele iudaismului. În această situaţie, indiferent de profesia pe care o va urma bărbatul evreu, el va avea cunoştinţe temeinice privind Tora şi alte cărţi sfinte. Va avea un adevărat cult pentru omul învăţat şi va şti să-şi preţuiască tradiţia religioasă. Împreună, studiul Torei, cunoaşterea altor texte sacre, respectiv ordinea şi disciplina din viaţa lor vor avea un rol foarte important în consolidarea solidarităţii de grup, în crearea unei veritabile identităţi iudaice şi în încercarea de a face faţă cu brio „terorii istoriei” (Mircea Eliade).
Fetele au obligaţia să se îngrijească de casă, iar de la 12 ani (odată cu dobândirea maturităţii), ele devin Bat Mitzvah („fiice ale poruncilor”)39. Rugăciunea zilnică este obligatorie. Un evreu credincios se roagă de trei ori pe zi, oriunde s-ar afla. Există un ritual special al rugăciunii care presupune acoperirea capului. Capul se va acoperi cu o pălărie, cu kippah sau cu un acoperământ tradiţional. În casa fiecărui evreu credincios există o bucată de pergament, pusă la uşă sau în alte locuri din casă, pe care sunt scrise versete din Tora sau primele paragrafe din rugăciunea Shema.
Un alt ritual special practicat în fiecare familie evreiască religioasă este cel al preparării mâncării cuşer. Ea presupune „curăţenia” în sensul respectării legilor iudaice referitoare la prepararea hranei. „Carnea şi lactatele nu trebuie consumate la aceeaşi masă. Când se consumă carne, nu trebuie să se pună unt pe pâine şi nici lapte în cafea.”40 Femeia evreică evită amestecul prin folosirea a două seturi de vase: unul pentru carne, iar altul pentru lactate. Mai foloseşte alte două vase de spălat şi două seturi de prosoape sau şervete de masă. „În hotelurile cuşer, există două bucătării separate.”41 Aici se prepară numai anumite tipuri de carne, menţionate în Levitic 11 şi Deuteronom 14. „Mielul, vita şi puiul se numără printre cele permise; porcul şi scoicile sunt interzise.”42
Ritualul pregătirii mesei şi justificarea religioasă a alimentaţiei sunt elemente specifice stilului de viaţă al evreilor ortodocşi şi necesare în vederea definirii identitare. Sfinţenia mesei şi sacralitatea spaţiului personal din fiecare locuinţă amintesc de mentalităţile tradiţionale, arhaice, în care fiecare practică socială avea un model divin, iar acţiunile umane reprezentative imitau modelele arhetipale revelate de o divinitate şi transmise intergeneraţional. Păstrarea lor în actualitate (cel puţin de către evreii religioşi) este un argument în favoarea ideii lui Mircea Eliade că istoria i-a terorizat pe evrei, însă suferinţa şi bucuria erau trăite şi suportate cu convingerea că au un sens ocult, ştiut numai de bunul Dumnezeu.
*
Ca şi în alte religii tradiţionale, căsătoria este un ritual sacru, iar simbolistica sa este pe măsură. De exemplu, în timpul oficierii slujbei religioase (după semnarea actului matrimonial), „cuplul stă în picioare sub un baldachin brodat, susţinut de patru stâlpi, care reprezintă viitoarea casă”43. La sfârşitul ceremoniei, mirele sparge un pahar cu piciorul. Semnificaţia este dublă: pe de o parte, susţin unii exegeţi, se reiterează simbolic momentul distrugerii Templului din Ierusalim, iar pe de altă parte, paharul semnifică beţia, excesul, patima, viciul, păcatul. Prin distrugerea paharului, toate relele sunt abolite.
*
Există situaţii în care unele căsătorii sunt desfăcute prin divorţ. Preţuirea căsătoriei şi respectul pentru familiile puternice şi unite sunt ilustrate şi de încercarea solidară a comunităţii de a convinge soţii să nu divorţeze. Dacă încercarea eşuează, atunci „tribunalul religios iudaic emite un get (act de divorţ), în cazul în care ambii soţi sunt de acord. Acest document, scris în limba aramaică şi semnat de doi martori, este înmânat de soţ soţiei. Acesta o eliberează de toate îndatoririle matrimoniale faţă de el”44. Astăzi, evreii religioşi din majoritatea ţărilor în care locuiesc au nevoie mai întâi de un document care să ateste divorţul civil, apoi este ratificat prin get şi cel religios.
1. Pentru detalii, vezi Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase. Vol. I: De la epoca de piatră la misterele din Eleusis, traducere de Cezar Baltag, Editura Polirom, Iaşi, 2011; Mircea Eliade, Ioan Petru Culianu, Dicţionar al religiilor, cu colaborarea lui H.S. Wiesner, traducere de Dan Petrescu, Editura Polirom, Iaşi, 2007; Moshe Idel, Mesianism şi mistică, traducere de Ţ. Goldstein, Editura Hasefer, Bucureşti, 1996; Moshe Idel, Perfecţiuni care absorb. Cabala şi interpretare, cuvânt-înainte de Harold Bloom, traducere de Horia-Florian Popescu, Editura Polirom, Iaşi, 2004; Annick de Souzenelle, Simbolismul corpului uman, traducere de Margareta Gyurcsik, Editura Amarcord, Timişoara, 1996; Julien Ries, Sacrul în istoria religioasă a omenirii, traducere de Roxana Utale, Editura Polirom, Iaşi, 2000; Jean Delumeau (coord.), Religiile lumii, traducere de Bogdan Budeş, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996; Norman Solomon, Iudaismul: foarte scurtă introducere, traducere de Florin Sicoie, Editura Allfa, Bucureşti, 2003; Giovanni Filoramo (coord.), Istoria religiilor. Vol. II: Iudaismul şi creştinismul, traducere de Cornelia Dumitru, Editura Polirom, Iaşi, 2008.
2. Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase. Vol. I: De la epoca de piatră la misterele din Eleusis, ed. cit., p. 154.
3. Ibidem, p. 154.
4. Norman Solomon, Iudaismul: foarte scurtă introducere, ed. cit., p. 32.
5. Ibidem, p. 34.
6. Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase. Vol. I: De la epoca de piatră la misterele din Eleusis, ed. cit., p. 154.
7. Ibidem.
8. Ibidem, p. 166.
9 . Christopher Partridge, Religiile lumii, ed. cit., p. 292.
10. Ibidem.
11. Ibidem.
12. Ibidem.
13. Ibidem, p. 298.
14. Ibidem.
15. Ibidem.
16. Ibidem.
17. Ibidem.
18. Giovanni Filoramo (coord.), op. cit., p. 160.
19. Christopher Partridge, op. cit., p. 275.
20. Giovanni Filoramo (coord.), op. cit., p. 169.
21. Ibidem.
22. Ibidem.
23. Ibidem.
24. Ibidem.
25. Ibidem, p. 172.
26. Ibidem.
27. Ibidem.
28. Ibidem.
29. Giovanni Filoramo (coord.), op. cit., p. 174.
30. Norman Solomon, op. cit., p. 126.
31. Ibidem.
32. Ibidem.
33. Christopher Partridge, op. cit., p. 276.
34. Despre relaţia dintre religie şi eutanasie, vezi un excelent studiu semnat de Mihaela Frunză şi Sandu Frunză, „Institutional aspects of the ethical debate on euthanasia. A communicational perspective”, Journal for the Study of Religions and Ideologies, vol. 12, nr. 34, 2013, pp. 19-36.
35. Norman Solomon, op. cit., p. 129.
36. Ibidem.
37. Ibidem, p. 131.
38. Christopher Partridge, op. cit., p. 290.
39. Ibidem, p. 291.
40. Ibidem, p. 292.
41. Ibidem.
42. Ibidem.
43. Ibidem, p. 293.
44. Ibidem.