În șaua lui Alastar, Iona însoțea de una singură un grup de turiști. Nu știa dacă primise această însărcinare pe merit, sau din dorința lui Boyle de-a se scăpa de ea. Nu conta. Era fericită să călărească o oră, iar Alastar se bucura de compania ei, cu toate că ar fi preferat s-o ia la galop. Ca și el, Iona se bucura de compania cuplului din Maine și era mândră de încrederea cu care îi călăuzea de-a lungul potecilor și cu care le răspundea la întrebări.
„Ne câștigăm pâinea“, îi spuse în gând lui Alastar, bătându-l pe grumaz.
La întoarcere, Meara le ieși în întâmpinare.
— Vă preiau eu de-aici, dacă nu vă deranjează. E nevoie de Iona la grajdurile mari.
— Serios?
— Cu tot cu Alastar. Te descurci?
— Fără probleme. Mi-ai arătat doar drumul și eu l-am notat pe hartă. Dar…
— Fin te-a chemat, așa că du-te. Cum a fost plimbarea? îi întrebă pe cei doi turiști.
Iona se întoarse nedumerită și se îndreptă spre grajduri. I se plânsese Boyle lui Fin? Urma s-o dea afară? Alastar simți neliniștea ei și o privi întrebător.
— Îmi fac griji de pomană. Exagerez și eu. Boyle e supărăcios, dar e un om de caracter.
În plus, avea impresia că Fin o plăcea. Măcar puțin.
— Să mergem! hotărî ea, dar înainte să-i dea pinteni, Alastar o luă la goană. Da! Așa te vreau!
Iona izbucni în râs și-și ridică privirile spre cer, în timp ce Alastar gonea de mânca pământul. Bucuria ei era și bucuria lui. Emoțiile lor se împleteau în mod firesc. Puterea le dădea aripi și, pentru o clipă, apoi încă o clipă, se înălțară cu totul deasupra pământului. Zburau de-adevăratelea, cu pletele și coama în vânt. Alastar însoți râsetul ei cu un nechezat triumfător. Avea zborul în sânge, asemenea ei.
— Ușurel, șopti ea. Hai să rămânem cu picioarele pe pământ. Deocamdată.
Clipele de zbor și bucuria de a galopa pe acest armăsar minunat îi alungaseră toate grijile. Îl lăsă pe el să impună ritmul, cotiră deodată cu râul, apoi o luară pe-o potecă îngustă, printre arbori groși, și ajunseră în poiana unde se înălțau grajdurile, în spatele padocului de sărituri.
Încetiniră, ca să-și tragă suflarea și să vadă încotro s-o ia. Înaintea lor se înălța o clădire din piatră cenușie, cu turnulețe alambicate și zeci de ferestre strălucitoare. Între clădire și garajul deasupra căruia locuia Boyle se întindea o curte pietruită, mărginită de un zid.
La dreapta se zărea al doilea padoc. Trei cai stăteau în dreptul gardului, privind meditativ la copaci. Iona zări oameni, rulote, camioane și un ATV.
Întreaga priveliște avea un aer prosper, pragmatic și fantastic. O luă spre grajduri în pas de trap, dar se opri când își auzi numele strigat.
Fin – îmbrăcat în cizme, blugi și o jachetă din piele de toată frumusețea – îi făcu semn să se-ndrepte spre padocul de sărituri. Deschise poarta și o invită să intre.
— Meara mi-a spus că voiai să mă vezi.
— Așa-i.
Fin își lăsă capul într-o parte și o măsură din priviri, cu ochii lui verzi cu privire ascuțită.
— Dar te-ai distrat, nu glumă.
— Poftim?
— Văd că radiezi, la fel ca și amicul nostru de aici.
— Păi… Da. Am galopat până încoace.
— Sunt convins, și probabil nu numai atât, dar să lăsăm astea. Voiam să văd cum te descurci cu Alastar pe traseul cu obstacole.
Iona fu cu-adevărat surprinsă.
— Vrei să-l duc pe traseu?
— Întocmai. Fin închise poarta și vârî mâinile în buzunare. Ia-o cum vrei.
Preț de câteva clipe, Iona studie traseul. Așa cum se prezenta, era la un nivel intermediar. Câteva duble, nimic periculos, și spațiu cât vrei să-ți iei avânt.
— Dacă șeful zice…
Dădu roată traseului, îi dădu pinteni lui Alastar și porniră în pas sprinten. Avea încredere deplină în el, mai ales că zburaseră împreună. Alastar se pregăti de primul salt. Zburară deasupra obstacolului, se apropiară de următorul și lunecară deasupra lui, fără nici o problemă.
— Ce-ți veni? mormăi Boyle când ieși din grajduri.
Avea și el mâinile în buzunare, dar cu degetele răsucite. Fin îi aruncă o privire fugară când ajunse lângă el.
— Ți-am zis că vreau să văd ce știe. Trebuie să aflu. Apoi către Iona: Fă din nou traseul, invers.
Își mută privirea spre pădure. Doar copaci deocamdată, dar lucrurile aveau să se schimbe. Trebuia să afle.
— N-ai nevoie de mine pentru treaba asta.
— După cum știi, am o afacere în Galway. Unul din noi va trebui să rămână cu ea până știm sigur că se poate descurca pe cont propriu.
— N-ai nevoie de ea pentru treaba asta.
— De ce nu? Doamne, sunt ca unul. Calul e deja al ei. Sunt invidios. Armăsarul mă place, dar n-o să mă iubească așa cum o iubește pe ea. Încă o dată am inima frântă.
Îi dădu lui Boyle o palmă peste umăr.
— Ne întâlnim diseară în pub. O să mă-ntorc până la opt seara. Vreau să-mi povestești cum s-a descurcat, la o bere și-o gustărică. Apoi mai bem o bere, ca să-ți dezlege limba. Poate așa o să-mi spui ce s-a petrecut între tine și vrăjitoarea blondă, de te uiți așa la ea.
— Două beri nu-s suficiente, amice.
— O să bem trei, atunci. Bravo, Iona. Sunteți fantastici împreună.
— El e fantastic, rosti Iona când se apropie de ei, mângâind grumazul calului. Eu sunt doar balast.
— Sunteți un întreg. Ne vine o cursantă în câteva minute. Are unsprezece ani și călărește bine, dar a hotărât că vrea să învețe sărituri. O las pe mâna ta.
— Cum adică?
— Să-i fii instructor. Dacă vă înțelegeți bine, o parte din banii pe ședință îți revin. Îl las pe Boyle să asiste la prima lecție, fiindcă eu am treabă altundeva.
Fin urmări privirile Ionei, care zăboviră doar o clipă asupra lui Boyle.
— S-a făcut. Cum o cheamă și ce cal vrei să-i pun la dispoziție?
— Sarah Hannigan o cheamă pe fată și va fi însoțită de maică-sa, pe care-o cheamă Molly. Va călări pe Winifred, sau Winnie, cum îi spunem noi. E la noi de când lumea. Ședința durează treizeci de minute. Vedem dacă-i place. În caz că toate merg bine, vă las pe voi să stabiliți ședințele viitoare.
— Sună bine. Deocamdată mă descurc și cu șaua asta, dar data viitoare sper să am o șa de sărituri.
— Se aranjează. Bine, am plecat. Ne vedem la pub, Boyle.
Iona se uită la Boyle, care se fâțâia pe loc.
— Deci?
— Mă duc să-i pun șaua.
Când se-ntoarse din grajd, Alastar îl împunse pe Boyle cu capul.
— Alastar! Îmi cer scuze, rosti Iona repede, înăbușindu-și chicotitul. Nu fi urâcios, îi spuse calului, apoi se aplecă și îi șopti în ureche: Chiar dacă e amuzant.
Coborî din șa și prinse frâiele de gard.
— Stai aici. Pot s-o văd pe Draga ta?
— Pe cine?
— Iapa, Draga. Cea pe care-ai primit-o de la nenorocitul ăla.
— Aha.
Boyle îi aruncă o privire încruntată, apoi ridică din umeri.
— E înăuntru.
— Arată-mi încotro s-o iau. Vreau s-o văd și pe Winnie, să știu cu cine lucrez.
— Bine.
Boyle o luă înainte, iar Iona îl urmă, după ce își dădu ochii peste cap spre Alastar. Hotărî să-și țină gura închisă. Boyle nu-i făcu cunoștință cu grăjdarii, nici cu câinele alb-negru care dădea din coadă, așa că onoarea îi reveni ei. Cu toate că Boyle o aștepta nerăbdător, dădu mâna cu Kevin și cu Mooney și îl scărpină pe Gândac după urechi (botezat astfel pentru preferințele sale culinare).
Grajdul acesta era aproape de două ori mai mare decât celălalt, dar mirosurile, zgomotul și priveliștea erau similare.
Boyle se opri dinaintea boxei unde se afla în acel moment iapa murgană.
— Iat-o pe Winnie.
— E fată deșteaptă, am dreptate? Ești isteață, nu-i așa Winnie?
„Robustă“, își spuse Iona în timp ce-o mângâia pe cap. Avea o mărime ideală pentru o iapă tânără, cu o privire calmă ce avea să inspire siguranță tinerei cursante.
— Îi pun eu șaua dacă-mi arăți unde-i magazia cu harnașamente.
— Se ocupă Kevin de asta. Kevin! Ședință cu tânăra Sarah pe traseul de obstacole. Pregătește-o pe Winnie.
— Îndată.
Iona se întoarse și zări mânza albă.
— Vai, ce frumoasă ești!
Iapa era aproape în întregime albă, lucioasă, maiestuoasă și tânără. O privi pe Iona cu ochii săi maronii.
— Ea e…
— Aine, completă Iona. Regina zânelor, adusă de Fin. Deocamdată prințesă, dar într-o bună zi…
Iona întinse mâna, iar Aine își aplecă ușor capul, asemenea unui rege care întinde mâna supușilor săi.
— E superbă și o știe. Pe deasupra e mândră și așteaptă să-i vină timpul. În curând.
— O să mai treacă un an până s-o împerechem.
„Nu la asta m-am referit“, se gândi Iona, dând din cap. „Vei zbura. Și vei iubi.“
— Fin știe să-i aleagă, spuse ea, făcând un pas în spate.
— Știe.
În timp ce cobora pe aleea de beton, se opri în dreptul fiecărei boxe, să vadă caii. Zdraveni și sănătoși cu toții, bine întreținuți, unii foarte arătoși, deși nici unul nu se compara cu Alastar sau cu Aine. Trecu prin dreptul iepei dereșe cu ochi mari și pătrunzători, cu botul brăzdat de-o suliță albă, și știu îndată cu cine-avea de-a face.
— Tu ești Draga și ești o drăguță.
Înainte chiar ca Boyle să ajungă în fața boxei, iapa își întoarse ochii mari și umezi și începu să tremure. Nu de frică, ci de bucurie.
Îl adulmecase înainte să-l vadă. Iapa își întinse grumazul să-l atingă afectuos pe umăr, iar în ochii ei se citeau dragostea și devotamentul total.
— Iat-o pe fetița mea, fredonă Boyle. Drept răspuns, iapa necheză și își vârî botul în palma lui. Boyle deschise boxa și intră înăuntru. Vreau să-i verific piciorul din față, dacă tot sunt aici.
— S-a mai vindecat, dar Draga n-a uitat durerea. Își aduce aminte și când era hămesită de foame. Înspăimântată. Până ai venit tu.
Boyle se aplecă în tăcere și îi inspectă piciorul, în timp ce Draga se juca cu părul lui.
— Ai cumva un măr în buzunar? Ea e convinsă că ai unul.
Era… ciudat să audă gândurile calului prin gura ei. Se ridică și o mângâie pe coaste.
„Dacă iepele ar putea să toarcă“, se gândi Iona, „Draga ar toarce acum“.
Aine o fermecase cu frumusețea și grația ei, dar Draga îi mersese la inimă, datorită devotamentului ei simplu și nemărginit.
Iona și Draga știau ce înseamnă să tânjești după dragoste, sau cel puțin după înțelegere și acceptare. Să-ți dorești cu-atâta ardoare un loc al tău, un țel în viață. Dorințele lor fuseseră împlinite.
Boyle scoase un măr din buzunar, apoi vârî mâna după briceag. Iona simți încântarea iepei.
— Te îngrași, draga mea, dar ce mai înseamnă un măr pentru tine?
Iapa înghiți prima bucată și se uită după cea de-a doua.
— Asta-i pentru Winnie, dacă se poartă frumos cu eleva.
— Tu ai salvat-o, rosti Iona, așteptând ca Boyle să iasă și să închidă ușa. Va fi mereu a ta.
Iona ridică mâna, iar iapa întinse din nou capul.
— Văd că nu-i sperioasă în preajma ta, rosti Boyle. Ăsta-i un pas înainte. E încă tensionată în preajma străinilor.
— Noi două ne înțelegem reciproc.
Draga își lipi botul de obrazul lui Boyle, iar acesta scoase cealaltă jumătate de măr din buzunar și i-o oferi. Iona se topi toată.
— Găsesc eu altul pentru Winnie. Tu ai dus lipsă de ele toată viața.
— Cu asta m-ai dat gata, murmură ea. Știu să mă-nfurii, mai ales când am temeiuri serioase. Cel puțin așa cred. Dar nu pot să fiu furioasă prea multă vreme. Mă apasă prea tare și nu pot să mă agăț de ea. Acum că văd cât de mult vă iubiți, toată furia mi se scurge printre degete. Gata, nu mai sunt furioasă pe tine, dacă vrei să știi.
Boyle o fixă cu o mină precaută.
— Ziua și munca trec mai ușor când nu ești furios.
— De-acord cu tine.
Iona îi întinse mâna.
— Pace?
Boyle o privi nedumerit, dar i-o strânse. Intenționa să-i dea drumul numaidecât, dar ceva îl opri.
— Ești angajata mea.
— Da, încuviință Iona din cap.
— Ești verișoara unuia dintre cei mai apropiați prieteni ai mei.
Îi stătu inima-n loc puțin, dar încuviință.
— Sunt.
— Și n-a trecut nici o săptămână de când te-am văzut prima oară.
— Cu certitudine.
— Iar tu ești… ce ești.
— Ce sunt? întrebă ea nedumerită.
— Păi… știi prea bine ce ești. Și tu abia ce te obișnuiești cu ideea.
— Să înțeleg că asta nu-ți convine la mine?
— N-am zis că nu-mi convine.
— Ai ceva împotriva vrăjitoarelor?
O undă de supărare trecu peste chipul lui, iar smaraldul ochilor lui scăpără în scânteieri roș-aurii.
— Ai spus o nerozie acum. Nu vezi că sunt prieten cu trei vrăjitori, dintre care unul e și asociatul meu?
— Atunci de ce-ai adus vrăjitoria în discuție când ți-ai argumentat reținerea față de mine?
— Pentru că nu se poate trece cu vederea. Aș vrea să văd un singur afurisit de bărbat care n-ar sta pe gânduri, continuă el înfierbântat.
— Poate ar trebui să mă înfurii la loc. Iona chibzui puțin. E greu să mă-nfurii când văd cât de drăgălaș se uită iapa la tine. Plus că tot ce-ai spus e adevărat. Dacă aspectele astea sunt problematice pentru tine, îmi pare rău. Pentru mine nu sunt.
— Dar tu nu ești în pielea mea.
— Așa e, nu sunt. Tratatul ține în continuare. La fel ca și strângerea lui de mână, se gândi Iona. Totul e-n ordine?
— Anumite aspecte ar trebui să fie problematice și pentru tine.
— De ce? Mulți oameni se încurcă cu șefii sau cu angajații lor, și totul e în regulă, atâta vreme cât nimeni nu profită de pe urma relației. Mulți oameni se cuplează cu rudele prietenilor lor. Iar în ceea ce mă privește, nu pot și nici n-aș vrea să mă schimb.
— Nu schimbă nimic faptul că încerci să fii rațională.
Iona izbucni în râs.
— Schimbă ceva faptul că ești irațional?
— Nu despre… La dracu’!
Boyle o luă pentru a doua oară în brațe, la fel de furios ca în zori, și îi înăbuși hohotele de râs cu un sărut hotărât.
Buzele ei erau asemenea luminii, își spuse Boyle, calde, strălucitoare și pline de energie. Îmbătat de gustul ei, se înfierbântă și mai tare. Căldură și lumină în semiobscuritatea grajdului, în bine cunoscutul miros de cal. Era lumea lui, din care făcea parte și ea acum.
Iona își petrecu brațele în jurul lui, de parcă n-ar fi vrut să-i mai dea drumul niciodată.
Dacă nici asta n-ar fi băgat un bărbat în sperieți… Se trase brusc din îmbrățișarea ei.
— Nu-i prea înțelept ce facem.
— Nu mă gândeam la înțelepciune în clipele astea, dar dacă mă săruți din nou, cine știe?
Iona se ridică pe vârfuri și-l trase înspre ea, primindu-i sărutarea caldă. Se simțea prinsă de-un vulcan gata să erupă sau de-un nor ce urma să se preschimbe într-un uragan.
Ce-ar fi fost dacă vulcanul exploda, sau dacă furtuna se dezlănțuia? Voia să afle cu orice preț. Dar Boyle se trase din nou.
— Gândește-te puțin, rosti el.
— Am uitat să gândesc. Hai să mai încercăm o dată.
Boyle râse în sinea lui și, cu toate că nu era împăcat cu ideea, ar fi dat glas chemării ei. Dar chiar atunci cineva își drese glasul în spatele lui.
— Mă scuzați, dar Sarah și mama ei au ajuns, rosti Kevin, cu zâmbetul până la urechi. Am pus șaua pe Winnie… când sunteți gata…
— Am și pornit. Iona se uită la Boyle. Am acte de completat?
— Mama va trebui să completeze un formular. Mă ocup eu de asta.
— Perfect. Am plecat.
Când Iona ieși, Draga necheză așa cum ar chicoti un cal. Kevin își vârî mâinile în buzunar și se puse pe fluierat.
— Să n-aud nimic, mormăi Boyle. De la nici unul.
Iona se îndrepta spre casă, prin marea de verdeață, încântată din toate punctele de vedere. Era mulțumită de faptul că se reapucase de instructaj, mai ales cu o elevă atât de talentată. Acum că intrase pe-acel făgaș, spera ca Boyle sau Fin să-i mai dea încă vreo doi elevi pe mână.
Și că veni vorba de făgașuri, interludiul neașteptat, dar foarte satisfăcător de la grajduri îi crescuse încrederea în sine și îi luminase ziua. Întrezărea niște posibilități interesante.
„Boyle McGrath“, se gândi ea. Dur, tăcut, vulcanic, cu o slăbiciune pentru o iapă traumatizată, ce murea de dragul lui. Voia să-l cunoască mai bine, să afle dacă toată înfierbântarea lui venea din pură atracție fizică, sau dacă era ceva mai mult acolo. Mereu își dorise ceva mai mult. Iar faptul că se împotrivea, conflictul intern și iritarea lui făceau lucrurile mult mai interesante. Iona găsea excitant faptul că, în pofida tuturor reținerilor, Boyle nu se putea abține. Poate ar fi trebuit să-l scoată la o plimbare sau la o bere. Un film poate? Întâi trebuia să afle dacă exista un cinematograf în zonă. Sau mai bine…
Se opri locului și aruncă o privire uluită în jur. Doar nu se abătuse de la potecă! Umblase cu mintea aiurea, dar știa deja drumul cu ochii închiși.
Ceva nu era în regulă. Părea că se îndrepta într-o direcție greșită. Se învârti pe loc și brusc își simți brațele reci. Jur-împrejur se strângea negura.
— La dracu’.
Iona făcu un pas înapoi, încercând să se orienteze în spațiu. O luă din instinct la dreapta și străbătu cu pași grăbiți poteca îngustă. După câteva clipe, își dădu seama că poteca se afunda în pădure. Se întoarse, dar văzu că un desiș de copaci groși cât brațul ei îi tăia calea. Negura se strecura printre tulpinile lor. Iona o luă la fugă. Nu conta încotro, atâta vreme cât nu rămânea blocată. În dreapta ei răsăriră crengi din pământ, trosnind și sfârâind prin desiș. Era obligată să cotească. Văzduhul se întunecă și deveni cenușiu, asemenea negurii. Un vânt rece se porni să bată printre crengile copacilor, care se încâlceau unele într-altele pentru a bloca razele soarelui.
Vântul era aer, se gândea ea disperată, copacii ieșeau din pământ, apa se preschimba în ceață. Vrăjitorul folosea elementele împotriva ei. Se opri brusc și urni puterile ce zăceau înlăuntrul ei, tremurând de frică. Întinse brațele și ținu doi bulgări de foc în palme.
Un chicotit sinistru îi făcu pielea de găină. Se cutremură când își auzi numele șoptit. Un mârâit amenințător veni din desiș, și toți mușchii Ionei se încordară.
— Kathel.
Însă, dintre crengi ieși la iveală lupul din coșmar. Nu mai era un vis. Lighioana era la fel de reală ca și groaza ei, ca bătăile nebunești ale inimii.
Când se apropie, tiptil, de ea, Iona zări nestemata roșie ce lucea la gâtul lui.
— Nu te apropia, îl avertiză ea.
Lupul își arătă colții. N-avea cum să scape cu fuga, își spuse Iona, făcând un pas în spate. O știa și lupul.
Azvârli pe rând bulgării de foc care se preschimbară în fum la câțiva centimetri de botul lupului. Încercă disperată să mai facă unul, dar mâinile-i tremurau și mintea-i era cuprinsă de groază.
„Limpezește-ți mintea“, porunci ea, deși ar fi vrut să țipe. „E cât se poate de real“, se gândi. I se păruse atât de fantastic, de nelumesc… vrăjitori, blesteme, lupta cu răul ce zace în umbră.
Dar era foarte real. Lupul voia s-o omoare. Se pregăti să sară, dar chiar în acel moment șoimul coborî din văzduh și își înfipse ghearele în carnea bestiei, apoi se înălță din nou spre cer. Din rană ieși sânge negru ca blana lupului.
Ușurarea pe care-o simțise se preschimbă din nou în groază, când auzi mârâitul în spatele ei. Se răsuci pe călcâie și răsuflă ușurată. Era Kathel, cu dinții la vedere. Iona se retrase lângă el și așeză mâna pe capul lui. Un val de liniște o străbătu, iar în secunda următoare Connor și Branna se iviră din ceață.
Connor ridică brațul înmănușat și așteptă sosirea șoimului.
— Ia-mă de mână, îi spuse Ionei, fără să-și ia privirea calmă și rece de la lup.
— Și pe mine, rosti Branna.
Când îi prinse pe fiecare de mână, calmul dinăuntru fu înlocuit cu un val incandescent de putere, ce-o umplu de viață.
— Aici vrei să ne înfruntăm? se răsti Branna. Aici și-acum?
Branna azvârli un fulger șerpuit de lumină la picioarele lupului. Lighioana se retrase. Nestemata scânteie la pieptul ei. Mârâitul ei vâjâi ca tunetul, dar se retrase.
Negura se strânse în jurul unui singur punct, din ce în ce mai mic. Connor ridică mâna Ionei. Din strângerea lor izvorî un jet de lumină, care crescu și se făcu tot mai mare, până ce negura dispăru.
— Vai… Doamne… N-am vrut decât…
— Nu aici, i-o tăie Branna. Nici un cuvânt.
— Du-o acasă, spuse Connor. Eu și Roibeard o să cercetăm împrejurimile întâi.
Branna încuviință.
— Ai grijă.
— Mereu am grijă. Hai, du-te cu Branna, îi spuse Ionei.
O strânse călduros de mână.
— Puțin whisky și-o să-ți treacă sperietura.
Branna o prinse pe Iona de mână, care vibra încă în ritmul magiei, și o luară iute la pas. Iona nu-și dorea decât să ajungă la adăpost, așa că se lăsă trasă, în ciuda faptului că-i tremurau genunchii.
— N-am reușit să…
— Nici un cuvânt până n-ajungem la căsuță.
Kathel mergea înaintea lor, mereu la vedere. În cele din urmă, Iona zări căsuța printre copaci. Chiar atunci trecu șoimul deasupra lor. Când intrară, Iona nu-și putu ține clănțănitul dinților în frâu. Cu privirile încețoșate, puse mâinile pe genunchi și își lăsă capul în jos.
— Îmi pare rău. Sunt amețită.
— Liniștește-te.
Deși glasul îi trăda nerăbdarea, Branna o mângâie blând pe păr, până ce-i trecu amețeala.
— Ia loc, porunci ea, când intrară în sufragerie.
Pocni din degete și flăcările se înălțară în vatră, răspândind căldura bine-venită.
— Ești în stare de șoc, atâta tot. Așază-te și respiră.
Luă în mână carafa și turnă două degete de whisky într-un pahar.
— Și bea.
Iona bău, strâmbă puțin din nas, bău din nou.
— Sunt doar ușor… începu ea, apoi oftă. Sunt speriată de moarte.
— De ce te-ai abătut așa mult de la potecă?
— Nu știu, s-a întâmplat pur și simplu. N-am luat-o greșit sau cel puțin nu-mi amintesc s-o fi luat. Mergeam spre casă și mă gândeam la niște chestii. La Boyle, recunoscu ea. Ne-am sărutat.
— Ce să zic, minunat. Cu două smucituri hotărâte, Branna își scoase agrafele din păr și le aruncă pe masă, lăsând părul să-i cadă pe umeri. Totul e nemaipomenit.
— Nu m-am abătut de la drum cu bună știință. Când mi-am dat seama că m-am pierdut, am luat-o îndărăt, dar tocmai atunci a venit negura.
Iona se uită la paharul gol și îl așeză pe masă.
— Am știut imediat la ce să mă aștept.
— De ce n-ai strigat după noi sau după călăuza ta? N-ai zis nici pâs.
— Totul s-a petrecut foarte repede. Copacii mi-au aținut calea și ceața m-a învăluit. Apoi am văzut lupul. Cum de-ați venit? Cum de-ați știut?
— Connor era cu Roibeard la plimbare. Șoimul te-a văzut din înaltul cerului și ne-a chemat. Lui ar trebui să-i mulțumești.
— O să-i mulțumesc. Branna… spuse ea, dar tocmai atunci intră și Connor.
— A dispărut fără urmă. S-a vârât în văgăuna lui, unde-o fi și aia.
Connor se duse țintă la carafă și își turnă whisky.
— Cum se mai simte verișoara noastră?
— Sunt în regulă. Îmi pare rău, dar…
— Nu mai vreau scuze, se oțărî Branna. Vreau mai multă băgare de seamă. Unde ți-e amuleta?
— Păi…
Iona duse mâna la piept, apoi își aminti.
— Am lăsat-o în cameră azi-dimineață. Am uitat…
— Nu mai uita și n-o da niciodată jos.
— Liniștește-te și tu puțin, rosti Connor, atingând în treacăt brațul surorii sale când se duse lângă Iona. Ne-ai speriat pe amândoi. O mângâie liniștitor pe braț. Nu-i vina ta.
Branna dădu să zică ceva, dar Connor i-o tăie scurt.
— Nu-i vina ei. Abia a sosit de-o săptămână. Noi suntem aici de când ne-am născut.
— Nu va avea mai mult timp la dispoziție dacă nu-și amintește să poarte amuleta și să ne cheme pe noi când se complică lucrurile.
— Îmi amintesc că tu ai instruit-o, ripostă Connor.
— Deci să-nțeleg că-i vina mea că e la fel de responsabilă precum un bebeluș în cărucior.
— Nu vă certați din pricina mea și nu vorbiți de parcă n-aș fi aici. A fost vina mea.
Acum că-și mai venise-n fire, Iona se duse lângă foc, să se-ncălzească.
— Mi-am dat jos amuleta și am uitat de ea. E ultima oară când se-ntâmplă. Îmi pare rău că…
— Pe tot ce-i sfânt, dacă te mai aud că-ți ceri scuze o dată, îți cos buzele alea.
Iona își azvârli brațele-n sus, exasperată.
— Nu știu ce să zic.
— Povestește-ne cu lux de amănunte tot ce s-a întâmplat înainte să ajungem la tine, spuse Branna. Nu aici, în bucătărie. Mă duc să prepar ceaiul.
Iona merse în urma ei, dar îngenunche lângă Kathel, să-i mulțumească.
— Mă-ntorceam acasă de la grajdurile mari.
— Ce-ai căutat acolo?
— Fin m-a rugat să vin. Mi-au dat să instruiesc o fată la sărituri. Am mers cu Alastar. Am și zburat puțin.
— Sfântă Brighida.
— N-am vrut, așa că m-am oprit repede. Fin a trebuit să plece, și a rămas Boyle să mă supravegheze, să se-asigure că n-o dau în bară. Am vrut s-o văd pe Draga, dar înainte am pus ochii pe Aine. Ce cal fantastic.
— Nu mă interesează caii, îi spuse Branna.
— Știu, dar încercam să-ți explic. Am întâlnit-o apoi pe Draga și, când am văzut cum o răsfață Boyle, mi-a pierit toată supărarea. Și cum nu mai eram supărată…
— De ce-ai fost supărată pe el? fu curios Connor.
— Am avut o mică neînțelegere dis-de-dimineață, când m-a luat de la hotel.
— Boyle a sărutat-o de i-au ieșit creierii pe urechi, îl lămuri Branna, și zâmbetul lui Connor se lungi pe toată fața.
— Boyle? Nu zău?
— A fost nesuferit și m-a scos din pepeni. Dar când l-am văzut cu Draga, m-am înmuiat toată și i-am zis că mi-a trecut supărarea și, dintr-una într-alta, m-a luat în brațe și m-a sărutat din nou. Cred că mi-am pierdut vreo pătrime din neuroni. Ședința de călărie a mers foarte bine, m-am simțit extraordinar că eram din nou instructor, așa că eram fericită și cu capul în nori, și mă gândeam că ar fi grozav să ies cu Boyle la un suc sau la un film. După un început mai neplăcut, toate au mers ca pe roate și eu vibram de fericire. Și dintr-odată m-am trezit că m-am pierdut.
Le descrise în detaliu ce-și mai amintea.
— Ți-ai pierdut concentrarea, rosti Branna. Dacă vrei să folosești focul ca armă sau ca pavăză, trebuie să vrei cu adevărat.
— N-a folosit focul împotriva nimănui până acum, sări Connor în apărarea ei. Dar a avut prezența de spirit și forța necesară să-l scoată la iveală. Data viitoare, arde-l bine. Ce zici, dragă verișoară?
— Să știi că asta am să fac.
Niciodată n-avea să se mai simtă atât de neajutorată și de înspăimântată.
— Intenționam de gând să-l mai atac o dată, dar eram îngrozită. Apoi a apărut Roibeard în văzduh. Cea mai frumoasă vietate pe care-am văzut-o vreodată.
— Bun de pus în poză, surâse Connor.
— Imediat a apărut și Kathel, apoi și voi. Recunosc, am încremenit. Parcă eram prizonieră într-un vis. Negura, lupul negru, nestemata roșie de la gâtul lui.
— Care-i hrănește puterea, explică Branna. Și spaima ta. Ne vom pune serios pe treabă. De-acum înainte să porți amuleta. Connor te va însoți până la grajduri în fiecare dimineață, și vom găsi pe cineva să te însoțească acasă.
— Dar nu-i…
— Branna are dreptate. N-a trecut nici o săptămână, și deja ți-a apărut în vis și-n cale. Trebuie să fim mai atenți, până hotărâm ce-i de făcut. Du-te să-ți iei amuleta și ne punem pe lucru.
Iona se ridică de la masă.
— Mulțumesc de ajutor.
— Ești a noastră, rosti Connor simplu. Și noi ai tăi.
Devotamentul din glasul lui îi aduse lacrimi în ochi. Se-ntoarse în bucătărie și de-acolo urcă în camera ei.
— Abia ce-a sosit și a trecut prin atâtea deja, începu Connor.
— Știu prea bine.
— Ai fost dură cu ea, dar te-ai și temut pentru ea.
Branna nu răspunse imediat, ci își văzu de ceai.
— Eu o învăț.
— Nu-i vina ta, cum nu-i nici a ei. Ne-am învățat cu toții lecția acum. A devenit mai îndrăzneț de când a sosit Iona.
— Suntem toți trei acum, și știe că se va-mplini sorocul. Dacă poate să-i facă rău sau s-o tragă de partea lui…
— N-o să treacă de partea lui.
— Nu cu voia ei. Îți e devotată, cred, și mult prea recunoscătoare pentru ce i-am oferit. Când n-ai nimic, în anumite privințe, primești și un strop cu recunoștință. Noi ne-am avut de la naștere. Și ne-am iubit mereu. Iona vrea să fie iubită și să iubească. Nu mi-am băgat nasul în viața ei, adăugă el. Dar așa e firea ei. E limpede ca lumina zilei.
— O văd și eu. Mă rog, acum ne are pe noi, că-i place sau nu.
Connor luă ceașca din mâna surorii sale.
— Deci Boyle e făptașul. El a sărutat-o pe verișoara noastră ca hămesitul. Nici bine nu ne-a călcat pragul, că amicul meu a și sărit pe ea, ca un iepure în călduri.
— Hai, pleacă de-aici cu copilăriile astea.
Connor râse și sorbi din ceai.
— Cum să plec, când se-anunță momente încinse?!