Își savura noile ei obiceiuri: plimbările de dimineață în tovărășia lui Connor, apoi îl călărea pe Alastar în tururile cu ghid, urmau lecțiile cu câțiva elevi, apoi se întâlnea cu Boyle, care o conducea înapoi acasă.
După-amiezile târzii însemnau lucru și practică, cu o oră în plus pe noapte dedicată rafinării aptitudinilor ei.
Soarele ieși din nou dintre nori, iar râul începu să strălucească sub razele sale. Lacurile se prefăcură în oglinzi lucioase, iar verdele câmpurilor și al dealurilor se înteți sub lumina soarelui, printre rotocoale și fâșii de nori ce străbăteau văzduhul.
Putea să uite – aproape – tot ce atârna de un fir de păr, cu ceea ce trebuia să se confrunte. La urma urmei, trăia o idilă.
Nu una cu poeme și flori, deși firea ei romantică ar fi preferat asemenea lucruri. Însă când inima tânjește după un bărbat ca Boyle, trebuie să găsești poezia în cuvintele scurte și tăcerile lungi, iar florile pot fi o cană de ceai cu care te trezești pe neașteptate în mâini sau o încuviințare fugitivă din cap.
Și cui îi trebuiau flori când bărbatul acesta putea să îi soarbă răsuflarea dintr-un sărut? Ceea ce se petrecea în umbra verde a pădurilor sau în cabina dezordonată a camionetei sale.
Idila, o casă, un salariu constant, un cal magnific pe care îl putea numi al ei și această nouă și minunată înțelegere a meșteșugului său. Dacă ar fi reușit să elimine și amenințarea unui rău străvechi, viața sa ar fi fost desăvârșită.
Tocmai termina lecția cu Sarah, și amândouă erau încântate de progres.
— Ți-ai îmbunătățit mult postura. Trebuie să lucrăm mai mult la schimbarea comenzilor, să fie mai cursive.
— Dar putem să mai adăugăm o bară? Sunt pregătită, Iona, știu că sunt.
— Vedem cum merge la lecția următoare.
Ridicând privirea spre ochii rugători ai lui Sarah, Iona își mângâie bidiviul pe gât, și își aminti de ea însăși la vârsta fetei.
— Facem o înțelegere. Încă o bară și o singură săritură înainte să o duci pe Winnie în grajd și să te ocupi de ea.
— Vorbești serios? O, mulțumesc! Mulțumesc! E fantastic.
— O bară, o săritură, repetă Iona și aruncă o privire spre mama lui Sarah în timp ce se îndrepta spre bare.
Ridică o bară și o potrivi în locaș. Doar un metru și jumătate, își spuse ea, convinsă că ucenica sa avea să se descurce. Dacă nu, calul știa ce să facă. Se uită peste umăr la cal.
Vrea să zboare, vrea să simtă cum zbori cu ea. Să nu eziți.
Iona se dădu deoparte, observând că mama lui Sarah își răsucea nervos capetele eșarfei pe care o purta la gât.
— Gata, Sarah. E o singură bară, dar trebuie să o faci pe Winnie să înțeleagă că sunteți împreună în asta. Ai încredere în ea și dă-i de știre că poate să se încreadă în tine. Ține ochii deschiși, o viteză bună constantă și adu-ți aminte să îți păstrezi postura.
Iona știa cum trebuie să-i bubuie inima fetei de încântare și emoție. Încă era un traseu de începători, chiar și cu bara în plus, dar constituia o nouă provocare, o nouă speranță.
— Bine, foarte bine, strigă ea din mers, în timp ce Sarah făcea o tură de traseu cu Winnie. Postura, Sarah, mâinile relaxate. Amândouă știți ce să faceți.
„E gata“, se gândi ea, „în ritm constant și lin. Se pregătește. Și salt.“
Sări și ea puțin când își văzu eleva zburând fără probleme peste bară, apoi cum aterizează bine și se îndreaptă. Apoi cum flutură triumfător mâna deasupra capului.
— Ah, e magic de-a dreptul! Pot s-o fac din nou, Iona? Măcar încă o dată?
— Bine, încă o dată, apoi Winnie trebuie țesălată.
O privi acum cu ochi critic, remarcând micile detalii care trebuiau lucrate.
— Simt că aș putea să o fac fără oprire și să sar de două ori mai sus.
— Punem barele una câte una, îi aminti Iona.
— Ai văzut, mama? M-ai văzut?
— Da. A fost splendid. Acum du-te să ai grijă de cal, și mergem acasă să-i povestim tatei. Putem vorbi puțin? o întrebă pe Iona.
— Sigur. Sarah, vin imediat. Și spune-i lui Mooney că Winnie merită un măr.
— Aproape că te-am oprit, îi spuse doamna Hannigan. Mai că n-am strigat: „Nu, nu încă“. Tot ce vedeam cu ochii minții era cum Sarah cade de pe cal, cum zace pe pământ cu ceva rupt.
— E greu să o lași să depășească noi limite.
— Da, într-adevăr, cum ai să știi și tu într-o bună zi, când vei avea copii. Dar știam, dincolo de toate, că nu ai lăsa-o să facă un lucru pentru care nu e pregătită. Se descurcă atât de bine cu tine, e atât de fericită. Voiam să știi asta.
— E o bucurie să o înveți.
— Cred că se vede în amândouă. Am făcut o poză cu telefonul când a sărit.
Scoase celularul și întoarse ecranul către Iona.
— Din păcate, mi-a cam tremurat mâna, așa că e puțin neclară, dar știam că aș vrea să imortalizez momentul.
Iona cercetă ecranul, zborul – fata pe spatele unui cal masiv, bara și cerul. Apăsă puțin, apoi întoarse ecranul.
— E o poză minunată și e foarte clară. Pe fața ei se pot citi bucuria și concentrarea.
Cu buzele încrețite, doamna Hannigan studie poza din nou, apoi buzele i se arcuiră într-un zâmbet.
— O, chiar e bună. Poate că ochii îmi erau încețoșați când m-am uitat prima oară.
— Fiți aici la fiecare lecție, rosti Iona, care își aminti că propria mamă nu o făcuse. Cred că o să se străduiască să fie mai bună, știind că sunteți aici pentru ea, că o sprijiniți.
— Evident că o fac. Sunt mama ei. Am să-l sun chiar acum pe tatăl ei, să-i spun să cumpere niște înghețată de căpșune. E preferata ei. Vom sărbători puțin după cină. Nu te rețin, voiam doar să-ți mulțumesc că i-ai întărit încrederea în sine și pe a mea totodată. Sunt norocoși că te au aici.
Iona nu era sigură că cizmele ei atingeau pământul până ajunse la grajduri. Se opri brusc când ochii i se obișnuiră cu întunericul și îl zări pe Boyle.
— Nu știam că ești aici.
— Abia ce am ajuns și Sarah mi-a făcut capul calendar. Plutește la un metru deasupra pământului.
— Și eu la fel. Aș vrea să o fi văzut și tu. Ar trebui să mă asigur că are grijă de Winnie.
— Are, și încă bine, e îndrăgostită până peste urechi. Iar Mooney o supraveghează. Mă gândeam că vrei să-l scoți pe Alastar. Am să o iau la plimbare pe Draga, să văd cum merge. Iar el ar fi o bună companie pentru ea. Și tu pentru mine, adăugă el după o clipă.
— Mi-ar plăcea, dar mai am încă o jumătate de oră din program.
— Am scoate caii să facă mișcare, deci poți să o consideri o sarcină de lucru dacă asta îți ușurează conștiința.
— De minune.
De fapt, nu se putea gândi la un fel mai bun de a-și sfârși ziua de lucru decât să călărească împreună cu bărbatul care îi făcea inima să tresalte.
Privi cum Boyle o încalecă pe Draga și surprinse freamătul crupei, expresia din ochii animalului.
— E nervoasă.
— Mi-am dat seama și eu.
Ca să o liniștească, se aplecă peste ea, murmurând și mângâind-o.
— Știi de ce?
— Are mai multă greutate pe ea decât e obișnuită și nu a mai dus un călăreț în spate de săptămâni bune.
— Nu e din cauza asta, rosti Iona și îl întoarse pe Alastar ca să stea alături de Boyle și de Draga. Are încredere în tine și te iubește. E speriată că nu se va descurca, iar tu nu ai să o mai călărești.
— Atunci e netoată. E o zi numai bună pentru călărit. Ne îndreptăm spre lac, după care îi dăm ocol, dacă ți se pare în regulă.
— Mai mult decât în regulă.
— Să-mi spui dacă are dureri și eu nu bag de seamă.
— Sigur, dar se simte foarte bine. Îi place cum arată Alastar, adăugă ea, cu voce moale. Îl crede foarte chipeș.
— Așa și e.
— Iar el se face că nu o observă, dar se umflă puțin în pene.
— Acum născocești povești de dragoste pentru cai?
— Știu că e numai pentru Aine, dar un armăsar ca Alastar e menit să procreeze mânji, iar ea e făcută pentru prăsilă. Pe deasupra, nu trebuie să născocesc nimic. Trebuie doar să fiu atentă la ei ca să văd că se plac.
— Nici nu m-am gândit să o dau la împerecheat.
— Aine are să fete un cal magnific, demn de un rege, spuse Iona. Draga? Din ea ar ieși un cal blând și de nădejde. Părerea mea, adăugă ea.
— Ei bine, Alastar e al tău, așa că tu hotărăști.
— Cred că el e cel mai în măsură să decidă, la fel ca și doamnele. E aproape primăvară, spuse ea și ridică fața, să privească văzduhul printre crengile de deasupra. Poți să îi simți apropierea.
— Încă e la fel de frig ca în februarie.
— Poate că da, dar se apropie. Aerul e mai blând.
— Din cauză că stă să plouă la noapte.
Iona îi răspunse cu un râset.
— Iar eu am văzut o pereche de coțofene flirtând, azi-dimineață.
— Și cum anume flirtează o coțofană?
— Când zboară una spre alta, când se îndepărtează, apoi sporovăiesc puțin, după care totul se repetă. L-am întrebat pe Connor de ce nu le atacă șoimii, iar el mi-a răspuns că au o înțelegere. Mi-a plăcut ideea.
Înaintară în șir când poteca se îngustă, dar apoi se lărgi din nou lângă râu, unde apa curgea vijelios pe sub un pod de frânghii rupt.
— Au să îl repare vreodată? se întrebă ea.
— Mă îndoiesc, de vreme ce s-ar găsi destui nesăbuiți care să-l traverseze doar ca să pice în apă. Tu te-ai număra printre ei.
— Și cine spune că aș cădea? Și chiar de-ar fi așa, înot bine. Pentru că se delecta flirtând, îi aruncă o privire lungă pe sub gene și adăugă: Tu cum înoți?
–Trăiesc pe un istm dintr-o insulă. Aș fi un nătâng să nu știu să înot bine.
— Atunci, ar trebui să ne bălăcim într-o bună zi.
Îi aruncă o nouă privire și își aduse aminte când îl văzuse întâia oară și cât de remarcabil, cât de captivant arătase – bărbatul masiv, dur, pe un cal masiv și dur.
Dar își dădu seama că acum arăta și mai deosebit, călare pe iapa pe care o oblojise, cu mâinile strângând moale frâul, cu ochii animalului lucind de mândrie.
— Nu mai e speriată.
— Știu. Se descurcă bine, încuviință el și înaintă lângă Iona, acum că poteca îi permitea.
— Am vorbit cu bunica mea noaptea trecută, începu ea. M-am săturat să îi trimit e-mailuri, voiam doar să îi aud vocea. Îți trimite salutări călduroase.
— Și eu ei.
— Plănuiește să vină în vizită pentru câteva săptămâni fie vara asta, fie la toamnă. Vreau să vină, dar în același timp…
— Ești îngrijorată că încă avem bătălii de purtat. Vrei să fie în siguranță.
— E totul pentru mine. M-am gândit că atunci când… Vorbesc prea mult.
— Cu siguranță, dar mai bine spui ce ai pe suflet.
— Voiam numai să spun că mama lui Sarah e întotdeauna prezentă la lecțiile ei, iar tatăl ei a venit de două ori să o privească. Mama mea nu făcea decât să mă ducă cu mașina și, de multe ori, am fost chiar nevoită să merg cu părinții unor colegi. Tatăl meu nu a venit niciodată. Nici măcar o dată. Abia dacă și-a arătat fața la vreo competiție. Dar Nan o făcea de fiecare dată când putea. Lua mașina și conducea oriunde erau competițiile, oricând era în stare. Uneori, apărea din senin, iar eu nu știam că plănuise să vină. Mi-a plătit lecțiile, taxele de înscriere. Am aflat asta abia când am fost odată la ea și am auzit un mesaj la robotul telefonic despre reînnoirea contractului cu grajdurile.
— Ți-a dăruit ceea ce iubeai mai mult.
— Vreau să fie mândră de mine. Poate să semăn mult cu Draga. Vreau să mă descurc bine, ca să vadă că nu și-a irosit timpul și eforturile.
— Atunci, și tu ești netoată.
— Știu. Se pare că n-am ce să fac.
Iona ridică privirea peste lac, către conturul elegant al castelului, cu grădinile încă prinse în colții iernii. Indiferent din ce parte a lumii călătoreau, oamenii se adunau aici să vadă, să facă și să experimenteze lucruri noi.
Își dădu seama că era ca și poza lui Sarah, un moment pe care voia să îl păstreze. Astfel că, în timp ce struneau caii de-a lungul apei, lăsă orice altceva deoparte și luă o lecție de la Boyle. Acceptă tăcerea.
— Ar trebui să ne întoarcem, rosti el într-un târziu. Nu vreau să o obosesc.
— Nu, și Branna probabil mă așteaptă pentru lecția mea.
— Merge bine?
— Da. O fi despicând Branna firul în patru, dar cred că merge de-a dreptul… magnific.
Îi aruncă o privire cu un rânjet larg, dar băgă de seamă că el se uita încruntat dincolo de ea.
— Ce e?
— Nimic. Am… observat căsuța de acolo. Au un meniu foarte bun. Poate, după lecții, ai chef să luăm cina acolo.
Tânăra ridică din sprâncene uimită.
— Cu tine?
Încruntătura i se accentuă la auzul întrebării.
— Păi, evident, cu mine. Cu cine altcineva?
— Nu e nimeni altcineva, răspunse ea sincer. Aș fi încântată. Mă gândesc că voi fi gata pe la șapte, șapte treizeci.
— Șapte și jumătate e bine. Fac o rezervare și vin după tine.
— Sună splendid.
În vreme ce pătrundeau în codru, în lumina difuză, începu un inventar mental al garderobei sale. Ce ar trebui să poarte? Nimic prea elegant, dar nu pantaloni. Poate că Branna îi va da o mână de ajutor, de vreme ce ea nu avea multe opțiuni la îndemână.
Ceva simplu, dar drăguț. Tocuri, nu cizme. Avea niște picioare de invidiat. I-ar fi plăcut să îl năucească măcar puțin, așa că…
Alastar se opri locului; Draga dădu înapoi.
Iar lupul le ieși în cale.
Cu gândul doar la siguranța cailor, Iona nu gândi, ci reacționă instinctiv. O dâră de foc tăie calea dintre ei.
— Nu o să vă facă rău. Nu îl las să vă facă rău.
Boyle trase cuțitul din teacă. Ea nici nu băgase de seamă că avea așa ceva la centură.
— Afurisit să fie dacă încearcă.
— Nu descăleca! strigă Iona, anticipând ce avea să se petreacă. Draga e îngrozită. O s-o ia la goană, și s-ar putea să o prindă. Boyle, trebuie s-o ții în frâu.
— Ia frâiele, calmeaz-o și du-o de-aici. Îl țin eu ocupat.
— Dacă ne despărțim, suntem o pradă mai ușoară. Era ceea ce voia lupul, ce spera – putea să o simtă. Te rog, ai încredere în mine. Te rog.
Și, chinuindu-se să se concentreze, murmură cu voce joasă, calmă, o incantație pe care o învățase din cărți. Una încă neîncercată.
Lupul se repezi spre linia de foc, căutând un punct slab. Flăcările slăbiră, lăsându-se în jos sub năvala lui.
Strângând frâul cu o mână, Iona o ridică pe cealaltă.
— Din miazănoapte în miazăzi, din răsărit până-n apus, ridică vântul tot mai sus. Lovește tare, văpaia adună în volbură mare, până la lună. Suflă vânjos, suflă fioros, suflă din zori până-n chindie. Voia mea să fie. Credeai că nu sunt în stare, murmură ea printre dinți. Te-ai înșelat.
Deasupra, cerul se învolbură, iar ea ridică pumnul, de parcă ar fi tras vârtejul înflăcărat care i se forma între degete.
Împinse brațul și trimise vifor turbat prin foc. Vântul ridică lupul de pe pământ și îl aruncă în aer în vreme ce urla de furie. Și teamă, spera Iona. Se învârtea, zgâriind aerul cu ghearele, în timp ce se înălța și se îndepărta tot mai mult.
Iona se căzni să controleze ceea ce invocase, simțind cum se acumulează forța în jurul ei. Un copac se frânse și se prăbuși în așchii.
— Potolește-o, răsună glasul calm al lui Boyle. E mai mult decât ai nevoie, chiar prea mult. Potolește vântul, Iona, pentru că numai tu poți. Lasă-l să se liniștească. Dă-i drumul.
O dâră de sudoare i se scurse pe spate pe când se lupta să facă întocmai. Vuietul vântului începu să amuțească, iar vârtejul amețitor, să se domolească.
— Până la capăt acum, Iona.
— Încerc. E atât de puternic.
Ea îl făcuse, își spunea. Avea să îl controleze. Urma să îi pună capăt.
— Domol acum, spuse ea. Și lin. Calm și mângâietor. Risipește-te.
Lupul căzu ca un bolovan în briza ușoară. Apoi se săltă în picioare, cu colții șiroind de bale. Oare nestemata roșie nu părea mai închisă la culoare? se întrebă tânăra.
Fiara fugi înapoi în adăpostul codrului, risipind o perdea de ceață în goana sa. După un urlet îndepărtat, tăcerea se așternu din nou.
— Ar putea să revină, rosti ea și tot calmul dinainte o părăsi, mâinile și vocea începând să îi tremure. Ar putea să revină. Trebuie să ducem caii înăuntru. Trebuie să mă asigur că grajdurile sunt sigure. Poate…
— Asta și facem. Numai să respiri o clipă. Te-ai făcut albă ca varul.
— Sunt bine.
Sub ea, Alastar scurma pământul cu copita. Își dădu seama că ar fi vrut să pornească în urmărirea lupului. Pentru a-l calma, trebuia să se liniștească ea însăși mai întâi.
— Am făcut destul, rosti ea blând. E suficient deocamdată. Trebuie să le spun Brannei și lui Connor. Dar caii…
— Plecăm acum, ușor.
— Ușor.
Răsuflă adânc de câteva ori, apoi își lăsă mâna pe gâtul lui Alastar, după care se întinse spre Draga.
— Ușor, repetă ea. Nu are să vă facă rău. Nu… nu știam că ai un cuțit. Un cuțit foarte mare.
— Păcat că n-am avut ocazia să-l folosesc, zise el, cu ochii aspri, cu sclipiri aurii, și își vârî lama în teacă. Dar a meritat, pentru spectacolul pe care l-ai pus în scenă. Și mai ai nevoie de lecții pentru asta.
— Cu siguranță. Asta nici măcar nu era în planul de lecții.
— Cum adică?
— Am citit-o într-o carte. Ai putea să spui că am adăugat o bară la săritură. Părea să fi venit vremea.
— Într-o carte. A citit-o într-o carte. Isuse Hristoase!
— Mi-ar prinde bine ceva de băut.
— Nu ești singura.
Iona nu mai scoase o vorbă, avea nevoie să se liniștească. Trebuia să le spună verilor ei, se gândi ea din nou. Ba mai mult, simțea nevoia să stea pe ceva ce nu se mișca.
Aproape ajunseră la grajduri până să reușească să își adune gândurile.
— Draga era atât de speriată. Pentru ea însăși, dar și pentru tine. Și focul meu a înspăimântat-o. Ar fi trebuit să mă gândesc la o altă soluție.
— S-a descurcat tocmai bine. A vrut s-o ia la sănătoasa, dar n-a făcut-o. Poate că nu ți-ai dat seama, dar ce spui de calul tău? A fost ca o stâncă sub tine. De la bun început, n-a mișcat un mușchi. Cred că ar fi făcut orice îi cereai, chiar și să treacă prin foc și să apuce fiara de beregată.
— N-a trebuit să o gândesc. Nici să îi spun. Doar știa. Trebuie să o sun pe Branna.
— Mă ocup eu de asta.
Când ajunseră la grajduri, Boyle descălecă, apoi înaintă spre ea.
— Coboară.
— Nu sunt sigură că pot.
— De asta sunt aici.
Ridică brațele, o cuprinse de mijloc și o ajută să coboare.
— Așază-te pe banca aceea pentru un minut, două.
— Caii.
— Are cine să aibă grijă de ei, nu crezi?
Nerăbdarea din glasul lui o făcu să îi dea ascultare. Picioarele ei tremurânde o purtară până la bancă și aproape că plânse de recunoștință când se așeză.
Când Boyle se pregătea să iasă, Iona reuși să se ridice.
— Trebuie să fac o vrajă de protecție pentru grajduri.
— Crezi că Fin nu a avut deja grijă de asta?
Fără mari menajamente, Boyle o apucă de braț și o trase după el.
— Trebuie să ajungă acasă în câteva ore, dar cred că știe ce e de făcut în asemenea situații. Branna știe unde ești. Îi va spune lui Connor.
— Unde mă duci?
— La mine, unde o să primești paharul acela de tărie și ai să te odihnești mai mult.
— Amândouă mi-ar prinde bine.
Urcă scările împreună cu el. Nu erau tocmai circumstanțele pe care și le închipuise pentru prima ei vizită acasă la el, dar nici nu se gândea să refuze.
Bărbatul deschise ușa unei verande înguste.
— Nu așteptam musafiri.
Iona aruncă o privire înăuntru, apoi zâmbi.
— Slavă Domnului că totul nu e ordonat și îngrijit, altfel m-aș fi simțit intimidată. Dar e drăguț.
Păși înăuntru și își plimbă privirea prin încăpere.
Mirosea ca el – a cai, piele, bărbat. Încăperea, o combinație între cameră de zi și bucătărie, era pătrunsă de lumina difuză a începutului de seară. O cană era așezată lângă chiuvetă, un ziar stătea desfăcut pe blatul scurt ce separa bucătăria de restul încăperii.
Câteva cărți și niște reviste erau împrăștiate pretutindeni – romane polițiste, observă ea, și reviste de echitație. O grămadă de cizme se aflau într-o cutie de lemn, un morman de jachete, pe cuier, o canapea cu o mică adâncitură în mijloc, două scaune mari și, spre mirarea ei, un uriaș ecran plat pe perete.
Boyle remarcă privirea ei curioasă.
— Îl țin ca să mă uit la meciuri și la alte asemenea lucruri. Bănuiesc că vrei niște whisky.
— Cu siguranță, și un scaun. Îmi cam tremură picioarele acum că s-a terminat.
— Ai fost îndeajuns de fermă când a contat.
— Aproape că m-am pierdut cu firea, rosti ea pe când Boyle se duse în bucătărie și deschise dulapul. M-ai ajutat să îmi păstrez calmul.
De vreme ce ea se afla aici, în siguranță, și totul se terminase, putea să vorbească despre asta. Ori măcar să încerce.
— Străluceai ca o flacără. Ochii îți erau atât de adânci că păreau să poată înghiți lumi întregi. Ai întins brațul și ai tras o furtună din cer în mâna ta. Am mai văzut lucruri la viața mea. Turnă whisky pentru amândoi, aduse paharele unde stătea ea, ghemuită într-unul din scaunele mari. Mi-am petrecut aproape întreaga viață cu Fin, Connor și Branna. Am văzut lucruri. Dar niciodată așa ceva.
— Nici eu nu am mai simțit așa ceva. O furtună în mâna mea, spuse Iona și coborî privirea spre mână, o întoarse, uimită că o recunoaște, că o găsește atât de comună. Și o furtună înlăuntrul meu. Nu știu cum să-ți explic, dar era în sinea mea, enormă și atât de plină. Și întru totul firească… Am rupt un copac, nu-i așa?
Boyle fusese martor cum arborele se fărâmase ca o sticlă fragilă, în bucăți și așchii.
— Ar fi putut să fie mult mai rău.
— Da, ar fi putut. Dar am nevoie de mai multe lecții, de mai mult exercițiu.
„Mai mult control“, se gândi ea, și mai mult din faimoasa concentrare cu care Branna o bătea la cap fără încetare.
Apoi se uită la Boyle. La chipul aspru, arătos, la cicatricea din sprânceană, la ochii cu nuanțe arămii, care încă ardeau de mânie ascunsă.
— Aveai de gând să lupți cu un cuțit, chiar cu mâinile goale.
— Sângerează, nu-i așa?
— Cred că da, răspunse ea și scoase un oftat prelung. Sângerează. Nu se aștepta la ce am făcut sau la ce pot să fac. Sincer, nici eu.
— Cred că nici unul din voi nu va mai subestima puterea aceea din nou. Ia o gură de whisky. Încă ești palidă.
— Ai dreptate, spuse ea și sorbi din pahar.
— Nu cred că e o seară potrivită pentru o cină în public.
— Poate că nu. Dar sunt lihnită. Cred că are de-a face cu faptul că am folosit atâta energie.
— Îți încropesc ceva. Cred că mai am vreo două bucăți de carne și am să prăjesc niște cartofi.
— Ai grijă de mine?
— Ți-ar prinde bine în clipa de față. Mai bea whisky, spuse el din nou, apoi se duse în bucătărie.
Zăngănitul tigăilor, tocănitul cuțitului pe fundul de lemn, sfârâitul uleiului. Sunetele îi linișteau nervii tociți. Mai luă o gură de whisky, se ridică și se duse în spatele lui, la aragaz, unde el prăjea cotlete de porc într-o tigaie și cartofi în alta.
Nu era sigură că mai mâncase cotlet fript, dar nu se plângea.
— Pot să te ajut. Să-mi țin mâinile și capul ocupate.
— Acolo am câteva roșii pe care soția lui Mick mi le-a dat din mica ei seră. Ai putea să le feliezi.
Iona lucră lângă el, ceea ce o făcu să se simtă mai bine. El făcu un sos subțire din grăsimea ce se scursese în tigaie, aruncă niște ierburi în el, apoi îl turnă peste cotlet.
Așezată pe scaun în fața blatului, Iona gustă puțin.
— E bun.
— La ce te așteptai?
— Nu aveam idee, dar e bun. Și, Dumnezeule, mi-e foarte foame.
Culoarea îi revenea în obraji pe măsură ce mânca, observă Boyle, iar privirea i se limpezea. Într-o clipită, din strălucitoare și aprigă devenise palidă și tremurândă. Iar acum se simțea ușurat să o vadă din nou doar normală. Doar Iona.
— Nu s-a folosit de ceață, spuse ea brusc. Tocmai acum mi-am dat seama, doar… doar a ieșit dintre copaci. Nu știu ce înseamnă, dar trebuie să-mi amintesc să le spun Brannei și lui Connor… și lui Fin. Și pandantivul, nestemata roșie din jurul gâtului, nu era la fel de sclipitor la sfârșit. Nu cred. Era?
— Nu mi-am dat seama. Eram mai atent la colții lui și la cum te albiseși la față. Mi-era teamă că ai să te prelingi din șa.
— N-are să se întâmple niciodată.
Iona râse puțin, apoi își așeză mâinile peste ale lui. Și se liniști când mâinile lui Boyle se răsuciră sub ale sale și i le cuprinseră ferm.
— M-ai speriat de moarte.
— Îmi pare rău.
— De ce naiba îți ceri scuze? E un obicei enervant.
— Am… început să lucrez la asta.
— Într-o clipă călărim singuri, totu-i bine și frumos și mă gândesc: „Ei bine, o să luăm cina și vedem cum merge apoi“. Și în clipa următoare invoci o afurisită de tornadă.
Se ridică brusc și își înhăță farfuria, și la fel pe-a ei. Păcat, se gândea ea, căci mai avea câteva bucățele de cartofi prăjiți și le-ar fi mâncat.
— Dacă nu vrei să-mi cer scuze, nu țipa la mine.
— Nu țip la tine.
— Atunci la cine?
— La nimeni. Doar țip. Un om se poate exprima cum îi place în propria casă.
— La mine acasă nimeni nu țipa.
— Cum? întrebă el, cu nedumerire sinceră în privire. Ai fost crescută într-o biserică?
Iona râse din nou.
— Cred că… poate – dacă e să mă iau după etalonul tău – nimănui nu îi păsa destul de mult încât să țipe. Ție îți pasă, Boyle?
— Îmi pasă că nu zaci pe jos cu gâtul sfâșiat, se răsti el, apoi se blestemă când văzu cum culoarea se scurse din obrajii ei. Îmi pare rău. Sincer. Am o gură spurcată când mă pierd cu firea. Îmi pare rău, repetă și îi cuprinse blând fața între palme. Ai fost atât de fioroasă. Nu știu ce m-a răscolit mai mult, lupul sau tu.
— Am trecut cu bine peste ce a fost. Înseamnă mult, răspunse Iona și își trecu mâinile peste ale lui. Și mi-ai gătit cina, m-ai lăsat să mă liniștesc până să te dezlănțui. Și asta înseamnă mult.
— Atunci suntem bine, deocamdată îndeajuns de bine.
Îi atinse buzele cu ale sale, blând de astă dată. Iar mâinile Ionei îi lunecară peste încheieturi și îl strânseră.
— Ar trebui să te conduc acasă.
Dădu încet înapoi, dar mâinile ei nu își slăbiră strânsoarea.
— Nu vreau să mă duci acasă. Vreau să stau cu tine.
— Încă ești tulburată.
— Par tulburată?
Boyle reuși să facă un pas înapoi.
— Poate că eu sunt cel tulburat.
— Nu mă deranjează, spuse ea și se ridică. Poate chiar mi-ar plăcea. Boyle, am câștigat o luptă împreună. Vreau să fiu cu tine, să mă țin strâns de tine, să merg în pat cu tine.
— Cred că… ar fi bine să nu ne grăbim, să vorbim despre asta înainte de… asta.
— Credeam că eu sunt cea care vorbește prea mult.
Făcu un pas spre el, apoi încă unul.
— Așa e. Isuse, așa e. Dar cred că în asemenea circumstanțe… Vorbim mai târziu, spuse el și o înșfăcă.
— Perfect, răspunse ea și îl luă în brațe la rându-i.