Picioarele îi părăsiră din nou podeaua, într-o senzație amețitoare, cu gura apăsată de a lui. Una din mâinile lui Boyle era încleștată pe spatele puloverului ei, de parcă ar fi vrut să îl sfâșie dintr-o clipă în alta, ceea ce nu i-ar fi displăcut deloc. Dacă ar fi putut, s-ar fi strecurat imediat afară din pulover… și din tot ce mai purta.
— Trebuie să…
Orice voise să spună bărbatul fu înăbușit de gura ei, care se lipi din nou, înfometată, de a lui.
— Unde e dormitorul?
Trebuia să fie pe aproape și, dacă nu, canapeaua întinsă părea mai mult decât potrivită.
— E…
Boyle încercă să gândească prin pâcla înfierbântată din creierul său, apoi doar o apucă de fund și o ridică. Iona își încolăci picioarele în jurul mijlocului său, iar brațele îi înlănțuiră gâtul. Totul se zgâlțâia și se încingea. Avu impresia vagă a unei camere slab luminate, o îngrămădeală de lucruri pe care el le dădu la o parte cu piciorul, în timp ce o căra spre un pat cu stâlpi de lemn întunecat și cearșafuri albe, reci la atingere.
Apoi s-ar fi putut găsi la fel de bine oriunde… în pădure, în ocean, pe un trotuar citadin, pe o pajiște la țară. Nu mai exista nimic în afara lui, greutatea lui o apăsa, mâinile mari cutreierau, gura nesățioasă căuta, lua. Nimic în afară de acele cearșafuri albe, reci, care deveneau calde, tot mai calde, în vreme ce el îi trăgea puloverul peste cap și îl azvârlea cât colo.
Toată făptura ei era micuță și splendidă. Sânii care i se potriveau perfect în căușul palmelor, mâinile care se cufundau sub cămașa lui și îi mângâiau pielea. Nu era un ins neîndemânatic, însă se temea că va fi așa cu ea și căută să încetinească, să își intre în ritm.
Dar șoldurile ei se arcuiră în sus, degetele i se înfipseră în mușchii încordați, îndemnându-l să continue.
O voia goală pur și simplu. Voia ca acel trup micuț să se dezvelească pentru el, să fie despuiat pentru mâinile sale, pentru gura sa.
Întinse brațul în jos și îi trase de catarama curelei. Iona vorbi, însă cuvintele îi erau înăbușite de buzele lui.
— Ce? Ce?
Dacă îi spunea să se oprească, s-ar fi omorât.
— Cizmele, rosti ea, în timp ce buzele îi cutreierau fața, apoi dinții îl mușcară ușor de bărbie. Cizmele mai întâi.
— Cizmele. Da. Bine.
Deja cu răsuflarea tăiată și puțin descumpănit de asta, coborî de pe ea și îngenunche la capătul patului, apoi îi trase cizma dreaptă. O aruncă cât colo; ateriză cu un bocănit zgomotos. În timp ce o trăgea pe cealaltă, Iona se ridică în capul oaselor, îl prinse de păr și îi trase capul spre gura ei.
— Felul cum arăți… Parcă ești îmbrăcat în umbre și abia aud cum începe ploaia, iar inima îmi bate atât de tare.
Își puncta cuvintele cu sărutări sălbatice. De astă dată, când Boyle azvârli cizma, ceva se sparse și se fărâmă.
— Ale tale, lasă-mă să le scot eu pe ale tale, rosti ea și se zvârcoli spre cizma lui. Trebuie să dispară, pentru că trebuie să te dezbrac sau îmi pierd mințile.
— Mă gândeam la același lucru în ceea ce te privește.
— Bine, bine.
Râsetul ei, zgâlțâit de emoții și excitație, îl străfulgeră ca un fior pe șira spinării.
Aruncă prima cizmă pe podea.
— Poți să-ți pui mâinile pe mine. Oriunde, peste tot. Aproape am terminat.
Nu avea cum să o știe, dar dorința i se împlinise. Îl fermecase.
— Are să te facă să taci?
— Poate. Probabil. Gata!
Smulse cizma și o lăsă să cadă. Apoi se aruncă peste el.
Aproape că se prăbușiră din pat, dar Boyle reuși să se înfășoare în jurul ei și să se rostogolească într-o parte. Nici nu apucă să se adâncească în următorul sărut, că mâinile ei erau ocupate să îi desfacă nasturii cămășii.
— Umerii tăi sunt atât de grozavi. Vreau doar să…
Smulse cămașa de pe el, îi trase helanca de dedesubt în sus și o aruncă iute.
Scoase sunetul unei femei ce linge ciocolată topită de pe o lingură, în timp ce mâinile i se plimbau pe pectoralii lui în sus, până la umeri, apoi coborau să îi strângă bicepșii.
— Ești atât de puternic.
— N-am să te rănesc.
Iona izbucni din nou în râs, de astă dată fără emoții.
— Nu pot să-ți promit același lucru.
Cu agilitate de felină, își duse brațele în spate și își desfăcu clema sutienului.
— Ți-am ușurat sarcina.
— Nu mă feresc de munca grea, răspunse el și trase sutienul deoparte. Acum liniște, ca să mă pot concentra.
Într-o clipită nici nu mai putu să gândească, darămite să mai spună ceva. O năpădeau atâtea senzații, aduse de mâinile care înfiorau, care luau, care torturau. Acele palme aspre, de muncitor, înțepătura obrazului cu barbă de o zi… fior după fior pe pielea ei care fremăta.
„Băieți“, își dădu ea seama. Toți cei care o atinseseră vreodată erau băieței în comparație cu el. Totul la ei era prea rafinat, prea ușor, prea exersat. Acum, avea un bărbat care o dorea.
Boyle nu irosi nici o secundă să îi dea jos pantalonii, să îi exploreze trupul, să se înfrupte din el. Ea adusese vârtejul în pădure. Acum el trezea în ea furtuna, la fel de sălbatică și de nestăpânit.
I se dărui, fără urmă de reținere sau sfială… un tezaur de delectări și pretenții care îl ațâțau peste poate. Icnetele și gemetele ei îi stârneau alte nevoi, mâinile ei pofticioase îi electrizau nervii de pe piele și de sub ea. Iar gura Ionei, neobosită și înfometată, îi fremăta în sânge ca un drog.
Nebun după ea, îi luă mâinile, îi dădu brațele înapoi până ce ambele înșfăcară stâlpii patului. Când o pătrunse, crezu, pentru o clipă, că lumea explodează. Fu scuturat cu forță, orbit de strălucire. Îl lăsă, preț de o răsuflare, nespus de slab. Apoi Iona se ridică spre el, ducându-l în străfunduri când îi suspină numele.
Și era puternic ca un zeu, înfocat ca un armăsar, înnebunit de dorință.
Se împlântă în ea din nou, din nou și din nou, disperat după toată căldura aceea, după toată moliciunea. Ea îi egală ritmul frenetic, degetele îngemănându-i-se cu ale lui, cu șoldurile ca niște pistoane bine unse… conducând și fiind condusă.
Boyle simțea că zboară – ca o săgeată eliberată din arc – spre un sentiment uluitor de fericire. O auzi vag cum scoate un geamăt tânguitor, în vreme ce își lua zborul cu el.
Se prăbuși, fără să mai țină cont de greutatea lui deasupra ei. Mintea încă i se învârtejea; plămânii încă trăgeau din greu. Și ceva în zvâcnetul inimii sale pulsa ca o durere.
Iona fremăta sub el, cu membrele tremurând, mușchii zvâcnind. Jinduia cu toată ființa să se înfășoare în jurul lui, să-l mângâie și să își frece nasul de al său. Dar nu mai avea urmă de putere. Boyle o secătuise.
Putea numai să zacă acolo, scăldată în căldură, să îi asculte răsuflarea grea odată cu răpăitul încet al ploii.
— Te strivesc.
— Poate.
Toți mușchii i se cutremurară când se împinse de pe ea, apoi doar se lăsă să cadă pe spate. Niciodată nu mai fusese atât de… implicat, se gândi el.
Oare ce însemna asta?
Iona sorbi aer în piept de câteva ori, apoi se cuibări cu capul la pieptul lui. În gestul ei se ascundea o gingășie simplă căreia Boyle nu îi putu rezista, așa că se trezi că o trage mai aproape.
— Atunci, ți-e frig?
— Glumești? Am generat suficientă căldură să topim Antarctica. Mă simt minunat.
— Ești mai puternică decât pari.
Ea ridică bărbia să îi zâmbească.
— Mică, dar voinică.
— Nu te contrazic.
Ar fi fost ușor să rămână așa cum erau și să se cufunde în somn după o vreme, își dădu el seama. Apoi să se ia din nou unul pe celălalt. Și ce însemna că se gândea din nou la asta când abia își recăpătase suflul?
Însemna, poate, că s-o ia ușor era o greșeală.
— Ar trebui să te duc acasă.
Iona nu spuse nimic pentru câteva clipe, iar mâna cu care îi mângâia leneș pieptul încremeni.
— Cred că Branna mă așteaptă.
El o simțea cum respiră și spuse:
— Ai dreptate. Ar vrea să știe exact ce s-a petrecut în pădure. Am uitat cu totul despre asta pentru o clipă. Îmi pare ceva străin de tot ce trăim aici. Bine că măcar unul din noi are spirit practic.
Iona își întoarse capul, mângâindu-i pielea cu buzele, apoi se ridică.
Când Boyle o privi în penumbră, ca un licăr de lumină în fața întunecimii ce se apropia, își dori să o tragă din nou la pieptul său, aproape, doar să o țină acolo.
— Ar trebui să ne îmbrăcăm, spuse ea.
Branna aștepta și încerca să rămână calmă, să nu se agite. Ura să aibă la dispoziție doar bucăți de informație. Deși Boyle o asigurase că nimeni nu era rănit și că avusese grijă de Iona până când fata își revenise, deja se făcuseră două ore de atunci. Ba chiar mai mult, își dădu ea seama.
Și, mai rău, Connor îi spusese să nu mai fie așa o cloșcă și preferase să plece la pub decât să – în cuvintele lui – îi împuie capul cu bombănelile ei.
Bravo lui, se gândi ea cu un dram de amărăciune. S-a dus să flirteze cu femei disponibile, să bea o halbă sau două, iar ea rămăsese să se frământe de una singură.
Dacă Iona nu avea să intre pe ușă în următoarele zece minute, are să îi…
— În sfârșit, mormăi ea când auzi ușa de la intrare. Îi ieși cu pași mari în întâmpinare, cu morala repetată pe jumătate în cap, dar se opri, și-și înghiți dojana în clipa când îi văzu împreună.
O femeie nu trebuie să fie vrăjitoare ca să își dea seama în ce fel petrecuseră cei doi o parte din cele două ore.
— Așa deci.
Își puse mâinile în șold, în timp ce Kathel veni tiptil până la ei să îi întâmpine.
— Bem niște ceai, apoi îmi vei spune ce s-a întâmplat. Și tu, domnule, îi spuse lui Boyle, anticipându-i reacția. Vreau să aud întreaga poveste, așa că nici să nu te gândești să te strecori pe ușă din nou.
— Connor e pe-aici?
— Nu, nu e. S-a dus la pub, să umble după fusta cui s-o găsi pe acolo, așa că nu poți să dai fuga la el. Ați mâncat ceva? întrebă în timp ce intră în bucătărie.
— Boyle a gătit cina, îi spuse Iona.
— Nu zău?
Cu sprânceana ridicată, Branna îi aruncă bărbatului o privire cu coada ochiului, în vreme ce așeza ibricul pe plită.
— Mi-a fost foarte foame după tot ce s-a întâmplat. Mi-a fost foame și după vraja cu șobolanii, dar acum a fost de parcă, dacă nu mâncam, leșinam.
— Nu va fi întotdeauna atât de grav. Ești încă novice. Arăți bine și pare că cineva a avut bine grijă de tine. Hai, Boyle, nu te mai uita pe pereți. Și-o maimuță oarbă și-ar da seama că v-ați făcut de cap. Nu am nici o problemă cu asta, doar că, în loc de sex sălbatic, eu m-am perpelit pe-aici așteptându-vă să veniți ca să-mi spuneți ce s-a întâmplat.
— Ar fi trebuit să vin acasă mai devreme, să nu te îngrijorez așa.
Branna ridică din umeri, apoi se îmblânzi.
— Dacă aș fi avut un bărbat dispus să-mi facă de mâncare și să se tăvălească cu mine după o asemenea sperietură, nici eu n-aș refuza. Bănuiesc că s-a descurcat bine la ambele capitole.
— Excepțional, rânji Iona.
Boyle roși până în vârful urechilor.
— Puteți să nu bârfiți despre viața mea amoroasă, cel puțin cât sunt eu de față?
— Atunci bârfim când nu ești pe-aici, spuse Branna pe când îi turna ceaiul în cană și îl săruta pe creștet.
— Tu ai mâncat? întrebă Iona.
— Nu încă. Am să m-apuc imediat ce terminați de povestit. Ia-o de la început, Iona. Și Boyle, dacă ea omite ceva, oricât de nesemnificativ ar părea, să completezi.
Iona începu, încercând să dea cât mai multe detalii și să fie calmă.
Branna o înșfăcă de mână.
— Îmi spui că ai invocat un vârtej? De unde ai știut cum?
— Din cărți. Știu că e o vrajă avansată și că e riscantă, dar am fost… Nu știu de ce sau cum, dar știam că era ceea ce trebuia să fac. Știam că pot să o fac.
— De ce nu m-ai chemat pe mine sau pe Connor? Sau pe amândoi?
— Totul s-a petrecut atât de repede. Când derulez totul în minte, parcă au fost ore, dar de fapt a fost totul foarte rapid. Nu cred că a durat mai mult de câteva minute.
— Nici măcar, confirmă Boyle.
— Am priceput, dar cel mai bine ar fi să mă chemi pe mine sau pe Connor.
— Sau pe Fin, interveni Boyle.
— Nu îl țin deoparte, răspunse Branna, deși în sinea ei recunoscu că o făcea puțin. Dar sângele aude chemarea sângelui. Iar Connor, Iona și cu mine suntem de același sânge. Și aici avem de-a face cu magia sângelui. Nu ți-a fost chiar atât de teamă. Connor ar fi simțit-o, așa cum a făcut și înainte. Nu ți-a fost la fel de teamă ca atunci când ai fost singură în pădure.
— Mi-a fost puțin, dar nu, nu ca înainte, poate și din cauză că nu eram singură. Mă gândeam doar că le-ar face rău lui Boyle și cailor, ca să mă rănească prin intermediul lor. Cred că asta m-a ajutat să mă concentrez.
Branna încuviință și o mângâie pe păr.
— Scuze, am sărit pe tine. Ai spus că nu a adus ceața.
— Nu.
— Atunci, poate că a încercat să te ia prin surprindere, nu să te intimideze. Și poate că își trage puterile din ceață, iar acum nu a fost atât de puternic.
— Poate nu credea că are nevoie să fie, încuviință Boyle. Ei bine, și-a dat seama pe pielea lui cât s-a înșelat. Iona a făcut scobitori dintr-un copac.
— Am avut probleme cu controlul vrăjii.
— Fiindcă ai invocat un vârtej fără să exersezi înainte? Nu mă surprinde, și e de mirare că doar un copac a avut de suferit.
— Asta din ce am văzut eu, rosti Boyle. Dacă nu îl pui la socoteală pe nemernicul care se învârtea prin aer.
— Dacă aș fi simțit-o, dacă o canalizam mai bine, poate l-aș fi distrus.
Branna ridică din umeri sceptică.
— Dacă era atât de ușor, aș fi făcut-o eu înainte. Te-ai descurcat bine. Acum termină povestea.
Ascultând și încuviințând, Branna nu o mai întrerupse.
— Da, te-ai descurcat într-adevăr foarte bine. Ți-aș spune că a fost un mare risc, dar nu pot să-ți pun instinctele la îndoială. Ți-au spus că așa trebuie să faci, iar tu le-ai urmat. Și ești teafără și nevătămată. Cred că l-ai luat pe Cabhan pe nepregătite, iar asta l-a costat. Se poate să-l fi și rănit destul de bine, dacă sursa puterii lui – mă gândesc că asta e pandantivul – a slăbit. Cum te-ai simțit în timpul vrăjii?
— A fost copleșitor. De parcă simțeam cum fiecare celulă din corpul meu arde. Ca și cum nimic nu-mi putea sta în cale.
La auzul vorbelor sale, o cută se formă între sprâncenele Brannei.
— Acela e un pericol la fel de mare ca și lupul.
— Cred că înțeleg. Senzația de invincibilitate a fost parte din motivul pentru care n-am putut să controlez vârtejul, sau am început să pierd controlul, să îl las să mă controleze el pe mine.
— Ai învățat o lecție esențială. Tocmai pierderea de sine în acea putere, setea de putere, e ceea ce l-a creat pe Cabhan.
Iona crezu că înțelege ce însemna asta, cum ispita, seducția unei asemenea mari puteri, putea să copleșească.
— Boyle mi-a vorbit. M-a ajutat să o țin sub control, să o liniștesc și, până la urmă, să o opresc.
Branna ridică din sprâncene.
— Așa s-a întâmplat? Nu e puțin lucru să liniștești o vrăjitoare care nu doar că a chemat o tornadă, dar chiar o controlează. Altfel, amândoi ați fi ajuns pe tărâmul lui Oz, căutând conduri roșii.
— Dar eu aș fi vrăjitoarea cea bună.
— Hmm. Sunt ușurată că nici unul din voi n-a fost rănit. Și mă gândesc că astfel am câștigat o perioadă de timp, până încearcă din nou să ne atace, ca să îți rafinăm practica magiei. Sunt mândră de tine, adăugă ea și se ridică.
Cuvinte simple, rostite simplu, dar care o unseră la suflet pe Iona.
— Mulțumesc.
— Acum că mi-am pus ordine în gânduri, am de lucru în atelier, continuă Branna. Am să-i spun lui Connor toată povestea și, de vreme ce te-a atacat când ai fost cu Boyle, ar fi bine să îi spunem și Mearei. Și lui Fin, îi fură ea vorbele din gură lui Boyle. Ce spuneți dacă ne întâlnim din nou, să zicem, într-o zi sau două, odată ce am… odată ce am avut cu toții timp să ne gândim bine la tot?
— Cred că așa ar trebui să facem, încuviință Iona. Doar suntem mai puternici împreună decât separat, nu?
— Sper. Ne vedem la micul dejun, Boyle, spuse Branna făcându-i cu ochiul, apoi îi lăsă singuri.
— Ei bine, nu știu dacă ar trebui…
— Ar trebui, rosti Iona, care se ridică și îi întinse mâna. Chiar ar trebui. Hai sus cu mine, Boyle.
Dorința era atât de adâncă, încât el nu putea s-o amuțească. Se ridică, îi luă mâna și urcă scările cu ea.
Sub ordine stricte de a se prezenta la atelierul Brannei imediat ce pleca de la grajduri, iar Boyle fiind ocupat într-o întâlnire cu Fin, Iona o rugă pe Meara să o ducă acasă.
— Trebuie să-mi iau o mașină.
Iona se încruntă spre drumul îngust, șerpuitor, însoțită de Meara, care parcă se uita la o autostradă cu șase benzi.
— Una ieftină. O mașină ieftină și fiabilă.
— Pot să mă interesez.
— Da, ar fi bine. Apoi ar trebui să învăț cum să conduc pe cealaltă parte a drumului.
— Voi, yankeii, sunteți cei care conduc pe partea greșită a drumului și puteți să băgați în sperieți o persoană care a ieșit doar să se ocupe de cumpărăturile săptămânale.
— Cam da. Dar voi de ce conduceți pe stânga? Am auzit că din cauză că mâna dreaptă trebuie să fie liberă ca să poată ține o sabie, dar a trecut mult timp de când oamenii se luptau călare, cu sabia.
— Nu poți ști niciodată, nu? Oricum, majoritatea nu se luptă călare, ci cu vârtejuri.
— M-ai prins cu asta. Poate reușesc să-l conving pe Boyle să mă lase să conduc puțin mâine. Mi-a promis că mă duce să-mi arate împrejurimile. Am fost atât de îngropată în muncă și lecții, că nu prea am văzut nimic în afară de grajduri și de sat.
— O zi liberă face bine. Dar o să ai nevoie de multă dulcegărie și probabil de promisiunea unor favoruri sexuale mai exotice ca să-l convingi pe Boyle să lase pe oricine altcineva la volanul mașinii lui.
— Conduc bine, insistă Iona. Sau o făceam când volanul era pe partea asta. Și chiar toată lumea știe că îi ofer favoruri sexuale lui Boyle?
— Toți cei care au ochi în cap. Dacă am fi avut ocazia azi, te-aș fi tras mai mult de limbă despre vârtej și despre sex. Dar era prea multă lume prin jur.
— Poți să vii cu mine, spuse Iona în timp ce Meara opri lângă atelier. Așa, Branna nu ar putea să mă pună la lucru imediat ce intru pe ușă și aș putea să îți dau o sumedenie de detalii.
— Oare de ce e atât de distractiv să cunoști detalii din aventurile romantice ale altora? Poate ca să nu fim nevoiți să ne confruntăm cu zbuciumul pe care ele îl aduc în propriile vieți. Oricum, continuă Meara înainte ca Iona să se gândească la un răspuns, aș sta cu urechile ciulite, asta e sigur. Dar mai am treburi de făcut. Am putea să ne întâlnim la bar mai târziu, să trăncănim, dacă nu cumva plănuiești să ai noi aventuri cu Boyle.
— Aș putea să-mi fac timp pentru un pahar de vorbă cu o prietenă. Crezi în reîncarnare?
— Asta da întrebare, rosti Meara, dându-și șapca pe spate. De unde ți-a venit?
— Mă întrebam de ce unele legături par atât de ușoare, de firești, de parcă ar fi fost deja făcute și oamenii implicați în ele par doar să se revadă după mult timp. Așa a funcționat pentru mine. Cu tine, cu Branna și Connor. Cu Boyle. Până și cu Fin.
— Nu cred că mai pot zice nu la aproape nimic. Nu când cea mai bună prietenă a mea e o vrăjitoare. Dar cred că o mare parte din asta e deoarece tu ești deschisă spre acele legături. Tu ai întins mâna spre noi toți. Și e greu să nu răspunzi, chiar dacă de obicei nu ești genul de om care se deschide.
— Tu nu ești?
— Nu, nu de regulă. Am un grup mic de prieteni. Mai puține valuri, dacă înțelegi.
— Îți mulțumesc că l-ai lărgit pentru mine. Atunci, ne vedem la pub? În câteva ore?
— Ar fi perfect.
— Mulțumesc că m-ai adus.
Iona ieși din mașină și îi făcu Mearei cu mâna. Îi plăcea ideea de a fi deschisă spre legături interumane, și la fel și perspectiva de a se întâlni cu o prietenă la un pahar. Poate reușea să o convingă pe Branna să li se alăture… un fel de petrecere a fetelor impulsive.
Și poate, cu puțin noroc, condimenta totul cu o mică aventură cu Boyle. Încântată de planul ei, deschise ușa cu putere.
— Hai să începem lecțiile, apoi putem să… Vai, scuze. Nu știam că ai musafiri… clienți.
Ezită în pragul ușii, neștiind dacă să intre sau să iasă, apoi o recunoscu pe femeia care stătea în fața tejghelei, împreună cu verișoara ei.
— A, bună. Te-am întâlnit în prima noapte petrecută în Ashford, la tavernă. Ești fiica lui Mick. Sunt Iona, adăugă ea când văzu că femeia înlemnise, roșie la față și holbându-se la ea.
— Da, îmi aduc aminte. Tatăl meu are numai cuvinte de laudă pentru tine.
— E minunat. Încă unul din motivele pentru care îmi iubesc munca. Scuze de întrerupere. O să merg să…
— Nu, nu, nu e nici o problemă. Tocmai ce-am terminat. Și mulțumesc, Branna. Atunci, îmi văd de drum. Trimite-i toate cele bune lui Connor.
Ieși în grabă, împingând o sticluță în buzunarul hainei sale.
— Scuze. Știu că mai faci afaceri aici, deși majoritatea lor sunt prin prăvălia din sat.
— Puțin aici, puțin acolo, zâmbi Branna și vârî niște euro într-un sertar. Cei care vin aici caută de obicei ceea ce nu vând în sat.
— Aha.
— Nu sunt doctor, dar sunt discretă. Totuși, în cazul de față am să-ți spun despre ce e vorba, având în vedere că nu e deloc marele secret pe care Kayleen îl crede a fi, și pentru că s-ar putea să vină o zi când ți se va cere același lucru.
Branna ridică un polonic și turnă o cremă gălbuie dintr-un bol într-o sticluță cu ajutorul unei pâlnii. O mireasmă de miere și alune se ridică în aer.
— Un italian chipeș a venit să lucreze la restaurantul unchiului ei din Galway City. Kayleen a noastră l-a întâlnit acum câteva săptămâni la o petrecere, și de-atunci s-au văzut în câteva rânduri. L-am întâlnit și eu când au venit împreună la prăvălie și e fermecător ca un prinț și de două ori mai chipeș, continuă ea să vorbească în timp ce umplea sticluțe, apoi le ștergea și le astupa cu dopuri.
— Kayleen e înnebunită după el și cine ar putea să o învinovățească? Și eu i-aș face avansuri dacă aș mai fi pe piață. Mai sunt alte femei care simt același lucru, iar el pare să fie mulțumit de situație. Și cine să-l învinovățească pentru asta? adăugă ea, legând o fundă aurie la gâtul sticlei. Dar Kayleen nu vrea să-l împartă și crede că italianul cel chipeș are nevoie doar de un mic imbold ca să fie numai al ei. Și se gândea ca eu să îi ofer acel imbold.
— Nu înțeleg.
Branna vârî sticluța plină într-o cutie pentru transport.
— Mi-a cerut o vrajă de dragoste și a fost dispusă să plătească o sută de euro munciți din greu pentru asta.
— O vrajă de dragoste? Poți să faci așa ceva?
— Dacă pot și dacă am s-o fac sunt două lucruri foarte diferite. Există căi, firește. Întotdeauna există mijloace, însă nu e nimic mai primejdios și mai plin de durere și regret decât vrăjile care implică inima.
— Ai refuzat-o. Pentru că ar fi negat dreptul de a alege al cuiva. Și pentru că nu ar trebuit să folosești magia pentru câștiguri.
Cu mâini rapide și iscusite, Branna legă următoarea fundă.
— Orice vrajă țintește un câștig, într-un fel sau altul. Vrei ceva sau crezi în ceva, vrei să protejezi, să blochezi sau să cucerești. Crema asta face pielea netedă și frumos mirositoare, poate să ridice stima de sine a persoanei care o poartă, cât și să atragă un răspuns de la cel care îi simte mirosul. Eu o creez, cineva o cumpără, și sunt plătită. Și acesta e un câștig.
— Cred că și ăsta e un fel de a vedea lucrurile.
— Chiar e. Cât despre alegere, sunt momente când facem și așa ceva, oricât ar fi de bine intenționate. Așa că trebuie să fim dispuși să plătim prețul, căci magia nu e gratis.
Ridică privirea în sus și ochii ei întunecați îi întâlniră pe ai Ionei.
— Nu pentru noi, nu pentru nimeni.
— Atunci, de ce ai spus nu?
— Emoțiile sunt un fel de magie, nu?, dragostea și ura fiind cele mai puternice dintre ele. Filosofia mea e să nu intervenim în cursul sentimentelor, să nu le împingem într-o direcție sau alta, nu cu putere. Riscul e mare. Dacă dragostea e deja acolo, pe cale să înflorească? Dacă o împingi prea departe, devine obsesie. Sau poate persoana care a plătit pentru vrajă se răzgândește. Sau mai e cineva care iubește și vrea să fie iubit, iar acum e dat la o parte prin magie. Sunt prea mulți „dacă“ și „poate“. Nu mă joc cu vrăjile de dragoste și cu cele care au legătură cu ea. Tu trebuie să te hotărăști cum te poziționezi în problema asta, dar, pentru mine, e prea periculos și imoral.
— Imoral, da. Și chiar mai mult de-atât, pur și simplu n-ar fi corect, rosti Iona, pentru care acest fapt era chiar mai important. Și da, înțeleg ce vrei să spui. Multe magii nu sunt drepte. Dar dragostea ar trebui să fie, nu știu, sacră. Oamenii ar trebui să poată să iubească pe cine iubesc.
— Și nu să iubească atunci când nu vor. Așa că am spus nu, ca întotdeauna.
— Și ce i-ai vândut în schimb?
— Adevărul. Ea trebuie să se hotărască dacă se folosește de el sau nu. Dacă o face, atunci amândoi vor putea să spună ce simt, ce doresc și la ce se așteaptă. Dacă nu, poate să se bucure de ce are cu el pentru cât timp durează asta. Nu cred că o va folosi. Îi e teamă de magie și nu e pregătită să afle adevărul.
— Dacă îl iubește cu adevărat, ar vrea să știe adevărul.
Branna zâmbi și strecură următoarea sticlă în cutie.
— Aha, ți-ai dat seama. E puțin amețită din cauza patimii, dar nu e nici măcar în preajma hotarului iubirii. Ea doar își dorește să fie. Dragostea nu se frânge sub adevăr, chiar dacă ai vrea-o.
Ușa se deschise. Kathel se strecură înăuntru, urmat de Fin.
— Doamnelor, le salută el și își dădu pe spate părul răvășit de vânt. Am aflat că am avut niște necazuri. Ești în regulă, draga mea? o întrebă pe Iona.
— Da, sunt bine.
— Mă bucur. Totuși, aș vrea să aflu detaliile și ce se plănuiește în eventualitatea unui nou atac.
— Boyle nu a venit cu tine?
— Are treabă la potcovar și Connor a ieșit cu șoimii, așa că numai cu voi două pot să vorbesc despre asta.
— Și Boyle a fost acolo, rosti Branna, care căra cutia la un raft din spate. Poate să-ți dea la fel de multe detalii ca și Iona.
— El vede lucrurile cu ochii lui. Vreau să știu ce s-a întâmplat din perspectiva ei.
— Avem de lucru, Fin. Ea trebuie să acumuleze mai multe cunoștințe, să exerseze.
— Atunci, lasă-mă să te ajut.
Începu să își dea jos paltonul, ca și cum Branna i-ar fi acceptat deja oferta
— Noi doi avem… tehnici diferite.
— Cu siguranță, și ar fi în folosul Ionei să vadă și să încerce aceste diferențe.
— Obiceiul de a vorbi despre mine la persoana a treia când eu sunt de față devine foarte ciudat, spuse Iona.
— Și nepoliticos, încuviință Fin. Ai dreptate. Aș vrea să ajut și, odată ce terminăm cu munca, mi-ar plăcea să îmi spui exact ce s-a petrecut și cum ai plecat… din perspectiva ta, Iona. Dacă dorești.
— Ar… ar trebui să mă văd cu Meara mai târziu. Dar… Iona aruncă o privire întrebătoare spre Branna, care oftă și ridică din umeri. Am putea să o chemăm aici, și pe Boyle. Ar fi înțelept din partea noastră, cred eu, să fim aici cu toții, să parcurgem totul o dată pentru totdeauna și să vorbim despre ce urmează.
— Bine atunci. Pot să comand cina. Nu trebuie să gătești din nou pentru o hoardă întreagă, Branna.
— Am făcut sos pentru paste acum o oră. Îl pot înmulți destul de ușor.
— Atunci, am să-i sun pe ceilalți, spuse Fin și scoase mobilul. Apoi începem.