Ploaia o făcu ciuciulete pe drumul de întoarcere, dar n-o descurajă câtuși de puțin. După un duș cald, Iona își luă pantalonii de flanelă, un tricou termic, trânti valiza pe podea – urma să despacheteze mai târziu – și se târî în pat. Dormi dusă patru ore.
Se trezi în întuneric, complet dezorientată și teribil de înfometată.
Cu toate că maldărul de haine îi făcea în ciudă, avu răbdare să caute o pereche de blugi, un jerseu, șosete groase și cizme. Înarmată cu ghidul turistic și cu una dintre cărțile împrumutate de la Branna, se îndreptă spre taverna-restaurant a hotelului, în căutare de mâncare și companie plăcută.
Focul ardea în cămin, iar alături, la masă, Iona se înfrupta cu supă de legume și răsfoia cărțile primite. Savura amestecul plăcut de voci dimprejur, de la irlandezi la americani, germani și probabil suedezi. Consumă pește cu cartofi prăjiți și, fiind prima seară în Irlanda, se desfătă cu un pahar de șampanie.
Chelnerița afișa un zâmbet la fel de sclipitor precum părul ei roșcat pe care i-l dărui și Ionei când îi umplu paharul cu apă.
— Vă simțiți bine, domnișoară?
— Minunat. Iona ridică din umeri, ca într-o îmbrățișare imaginară, și îi răspunse cu un zâmbet la fel de cald. Totul e minunat.
— Pentru prima oară la Ashford?
— Da, e captivant. Mi se pare că trăiesc într-un vis.
— Se anunță vreme bună mâine, dacă vă gândeați să faceți o plimbare.
— Mă gândeam, cum să nu.
Oare ar fi trebuit să închirieze o mașină? se întreba Iona. Să-și încerce norocul pe șosele? Deocamdată o vizită în sat era de-ajuns.
— M-am plimbat și în după-amiaza asta puțin prin pădure.
— Așa, prin ploaie?
— Nu m-am putut abține. Am vrut să-mi văd verișoara. Stă prin apropiere.
— Nu zău? E fain să ai rude pe unde călătorești. Dacă nu vă supărați, cine e respectiva?
— Respectivii. Sunt doi, dar pe Branna am cunoscut-o de-abia astăzi. Branna O’Dwyer.
Zâmbetul fetei rămase neschimbat, dar brusc o privi cu alți ochi.
— Sunteți rudă cu familia O’Dwyer?
— Da, îi cunoști?
— Dar cine nu-i știe pe Branna și pe Connor O’Dwyer. Connor e șoimar. Hotelul oferă turiștilor plimbări prin crescătorie, iar Connor se ocupă de tot. O activitate foarte apreciată de oaspeții noștri. Iar Branna… are o prăvălie în Cong. Fabrică săpunuri, creme și tonifiante. Vrăjitoarea Întunecată se numește prăvălia, amintind de-o veche legendă locală.
— Am fost la atelierul ei astăzi. O să vizitez și prăvălia, și crescătoria de șoimi.
— E frumos drumul până acolo. Ei bine, poftă bună vă doresc.
Chelnărița plecă, dar se opri să schimbe câteva vorbe cu un alt chelner, după care amândoi traseră cu ochiul spre masa ei.
Se părea că frații O’Dwyer erau niște mici celebrități locale. Nu era deloc surprinsă. Dar se simțea ciudat, căci devenise obiectul curiozității lor.
Oare știau că Branna nu era doar proprietara magazinului Vrăjitoarea Întunecată, ci o vrăjitoare în toată puterea cuvântului? „Asemenea mie“, se gândi Iona. „Acum va trebui să aflu ce presupune asta.“ Hotărâtă să afle cât mai iute, deschise o carte și citi pe tot parcursul cinei. Ploaia se mai potoli, dar vântul de seară bătea în rafale, așa că amână plimbarea pe malul râului și se îndreptă degrabă spre hotel.
De cum intră, fu întâmpinată cu „Bună seara“ și „Bine-ați revenit“ din partea personalului. Străbătu antreul și, pentru a-și satisface curiozitatea, luă câteva broșuri despre grajduri și crescătoria de șoimi, apoi ceru să i se aducă un ceai în cameră – ce naiba, doar era într-un fel de vacanță. Când ajunse în cameră, lăsă cărțile și broșurile deoparte și se puse în final pe despachetat.
Nu demult făcuse ordine prin garderobă și vânduse o droaie de haine, dar tot nu ducea lipsă. Cărase după ea cam tot ce i-ar fi fost de folos pentru o nouă viață în Irlanda.
Pe când isprăvi de umplut toate sertarele dulapului și de împachetat hainele care nu-i erau de folos, veni și ceaiul, asortat cu prăjituri delicioase. Mulțumită că se achitase de îndatoriri, își luă pantalonii de pijama, făcu un reazem din perne, se aruncă în pat cu laptopul în brațe și îi scrise un e-mail bunicii sale, s-o asigure că ajunsese cu bine și că o întâlnise pe Branna.
Irlanda e întocmai cum îmi povesteai, ba mai mult chiar, deși n-am văzut foarte multe. La fel și Branna. Foarte drăguț din partea ei că mă găzduiește la ei. Castelul e incredibil și o să mă bucur de fiecare clipă petrecută aici, dar abia aștept să mă mut cu Branna și cu Connor. Sper să fac cunoștință cu el în curând. Dacă mă angajez și la grajduri, totul va fi perfect. Păstrează un gând bun pentru mine. Stau într-un pat minunat, într-un castel irlandez, beau ceai și mă gândesc la ce va urma. Mi-ai spus că va fi un drum anevoios, presărat cu alegeri dificile, iar Branna mi-a demonstrat acest fapt cu prisosință. Cu toate astea, sunt foarte entuziasmată. Sunt fericită. Cred că în sfârșit mi-am găsit și eu locul. Mâine o să dau o raită pe la grajduri, pe la crescătoria de șoimi, prin sat… și la prăvălia Brannei. O să-ți povestesc ce și cum. Te iubesc!
Iona
Trimise e-mailuri respectuoase părinților, câteva mai jucăușe prietenilor și foștilor colegi de serviciu și își spuse că o să le trimită și poze data viitoare.
Puse laptopul la încărcat și înșfăcă broșurile și cărțile. De data asta se vârî sub plapumă și se lăsă pe grămada de perne.
Nespus de fericită, se apucă să frunzărească broșurile, să studieze fotografiile. Crescătoria părea fascinantă. Iar grajdurile perfecte. Una dintre zicătorile preferate ale mamei sale era: „Multă speranță, mare dezamăgire“, dar speranțele Ionei urcau până la stele. Vârî broșura despre grajduri sub pernă, să-i aducă noroc, și deschise cartea Brannei.
Adormi cu ea în brațe, cu lumina aprinsă și tava de ceai alături. Visă cu șoimi și cai, și cu ogarul negru. Visă păduri dese și verzi și o căsuță de piatră învăluită în ceață. Descălecă de pe un cal de culoarea negurii și merse prin ceață, cu gluga pelerinei acoperindu-i pletele. Ținea în mână fire de trandafir, pentru dragoste, și înainta spre o piatră netedă, sculptată adânc de magie și suferință. Depuse trandafirii la baza pietrei, și trandafirii erau albi, asemenea inocenței pe care-o pierduse.
— Am venit acasă, mamă. Suntem acasă cu toții. Își șterse lacrimile ce-i scăldau obrajii și citi:
SORCHA. Vrăjitoarea Întunecată.
Cuvintele sângerau în piatră.
Vă aștept.
Dar nu era glasul ei, ci al lui. În pofida tuturor farmecelor și a sacrificiilor, vrăjitorul supraviețuise.
O știa ea. O știau și ei. Venise de una singură, nu doar să viziteze mormântul mamei sale, ci și pentru el.
— Mult vei aștepta. O zi, o lună, o mie de ani, și tot nu vei primi ce poftești.
Ai venit singură, la lumina stelelor. Cauți dragoste. Pot să-ți ofer dragoste.
— Nu sunt singură. Se răsuci pe călcâie. Gluga îi căzu pe umeri și părul ei auriu străluci în lumina nopții. Nu sunt niciodată singură.
Negura se învolbură, rotocoale peste rotocoale, și luă înfățișarea unui om. Sau ceea ce fusese odinioară un om.
Îl înfruntase mai demult, pe când era o biată copilă. Acum însă nu era înarmată doar cu pietre.
„Ca o umbră se arată“, se gândi ea. „O umbră ce bântuie visele și întunecă lumina.“
Ce făptură minunată. Femeie deja, bună să-i răpești fecioria. Mai arunci cu pietre?
Îl străfulgeră cu privirea și zări rubinul strălucitor pe care-l purta încă la gât.
— Ținta mea e la fel de precisă ca odinioară.
Vrăjitorul râse și se apropie ca un abur de ea. Un iz de pucioasă îi străpunse nările. Doar un târg cu diavolul ar fi putut să-l țină în viață.
Mama ta nu mai e printre cei vii. Nu mai poți să te ascunzi după fusta ei. Cu mâinile astea două am biruit-o, i-am luat viața și puterile.
— Minți. Ne crezi orbi? Ne crezi neștiutori?
Talismanul radia în nuanțe roșiatice… „Inima lui“, se gândi ea. Miezul puterii sale. Voia să pună mâna pe el, cu orice preț.
— Cu un sărut te-a mistuit. Iar eu te-am însemnat. Porți încă semnul.
Ridică mâinile cu degetele îndreptate spre el și însemnul de pe umărul lui luă foc.
Vrăjitorul scoase un urlet de durere și în acea clipă se năpusti asupra lui, cu gândul să-i smulgă nestemata. Însă unghiile lui se preschimbară în gheare și mușcară din mâna ei.
Blestemați să fiți tu și toți din neamul tău. O să te zdrobesc cu pumnii, o să te fac una cu pământul și-o să te sorb dintr-o cupă de argint.
— Sângele meu te va trimite în iad.
Lovi cu mâna însângerată, concentrându-și toată puterea în lovitură.
În vis, vrăjitorul părea să se holbeze în ochii Ionei. În sufletul ei.
— Nu mi-a fost sortit mie, în ceasul și locul ăsta, ci ție. Nu uita.
Cu mâna betegită în sân, chemă după cal. Urcă pe spinarea lui și aruncă o ultimă privire pietrei de mormânt, florilor și căsuței în care locuise odată.
— Pe jurământul meu, pe dragostea mea, nu vom da greș, chiar de vor trece o mie de vieți. Duse mâna la pântec. Altul va veni în urma mea.
Străbătu în galop pădurea, spre castelul unde locuia împreună cu familia ei.
Iona se trezi. Tremura din toate încheieturile, iar mâna dreaptă o durea teribil. Dibui după întrerupător cu stânga și în lumina palidă zări piele sfârtecată și sânge. Scoase un țipăt de spaimă și se repezi la baie, unde înșfăcă un prosop și se aplecă deasupra chiuvetei. Dar înainte să-și lege bandajul, rana începu să dispară. Sub privirile ei îngrozite, tăieturile se închiseră, iar sângele se închegă și dispăru, odată cu durerea. În câteva clipe, orice urmă de rană se făcuse nevăzută.
Un vis și nu tocmai. O vedenie? Una în care fusese deopotrivă martor și participant. Simțise durere, furie și suferință. Se simțise mai puternică decât niciodată. Să fi fost puterea lui Teagan? Ridică privirile și își cercetă chipul în oglindă, retrăind momente din vis. Fusese fața ei… nu? Trupul ei, pielea ei… însă nu și vocea ei. Cu toate că vorbise în altă limbă, pricepuse fiecare cuvânt. Presupuse că era vechea limbă galică.
Voia să știe mai multe, să descopere adevărul. Cum se făcea că întâmplări petrecute cu sute de ani în urmă o afectau în asemenea măsură, până la durere fizică?
Se aplecă deasupra chiuvetei și își dădu cu apă rece pe față, aruncând o privire fugară la ceas. Nici patru nu era, dar nu se punea problema să mai doarmă. Mai devreme sau mai târziu, ceasul ei biologic se va potrivi cu cel local, dar până atunci n-avea de-ales. Se gândi să citească până-n zori.
Se întoarse în dormitor și, când dădu să ridice tava de ceai, zări trei picături roșii pe cearșaful alb. Sânge. Era sângele ei. Visul sau viziunea, sau ce fusese îi provocase nu numai durere, ci și sângerare. Ce putere nelumească putea s-o smulgă din vis și să-i provoace sângerări, dintr-o rană ancestrală?
Lăsă tava din mână, se așeză pe pat și își petrecu degetele peste gât. Ce s-ar fi întâmplat dacă ghearele ar fi lovit acolo? Dacă i-ar fi secționat jugulara? Ar fi murit? Pot visele să ucidă?
Cărțile n-o mai interesau în acea clipă. Avea nevoie de răspunsuri și știa unde să le găsească.
La ora șase ieși din hotel cu cafeaua în vene, trecu pe lângă fântâni, răsaduri cu flori și petice cu verdeață și luă calea pădurii. Lumina zorilor se scurgea lin printre ramurile copacilor, pe măsură ce poteca se îngusta. De data asta, Iona văzu indicatoarele spre crescătoria de șoimi și grajduri. Își promise că avea să treacă pe-acolo puțin mai târziu, și-apoi o să facă o plimbare până la râu. Dar n-o să se lase amăgită cu niște cărți și puțină magie de diletanți. Visul îi rămăsese atât de bine întipărit în minte, încât se trezi verificându-și mâna de tăieturi. Un țipăt ascuțit îi înălță privirile spre cer. Șoimul brun-auriu plană în văzduhul albastru, dădu roată de câteva ori, apoi se lăsă în picaj. Iona ar fi putut să jure că-i auzise bătaia aripilor când ateriză prin frunziș pe o ramură deasupra ei.
— Vai, cât ești de frumos!
Șoimul o aținti cu ochii săi aurii, fără să clipească, cu aripile pliate în chip maiestuos. Iona era curioasă dacă nu cumva își uitase coroana acasă.
Cu gesturi calculate, vârî mâna în buzunar după telefonul mobil și, cu răsuflarea tăiată, apăsă butonul pentru cameră.
— Sper că nu te superi, dar nu-mi ies șoimii prea des în cale. Sau uliu… nu știu exact ce ești. Numai puțin…
Îl luă în cadru și îi făcu o poză, apoi încă una.
— Ai ieșit la vânătoare sau doar la o plimbare păsărească? Bănuiesc că ești de la crescătorie, dar…
Șoimul își întoarse brusc privirea, și Iona tăcu. I se părea că auzise un fluierat îndepărtat. Drept răspuns, șoimul se ridică în aer, plană printre crengile copacilor și se făcu nevăzut.
— Trebuie neapărat să ies la o plimbare cu șoimi, hotărî ea, trăgând cu ochiul la poze înainte să vâre telefonul în poșetă.
Ajunse la copacul răsturnat, la zidul de crengi. Simți chemarea, dar o respinse. Nu acum, nu astăzi, când apele erau încă tulburi în urma visului. Întâi și-ntâi răspunsurile.
Câinele aștepta la marginea desișului, de parcă știa că urma să apară. Dădu din coadă în semn de întâmpinare și primi fericit mângâierea ei.
— Bună dimineața. Mă bucur să aflu că nu sunt singura care s-a trezit cu noaptea-n cap. Sper să n-o supăr pe Branna cu vizita asta pe nepusă masă, dar trebuie neapărat să vorbesc cu ea. Kathel o conduse până în fața minunatei căsuțe albastre cu ușă roșie ca focul.
— Ia să vedem acum.
Bătu cu ciocanul format din trei brațe înnodate, cugetând la ce urma să-i spună verișoarei sale. Îi ieși în întâmpinare celălalt verișor.
Arăta ca un prinț somnoros și ciufulit, cu un desiș de păr castaniu ce-i curgea în valuri pe lângă chipul cu trăsături frumoase, ca ale surorii sale. O privi cu ochii lui verzi ca dealurile dimprejur. Era înalt și slab și purta pantaloni gri de flanelă și un pulover alb, deșirat pe margini.
— Îmi pare rău, începu ea, gândindu-se că acesta va fi de-acum salutul ei când va intra în casa lor.
— Bună dimineața. Tu tre’ să fii verișoara Iona, din State.
— Da, și…
— Bine-ai venit acasă.
Se trezi într-o îmbrățișare zdravănă, care-o ridică pe vârfurile cizmelor. Gestul lui voios îi aduse lacrimi în ochi și îi alungă toată supărarea.
— Eu sunt Connor, dacă te-ntrebai. Te-a luat Kathel frumușel și te-a adus până-n fața ușii?
— Nu, adică da. Ne-am întâlnit în drum spre voi.
— Bun, hai înăuntru să te încălzești puțin. Iarna tot își mai arată colții.
— Mulțumesc. Știu că e cam devreme.
— Ai dreptate. Așa se pare că vrea să-nceapă ziua asta.
Cu un gest deopotrivă nepăsător și fermecător, îndreptă un deget spre vatră. Ca prin minune, cărbunii luară foc.
— Te invit la micul dejun, reluă el, unde poți să-mi povestești tot ce e de știut despre Iona Sheehan.
— Asta cu siguranță nu va dura mult.
— O, pun rămășag că ai multe de povestit.
O prinse de mână și o trase prin casă. Prin fața ochilor îi trecură crâmpeie de culoare și lumină, și prinse iz de vanilie și fum. Locuința era mai încăpătoare decât se așteptase.
Ajunseră în bucătăria care era împodobită cu un cămin frumos de piatră, cu blaturi lungi de culoarea ardeziei și pereți albaștri ca lacul. Deasupra ferestrei atârnau ghivece cu ierburi și oale de cupru. Prin geamurile dulăpioarelor cenușii se zăreau pahare colorate și vase pentru mâncare. Într-un fel de nișă mărginită de ferestre stătea o masă veche și frumoasă, înconjurată de scaune de diferite forme și înălțimi. Combinația dintre șarmul tradițional și aerul de pragmatism modern dat de electrocasnice era foarte reușită.
— E foarte frumos aici. Pare o fotografie dintr-o revistă de top.
— Serios? Ei bine, Branna are niște idei foarte precise, și asta e una dintre ele.
Connor o urmări cu capul aplecat într-o parte, apoi zâmbi iute, fermecător.
— Știi să gătești?
— Păi… Oarecum. Adică știu, dar gătesc groaznic.
— Ce păcat. Connor la datorie. Ce preferi, cafea sau ceai?
— Cafea, dacă nu te superi. Nu-i nevoie să gătești.
— Ba e, dacă vreau să mănânc, și se-ntâmplă să vreau. De regulă, Branna gătește și eu spăl vasele, dar mă descurc cu micul dejun.
În timp ce vorbea, butonă o cafetieră cu o înfățișare foarte intimidantă, apoi scoase din frigider un coșuleț cu ouă, o bucată de unt și câteva felii de șuncă.
— Dă-ți jos haina și simte-te ca acasă. Branna zice că o să te distrezi pe cinste la castel înainte să vii la noi. Cum îți place Ashford?
— E ca într-un vis. Ieri am dormit exagerat de mult și-acum recuperez. Nu te deranjează că mă mut cu voi?
— Cum să mă deranjeze? O să facem cu rândul la spălat vase, deci pentru mine e perfect.
Luă o tigaie și o așeză pe plită.
— Ceștile sunt acolo, avem zahăr și frișcă proaspătă, dacă vrei.
Îi arătă cu degetul cam pe unde se aflau toate, apoi aruncă șunca în tigaie.
La fel ca și vraja lui de aprindere a focului, Connor părea în același timp natural și miraculos.
— Am auzit că vrei să te angajezi la grajduri.
— Așa sper.
— Branna i-a zis lui Boyle despre tine. Vrea să stați azi de vorbă.
— Serios?
Inima îi tresăltă de bucurie.
— Minunat. Superb. Mulți au crezut că am luat-o razna când am hotărât să vin aici fără un loc sigur de muncă sau un acoperiș deasupra capului.
— Unde e farmecul aventurii dacă plănuiești totul dinainte?
— Chiar așa! rosti Iona, rânjind satisfăcută. Acum am o slujbă în vedere și o familie cu care să stau. Nu plănuiam să fac plimbări cu noaptea-n cap, dar azi-dimineață am văzut un șoim în pădure. S-a așezat pe o creangă, chiar deasupra mea, și s-a uitat țintă la mine. Am făcut câteva fotografii.
Scoase telefonul mobil să-i arate pozele.
— Bănuiesc că știi despre ce tip de șoim sau uliu e vorba.
Connor scoase șunca din tigaie și se uită cu coada ochiului la ecran.
— E un șoim din rasa Harris. Pe ăștia îi folosim pentru plimbările cu șoimi. Specimenul din poză se numește Merlin și e al lui Fin. Faină pasăre. Finbar Burke e proprietarul grajdurilor, alături de Boyle. El a pus bazele crescătoriei de șoimi la Ashford. E implicat în toate Fin ăsta.
— O să am un interviu și cu el?
— Nu, cred că o să-i dea mână liberă lui Boyle. Două lingurițe de zahăr și multă frișcă în cafeaua mea.
— La fel ca mine.
— Pentru Branna doar o linguriță de frișcă. Pune-i tu. Tocmai coboară și va avea nevoie.
— Da? De unde… Aa.
Connor zâmbi.
— Dimineața, emană vibrații puternice înainte să-și bea cafeaua, și e cam devreme, așa că s-ar putea să muște.
Iona înșfăcă o ceașcă și turnă în grabă cafeaua. Tocmai punea frișca atunci când Branna intră în bucătărie, cu părul negru fluturându-i până la brâu, ochii încețoșați și o mină iritată. Luă ceașca din mâna Ionei, sorbi două înghițituri și o privi pe verișoara ei de la nivelul ceștii.
— În regulă, ce s-a întâmplat?
— Dă-i pace, spuse Connor. E bulversată. Las-o să mănânce puțin înainte.
— Mă îndoiesc că a venit la cântatul cocoșului să ia micul dejun cu noi. O să arzi ouăle alea Connor, ca-ntotdeauna.
— N-o să le ard. Taie niște pâine pentru prăjitor întâi, și-o să ne povestească după ce ne așezăm la masă.
— Sunt încă aici, îi reaminti Iona.
— La șase și jumătate dimineața, adăugă Branna înainte să apuce un cuțit și să felieze pâinea pe blat.
— Îmi pare rău, dar…
— Una din două propoziții pe care le rostește începe exact așa.
Branna aruncă feliile de pâine în prăjitor.
— Isuse, bea-ți cafeaua înainte să-mi tai pofta de mâncare complet. Ia să vedem niște farfurii Iona, mulțumesc.
Iritarea dispăru din glasul lui Connor când vorbi cu Iona. Branna se rezemă de blat, îmbufnată, și își bău cafeaua. Iona scoase farfuriile și tacâmurile în tăcere, după care puse masa.
Se așeză alături de verișorii ei, se uită la maldărul de șuncă și ouă, la farfuria cu pâine prăjită și îi ascultă pe cei doi cum se certau pe cât de prăjite erau ouăle, cui îi venise rândul să meargă la magazin și de ce nu erau hainele frumos împachetate în dulap.
— Vizita mea neprevăzută v-a dat prilej de ceartă, dar…
— Nu ne certăm, rosti Connor, ridicând o furculiță plină de ouă. Ne certăm noi, Branna?
— Nicidecum. Comunicăm doar.
Apoi râse, își dădu părul superb într-o parte și mușcă din pâine.
— Dacă ne-am fi certat, nu doar ouăle ar fi fost arse.
— Nu-s arse, insistă Connor. Sunt… tari.
— Sunt bune, sugeră Iona.
Branna dădu ochii peste cap.
— La hotel sunt mai bune. Bucătarul de-acolo e genial.
— Numai la mâncare nu-mi stătea gândul în dimineața asta. Nu pot să răsfoiesc cărțile în căutarea a știu eu ce… Nu știu ce să fac dacă nu știu.
— Acum a înghițit câte ceva, îi spuse Branna lui Connor. Ce s-a întâmplat?
— Am avut un vis care nu era vis.
Le povesti coșmarul cu lux de amănunte, atât cât își amintea.
— Să-ți văd mâna, o întrerupse Branna. Cea care a sângerat.
O strânse ferm și își trecu degetele peste mână. Pielea se despică și se umplu de sânge.
— Stai cuminte, o repezi Branna, când Iona icni și încercă să se elibereze din strânsoarea ei. E doar o amintire. Nu simți durere. În ea se oglindește trecutul.
— A fost cât se poate de real. Durea, ardea. Și am găsit sânge pe cearceaf.
— Ce-ai pățit mai devreme a fost real. Asta e doar o amintire.
Își trecu din nou degetele peste dosul mâinii Ionei și rana dispăru ca prin miracol.
— Eram însărcinată. Adică ea era însărcinată. În vis, sau viziune. Vrăjitorul nu știa. Ori nu vedea, ori nu simțea. Nu-mi dau seama. Iona își trecu degetele prin păr, vizibil tulburată. Vreau să știu, Branna. Mi-ai zis să mă gândesc bine înainte să dau un răspuns, dar cum să mă gândesc când sunt atâtea necunoscute?
— Se apropie, rosti Branna, iar Connor încuviință în tăcere. Tu ești mai deschisă decât mă așteptam. Îți voi da ceva care să-ți filtreze viziunile. Te va ajuta să stai puțin mai departe, ca să zicem așa. Eu și Connor te vom călăuzi cum știm mai bine. Dar nu putem să-ți dezvăluim lucruri pe care nu le cunoaștem nici noi. De la tine aflăm pentru prima oară de întoarcerea lui Teagan la căsuță și de confruntarea de-acolo.
— Eu și Branna știm doar anumite părți, spuse Connor. Le vei afla și tu acum. Am văzut și noi puțin din trecutul nostru. Am trăit și noi astfel de momente.
— Dar eram doar doi, adăugă Branna. Trebuie să fim trei.
— Cu tine a îndrăznit mai mult, fiindcă ești mai vulnerabilă. Ne vom ocupa și de asta, o asigură Connor.
Oricât de ridicole păreau, Iona nu-și mai putu ține temerile în frâu.
— Mă poate ucide? Dacă mă întorc acolo în vis, mă poate ucide?
— Ar putea să încerce și cu siguranță va încerca, răspunse Branna cu nonșalanță. Iar tu îl vei opri.
— Cum?
— Cu voință și putere. Cu amuleta pe care o porți acum, și pe care trebuie s-o porți mereu, și cu ce-am să-ți dau imediat.
Branna dădu pace ouălor din farfurie, ridică ușor ceașca de cafea și o privi pe Iona dindărătul ei.
— Dar nu uita, dacă decizi să rămâi cu noi, să fii ceea ce ești, vrăjitorul va veni după tine. Fie rămâi din proprie inițiativă și cu această povară pe umeri, fie pleci și îți vezi mai departe de viață.
Totul părea fantastic. Și totuși, trăise acel vis și simțise durere. Și simțea adânc înlăuntrul ei chemarea.
„Am renunțat la trecut ca să-mi clădesc un viitor nou“, își aminti ea, „oriunde ar duce asta“. Era oricum mult mai aproape de adevărata ei fire decât fusese vreodată în viață.
— N-am de gând să plec.
— N-ai avut suficient timp de gândire, începu Branna, dar Iona clătină iute din cap.
— Până acum nu mi-am găsit niciunde locul. Cred că înțeleg și motivul: aici mi-e locul. Sunt urmașa ei, urmașa lui Teagan. Înțeleg acum că ea voia să văd cum l-a rănit, să-l văd înspăimântat. Oare asta nu înseamnă că pot să-l rănesc?
— Dacă aici ți-e locul, iar personal asta cred, atunci iată-te. Dar nu te pripi, o avertiză Connor, bătând-o ușor pe mână. Abia ce-ai pornit la drum.
— Sunt o călăreață extrem de pricepută, cu o atitudine pe măsură. O să-nvăț. Vreau să mă inițiați. Vreau să-mi arătați.
Branna se lăsă pe spătarul scaunului.
— Văd că nu prea ai răbdare.
— Asta depinde. Așa-i, recunoscu Iona. Nu prea am.
— Va trebui să-ți găsești răbdarea, dar vom începe cu pași mărunți.
— Povestește-mi despre căsuța unde-au locuit, unde a murit Sorcha. Mai e încă acolo? E un arbore uriaș răsturnat... sunt lujeri și crengi și…
— Nu te duce acolo, rosti Branna iute. Nu încă și nicidecum singură.
— Soră-mea are dreptate. Trebuie să mai aștepți. Și trebuie să promiți că n-o să mergi de una singură acolo.
Connor o prinse de mână, iar Iona simți fierbințeala pulsându-i în palmă.
— Dă-ți cuvântul. Voi ști îndată dacă nu ești sinceră.
— Bine, promit. Atunci, merg cu voi.
— Nu astăzi, rosti Branna. Azi am treabă, iar Connor trebuie să meargă la lucru. Iar tu ai întâlnire cu Boyle.
— Când?
— După ce luăm micul dejun și după ce speli vasele, pentru că m-ai trezit la ora asta nelumească. Vino mai târziu. Pe la trei voi fi isprăvit cu treaba.
— Voi veni.
Cu încredere și liniște în suflet, Iona mai luă o felie de pâine prăjită.