Pentru că acum cunoștea bine drumul, Iona străbătu în grabă pădurea. Zări un cuplu de tineri ce se țineau de mână – erau probabil cazați la hotel, aflați în luna de miere. Turiști care profitau de o zi mai senină.
Și ea mai avea câteva zile de stat la hotel, dar nu mai era turistă. Trecuse în categoria expatriaților. Cuvântul avea o rezonanță ciudată, aproape fermecătoare, cu toate că Iona mirosea a cal, poate puțin și a bălegar. Întârziase deja și nu mai avea timp să meargă la hotel pentru un duș și un rând curat de haine.
Trebuia ca în curând să fixeze un orar flexibil, care să-i permită să viziteze crescătoria de șoimi și satul Cong. Poate reușea să facă prima dintre excursii chiar a doua zi, în pauză, presupunând că avea pauză. După lecția cu Branna, plănuia să bea o halbă de bere în sat cu Connor, poate chiar să servească cina acolo.
Abia aștepta să-i scrie lui Nan despre slujbă, despre această zi fermecătoare și despre ce-avea să-i vorbească Branna. În urmă cu câteva zile ducea o viață împrăștiată și deprimantă. Acum era asaltată de posibilități.
De-acum înainte, acesta avea să fie drumul spre lucru și înapoi spre casă. Gata cu înotul prin trafic spre și dinspre micuțul ei apartament. Gata cu tânjitul după măcar puțină aventură: acum trăia adevărata aventură. Nu mai era necesar să afle ce-i lipsește, de fugeau oamenii de ea mâncând pământul. De data asta, ea era cea care fugise. Mai bine zis, ea sosise. Asta conta mult mai mult.
Ținea în mână cheia împlinirii sale.
Când trecu pe lângă arborele căzut, simți din nou chemarea și auzi un glas amăgitor șoptindu-i numele. Se opri, se uită de jur împrejur, dar nu văzu pe nimeni.
Apoi auzi din nou acel glas mieros. Șovăi. Oare acolo, printre crengi și plantele agățătoare, se vedea un crâmpei de lumină? Asemenea luminii de la fereastră, ce te întâmpină când te întorci acasă?
Deși își amintise că întârziase, și Branna o avertizase să nu zăbovească în pădure, să nu exploreze de una singură, făcu un pas spre desiș.
Doar un minut, doar o privire.
Încă un pas și totul deveni visare. Lumina era mai puternică, șoaptele guturale… o cuprinse un val de căldură moleșitoare.
„Sunt acasă“, se gândi ea. Cât de mult își dorise un cămin. Iar aici… Când degetele ei atinseră lujerii, văzduhul vibră ca bătaia unei inimi. Lumina scăzu, ca-ntr-un amurg.
Câinele lătră în spatele ei și o făcu să se tragă înapoi. Se clătină pe picioare, ca o femeie la marginea unei prăpăstii, și făcu câțiva pași înapoi, până se opri în dreptul câinelui, sprijinindu-se cu o mână de capul său frumos. Era atât de speriată, încât nu-și auzea propriile gânduri de zgomotul respirației.
— Voiam să trec dincolo. Am simțit chemarea, îmi doream să trec cu orice preț. Era să-mi calc cuvântul, deși nu fac niciodată așa ceva. Ce-i cu locul ăsta? Își frecă mâinile înghețate și se cutremură din nou. Mă bucur că ai venit, și pun pariu că n-a fost întâmplător. Hai să mergem. Bănuiesc că ne-așteaptă pe-amândoi.
Vântul prinse a bate mai tare. Înainte să ajungă la marginea pădurii, începu să plouă, aparent dintr-un nor rătăcit, căci soarele lumina în continuare desișul.
Iuțiră pasul. Dădu să intre în căsuță, dar o zări pe Branna în atelier și o luă într-acolo.
Mireasma din atelier era îmbietoare – un amestec de fum, ierburi și ceară. Branna avea părul strâns în coc și purta un pulover de culoarea prunei, ce-i acoperea coapsele. Așeză un ghiveci alb pe blatul de lucru, alături de-un bol alb, o lumânare groasă și o pană, amândouă albe.
— Am întârziat. Îmi pare rău, dar…
— M-ai anunțat că e posibil să întârzii, în mesajul pe care mi l-ai lăsat pe telefon. Nu-ți face griji. O cântări pe Iona din priviri, în timp ce Kathel se lipi de piciorul ei.
— Felicitări. Cum a fost prima zi?
— Minunată. Fantastică. Mulțumesc. Mulțumesc mult!
Iona traversă în grabă odaia și o strânse puternic în brațe.
— Mă bucur, rosti Branna, bătând-o ușor pe spate. Nu uita că Boyle te-a angajat.
— Da, dar tu mi-ai dat șansa să-l cunosc. O mai îmbrățișă o dată, apoi făcu un pas înapoi. E tot ce mi-am dorit. Din prima clipă m-am simțit… în elementul meu. Știi ce vreau să spun? Totul a mers ca pe roate. Și Meara… o știi pe Meara.
— O știu. Cu mișcările elegante caracteristice, Branna puse ibricul la încălzit. E o prietenă bună și o femeie de nădejde.
— Mi-a plăcut din prima… Bănuiesc că semănăm. Mi-a arătat locul înainte să ajungă Boyle și am făcut cunoștință cu Mick… probabil îl știi și pe el.
— Da, îl știu.
— E teribil de amuzant și știe o groază de povești. Deja m-am îndrăgostit de el.
— Are soție și patru copii, și un nepoțel pe drum.
— Stai, nu mă refeream la… nu mă tachina. Oricum, a fost minunat, deși Boyle era cu capsa pusă.
— Așa e el.
Branna puse prăjituri de ciocolată pe o farfurie.
— A venit călare pe-un cal splendid, parcă era dintr-un film. Amândoi nervoși și arătoși… și puternici. Câte-i mai spunea calului. Cred că și calul îl înjura în gând. Asociatul lui – Fin, dacă nu mă-nșel – l-a cumpărat și l-a expediat aici. E incredibil.
— Bănuiesc că te referi la cal.
— Da. Nici cu Boyle nu mi-e rușine. Dacă stau bine să mă gândesc, au fost momente când… Duse mâna la inimă, bătându-se cu palma. Doar când mă uitam la el. Mare păcat de temperamentul lui vulcanic, pentru că știi ce zic… Iona rânji, dădu ochii peste cap și-și făcu vânt cu mâna. Apoi făcu ochii mari. O, Doamne, sper că nu… Tu și Boyle nu sunteți…
— Într-o relație? Nu. Branna râse discret și prepară ceaiul. El și Connor sunt prieteni de când erau de-o șchioapă. Ce zic, și noi suntem prieteni din copilărie. E un om de treabă, puțin coleric, dar, asemenea Mearei, poți conta pe el la nevoie.
— E bine de știut. Și probabil că avea motivele lui să fie supărat azi. Alastar îl necăjea întruna. A mușcat un grăjdar și pe altul l-a lovit, dacă-mi aduc bine aminte și…
— Stai puțin. Branna o prinse de braț, pentru a-i stăvili torentul de vorbe. Ai zis cumva Alastar? Calul se numește Alastar?
— Da. De ce mă întrebi? S-a întâmplat ceva?
— Și zici că Fin l-a cumpărat și l-a trimis aici?
— Da. Meara spunea că Fin e încă plecat, dar l-a trimis pe Alastar în urmă cu vreo două zile.
— Așa deci. Branna trase adânc aer în piept și se propti cu mâinile de tejghea. Înseamnă că știe și el.
— Cine? Ce? Mă sperii, Branna.
— Fin. Știe că ești aici. Sau cel puțin știe că cei trei s-au reunit. Știe ce urmează. Se spune că Alastar a fost calul lui Teagan și prima ei călăuză.
— Alastar. Nu știam, dar… parcă ne-am recunoscut din prima clipă. Am simțit ceva special, dar mă gândeam că are nevoie de mine, are nevoie de cineva care să-l înțeleagă. Alastar. Calul lui Teagan. Poate-i doar o coincidență.
— Abia ce-ai venit și hop apare și calul. Iar Boyle aproape că ți l-a pus la picioare. Coincidență pe naiba, mai ales că vorbim de Finbar Burke.
— De unde știe el despre mine sau despre calul lui Teagan?
Branna așeză ceștile pe masă, cu un zăngănit.
— Are puteri.
— E asemenea nouă?
— Nu se aseamănă cu nimeni, dar are sânge magic, ca și noi. E descendentul lui Cabhan, vrăjitorul negru.
— Stai o clipă. Iona se luptă pentru câteva clipe cu valul de informații și își duse mâinile la tâmplă. Ticălosul ăla pe care l-a omorât Sorcha… sau aproape l-a omorât? E strămoșul lui Fin?
— Da, rosti Branna, cu îndârjire pe chip și scântei în privire. Fin poartă semnul, cicatricea lăsată de Teagan pe pielea lui Cabhan. Are puteri magice și sânge de vrăjitor.
— E un individ rău?
Branna făcu un gest nerăbdător din mână și turnă ceaiul în cești.
— La întrebarea asta nu se răspunde așa ușor. N-a făcut rău nimănui, de asta sunt sigură. Dar se trage din Cabhan și sorocul se-mplinește. Ne-a dat de știre, prin intermediul calului.
— Dar faptul că-l am pe Alastar nu ne avantajează?
— Vom vedea.
— Nu înțeleg.
Iona luă o prăjitură din reflex și o mișcă prin aer în timp ce vorbea.
— E asociatul și prietenul lui Boyle, asta am priceput. Nu înțeleg de ce-ar fi periculos, dacă…
— Asta-i o întrebare mai ușoară. Fin e un om periculos. Întotdeauna a fost.
— Dar dacă Boyle e așa un tip de treabă, cum de s-au împrietenit?
— Viața e plină de mistere.
— Mi-e clar acum de unde știa Boyle că sunt… știi tu.
Branna oftă și ridică ceașca.
— Vrăjitoare. Nu te rușina de acest cuvânt. Asta ești, asta ți-e menirea.
— Nu-i ca și cum m-aș fi putut prezenta oricui cu titlul ăsta. De-abia încep să mă obișnuiesc cu ideea. Ar fi trebuit să-ți zic de la bun început. Știa. Eu nu i-am spus nimic – de ce i-aș fi spus? –, dar știa. Nu părea deloc surprins, dar dacă zici că-i prieten cu un mag…
— Fin e mai degrabă un fel de vrăjitoare, asemenea nouă.
— O fi. Sună cam ciudat.
— Mai ai multe de învățat, verișoară, rosti Branna și îi întinse ceașca de ceai.
— Înainte de toate, mă simt nevoită să-ți mărturisesc ceva. De regulă nu-mi încalc promisiunile. Dar astăzi, când mă întorceam de la grajduri, m-am trezit trecând de zidul de crengi. N-am vrut, dar mi s-a părut că zăresc o luminiță și că aud șoapte care mă chemau. Era ca-ntr-un vis. Am simțit că-mi ies din piele și singurul lucru care conta era să trec prin zid. Kathel m-a împiedicat să merg mai departe, ca și data trecută. Nu te mint Branna. Nu-mi stă-n fire să-mi încalc promisiunile.
— Nu minți de fel? făcu Branna, sorbind din ceai.
— De fel. Oricum, habar n-am să mint, așa că de ce să-mi bat capul. Dar m-aș fi dus acolo dacă nu m-ar fi oprit Kathel. Nu m-am putut abține.
— Te pune la încercare.
— Cine?
— Cabhan sau ce-a rămas din el. Va trebui să fii mai puternică și mai isteață. De-abia atunci te vom duce la căsuță, așa cum ți-am făgăduit. În fine, hai să vedem la ce trebuie să lucrăm.
Iona lăsă ceașca din mână, prea entuziasmată ca să bea.
— O să mă înveți o vrajă?
Branna izbucni în râs și clătină din cap.
— Când ai călărit pentru prima oară, ai pornit în galop?
— Îmi doream să fac asta.
— Astăzi mergem la trap, sub îndrumarea mea. Ți-a spus bunica ta care-i cel mai important aspect al puterii și al meșteșugului nostru?
— Să nu faci rău nimănui.
— Bun. Puterea face parte din tine, la fel ca nuanța ochilor sau forma gurii. Tu alegi ce să faci cu ea. Alege cu cap.
— Am ales să vin aici, la voi.
— Și sper să nu regreți vreodată. Sunt patru elemente, continuă Branna, făcând semn spre masă. Pământ, aer, apă și foc. Le invocăm și le folosim cu respect. Noi nu stăpânim aceste forțe, ci ne împletim puterea cu ele. De obicei focul se învață primul.
— Și se pierde ultimul, adăugă Iona. Așa zicea Nan.
— Într-adevăr. Aprinde lumânarea.
Bucuroasă că avea ocazia să-și arate îndemânarea, Iona se apropie de masă. Își stăpâni respirația, își concentră toată atenția, își strânse puterile și le canaliză cu o răsuflare prelungă, silențioasă.
Fitilul scânteie, apoi se aprinse.
— Foarte bine. Să trecem la apă. Apa susține viața. Curge prin trupurile noastre lumești și e stăpână pe lumea în care trăim. Branna îi arătă vasul cu apă. Apa e liniștită și limpede acum. Nemișcată. Dacă ne împletim forțele, spumegă precum valurile mării, țâșnește ca un gheizer, iese la suprafață precum un izvor.
Iona urmări apa care începea să se agite, lovindu-se în vălurele de marginile bolului. Apoi icni de spaimă când un jet țâșni spre tavan, ca o suliță lichidă, apoi se deschise precum o floare și, în cele din urmă, se întoarse în bol, fără să împrăștie o singură picătură în jur.
— A fost superb.
— Un număr de magie drăguț, dar însușirea lui e crucială. Fă apa să vibreze. Trebuie s-o simți, s-o vezi, s-o chemi.
„Așa cum fac cu lumânarea“, se gândi Iona. Concentrare și apoi eliberare. Își potoli respirația și încercă să-și țină în frâu gândurile și bătaia inimii sub control. Se holbă la apă, încercând să-și închipuie valuri mici pe luciul ei.
Apa rămase neclintită.
— Undeva greșesc.
— Nu greșești. Îți lipsește răbdarea.
— Așa-i. Hai, încă odată.
Se uită la apă și își proiectă gândurile asupra ei, până când începură s-o doară ochii.
— La unii durează mai mult. Unde e centrul puterii tale? De unde simți că izvorăște?
— De-aici, rosti Iona, așezând o palmă pe pântec.
— La Connor e aici, spuse Branna, ducând degetul la inimă. Trage-o de-acolo, dă-o afară. Ghideaz-o cu ajutorul mâinii. Sus, apoi afară. Folosește-ți imaginația, concentrează-te, cheam-o.
— Bine, bine.
Lăsă umerii moi, își trecu mâna prin păr și își schimbă poziția. Voia cu tot dinadinsul să miște afurisita aia de apă. Voia să învețe cum s-o proiecteze în tavan, ca pe-o suliță. Poate fusese prea timidă. N-avea nimic de pierdut…
Trase aer în piept și ghidă șuvoiul de putere din pântec spre bolul cu apă. Își înăbuși un țipăt când apa țâșni spre tavan.
— La naiba! Uite că… vai, scuze!
Apa căzu ca un potop în miniatură, dar încremeni deasupra blatului.
— N-aș vrea să facem mizerie, spuse Branna, după care răsuci din deget și trimise jetul de apă înapoi în bol.
— A, deci a fost mâna ta. Credeam că eu…
— Tu ai trimis jetul în tavan, dar ți-ai pierdut concentrarea. Eu doar te-am scutit de curățenie.
— Eu l-am trimis?
Iona execută un scurt dans victorios.
— Bravo mie. Mamă, ce mișto e! Scuze, trebuie să fiu respectuoasă, rosti ea, tresărind.
— Bucuria face casă bună cu uimirea. Până la urmă vorbim de magie. Repetă manevra, dar mai încet, mai elegant. Mereu stăpână pe puterile tale.
— Ca și atunci când călărești, murmură Iona.
De data asta ridică jetul o palmă deasupra bolului, apoi își închipui o fântână și jetul se conformă. Cu multă grijă, mișcă fântâna în jurul bolului. Dansul apei o umplu de bucurie și de uimire.
— Ai multă putere care dormitează înlăuntrul tău, îi spuse Branna.
Încântată, mândră și uimită peste măsură, Iona lăsă apa să curgă în vas.
— Hai s-o trezim.
Când Connor intră în atelier, Iona tocmai făcea o pană să leviteze. Nu în maniera elegantă a Brannei, dar plutea. Connor îi făcu cu ochiul, apoi roti un deget și pana începu s-o gâdile sub bărbie.
— Nu mai face pe grozavul, râse ea și învârti pana în loc. Sunt la grădinița de vrăjitoare. Am aprins o flacără, am mutat apa din loc, am făcut o pană să plutească și-am mai făcut aia.
Făcu un semn către ghiveciul alb, ce găzduia o margaretă frumos colorată.
— Bine lucrat, rosti Connor impresionat și se apropie de blatul de lucru.
— Aia mică, se corectă ea, îndreptând un deget către răsadul de lângă floare. Branna a făcut floarea.
— Oricum, bine lucrat. Ce zi ai avut, verișoară! Își petrecu brațul pe după umerii ei, într-o scurtă îmbrățișare. Și am venit pentru halba de bere promisă. Gata cu școala pe ziua de azi, nu, Branna? E șase jumătate, și eu mor de foame.
— Magia izvorăște din inima lui, dar dragul de Connor gândește cu stomacul. Sau cu ce-are mai jos.
— Și nu mi-e rușine de nici una. Hai în pub. Iona mă cinstește cu o bere, eu comand mâncarea. Un târg bun, oricum l-ai lua.
— De ce nu? hotărî Branna. Avem de discutat și n-ar strica o halbă de bere și niște mâncare în timpul ăsta. Branna scoase agrafele și își scutură părul, stârnind suspinul invidios al Ionei. Hai, Kathel, sunt gata în cinci minute.
— Mai curând în douăzeci, o corectă Connor. Ne vedem acolo, strigă după ea și îi întinse mâna Ionei.
— Nu mă deranjează să aștept.
— Mai întâi o să-și schimbe hainele, apoi o să petreacă o eternitate în fața oglinzii. În timpul ăsta eu aș putea sorbi dintr-o bere, iar tu mi-ai putea povesti despre ziua ta.
— Poate cea mai faină zi din viața mea. O să dureze ceva.
— Am tot timpul din lume, atâta vreme cât am cina și aș avea berea în față.
Poate datorită energiei ce-i mai rămăsese de la ora de magie sau poate datorită entuziasmului de a-și fi găsit o slujbă, Iona aproape că țopăi până-n sat.
Connor era într-o stare mai calmă și o luă agale pe drumul șerpuit. Iona sporovăia întruna, așa cum o rugase verișorul său. El asculta, râdea și mai strecura câte-un comentariu.
Când îi povesti de Alastar, Connor ridică din sprâncene și înclină capul într-o parte. Ochii lui veseli căpătară brusc o expresie concentrată.
— Curioasă treabă, nu?
— Branna n-a fost prea fericită când i-am povestit.
— Fin are darul ăsta de cele mai multe ori, și faptul că a trimis calul e un mesaj către Branna.
— O avertizare?
Connor zâmbi misterios.
— Ar putea s-o ia ca atare.
— Pe tine nu te neliniștește?
— Mă așteptam ca lucrurile să se precipite, mai ales de când ai apărut la ușa noastră. Connor își aținti privirea spre pădure, spre ceva ce depășea puterea ei de percepție. E doar o nouă etapă, și faptul că avem un cal puternic de partea noastră e îmbucurător.
— Dar vorbim de Fin aici, iar Fin e din… nu știu cum să zic… tabăra adversă…
— Nicidecum.
— Dar… Branna zicea că…
— Legături de sânge, blesteme și însemne diavolești.
Connor ridică din umeri, de parcă n-ar fi însemnat nimic pentru el.
— Dar Fin e urmașul lui Cabhan, nu?
— Fără îndoială. Sunt curios cine n-are o uscătură în arborele genealogic. Faptul că te tragi din cineva nu determină ceea ce ești. Mereu ai posibilitatea să alegi, nu? Tu ai luat o decizie. Fin e confruntat cu o alegere, la fel și Branna. Ea e surioara și lumina ochilor mei, iar Fin e prietenul meu de când mă știu. Sunt pe muchie de cuțit și din fericire pot să-mi țin echilibrul.
— Nu crezi că-i un om rău?
Connor se opri, o trase înspre el și o sărută gingaș pe creștetul capului, cu o căldură ce-i merse drept la inimă.
— Răul poate lua un număr infinit de forme. Fin nu e un om rău. Cât despre Alastar, faptul că achiziționezi un animal nu-l face automat al tău. Poți să-l păstrezi, să-l pierzi sau să-l dai mai departe. Tu ai stabilit conexiunea cu Alastar, am dreptate?
— Da. Văd că ai încredere în el. Dar Branna e de altă părere.
— Branna nu știe ce să creadă în privința lui, deși de regulă are un răspuns la toate. Când se satură de umblat, se va întoarce și vei avea ocazia să-l cunoști și să decizi singură ce părere ai.
— Ați copilărit împreună? Tu, Fin și Boyle?
— Nu s-a schimbat mai nimic de-atunci.
Iona râse, dar numai cu jumătate de gură.
— Eu n-am prieteni de-o viață. Când aveam șase ani ne-am mutat, apoi, la zece ani, s-au despărțit ai mei și a urmat o nouă mutare, iar după ce s-au recăsătorit amândoi, a fost un du-te-vino continuu. Bănuiesc că e frumos să ai prieteni din copilărie.
— Prietenii-s prieteni, indiferent când îi întâlnești.
— Ai dreptate. Îmi place vorba asta.
Când intrară în sat, Connor o luă de mână și făcu semn cu cealaltă.
— Clădirea de colo a fost odată abația din Cong. S-a păstrat bine și nu duce lipsă de vizitatori, deși majoritatea turiștilor vin aici pentru Omul liniștit.
— Nan e fascinată de filmul ăla. Chiar înainte să vin m-am uitat iar la el.
— În septembrie avem un festival impresionant dedicat filmului. Maureen O’Hara a fost invitată în urmă cu doi ani. O frumusețe rară. Reală și imperială în același timp.
— Te-ai întâlnit cu ea?
— Doar preț de o clipă. Dar a fost un moment fantastic. N-ai făcut un tur al satului de dimineață?
— Nu, dar timp e suficient. Am o senzație de déjà-vu. Din tot ce mi-a povestit Nan, toate fotografiile și ghidurile turistice pe care le-am răsfoit. E întocmai cum mi-am închipuit.
Prăvălii colorate, puburi, restaurante, un mic hotel, ghivece cu flori aninate de pervazuri, toate înșirate de-a lungul drumului, în umbra ruinei ce fusese odinioară abația. Prăvăliile erau închise, dar puburile aveau ușile larg deschise pentru pâlcurile de turiști care se plimbau pe trotuarele înguste.
— Unde-i prăvălia Brannei?
— După colț, acolo, lângă ceainărie. E închis, dar am cheia, dacă ești curioasă.
— Nu-i nevoie. O să am o zi liberă în curând, presupun.
— Nu mă îndoiesc de asta. Boyle te pune la muncă, dar nu chiar cât să scoată untul din tine.
Drumul mergea puțin în urcuș, iar ea își ridică ușor fața, lăsând briza de seară să-i răcorească bine chipul.
— Simt… cumva un miros de turbă?
— Ai nimerit-o! Nimic nu se compară cu focul de turbă în vatră, însoțit de-o halbă de bere. Aici le-avem pe amândouă.
Connor deschise o ușă și îi făcu semn să intre.
Aroma proaspătă a berii se amesteca în chip plăcut cu izul de turbă, ce emana din vatra aprinsă. „Un amestec unic“, se gândi Iona. Clienții se înșirau la bar sau serveau cina la mese. Murmurul glasurilor se împletea cu zgomotul ce însoțea ciocnitul paharelor. De cum intrară, un grup de mușterii îl întâmpinară zgomotos pe Connor. Tânărul îi salută la rândul lui și o conduse pe Iona la bar.
— Seara bună, Sean. Ți-o prezint pe verișoara mea din America, Iona Sheehan. E nepoata lui Mary Kate O’Connor.
— Bine-ai venit.
Sean avea o claie de păr alb dezordonat, obraji rumeni și ochi veseli, scânteietori, care se îndreptară asupra Ionei.
— Ce mai face Mary Kate?
— Foarte bine, mulțumesc.
— Iona lucrează pentru Boyle, la grajduri. Tocmai și-a încheiat prima zi de lucru.
— Nu zău? Să-nțeleg că ești o călăreață pricepută?
— Mă descurc.
— Am venit să sărbătorim cu niște bere. Eu beau o Guinness. Tu, Iona?
— Tot Guinness.
— Dintr-o clipă în alta trebuie să apară și Branna, așa că dă-mi trei. Hai să găsim o masă. Iat-o și pe Franny, rosti Connor, ciupind o blondă frumușică de obraz. Ți-o prezint pe verișoara mea, Iona, din State.
Și așa mai departe. Iona făcu cunoștință cu mai multe persoane în zece minute decât ar fi reușit acasă, într-o lună. Când se îndepărtară de alaiul voios, mintea ei devenise un vârtej de nume și chipuri.
— Îi știi pe toți?
— Majoritatea sunt din partea locului. Uite, pe ei doi îi cunoști și tu.
Îi zări pe Boyle și pe Meara la o masă grea de halbe și farfurii. Connor se așeză la masa alăturată.
— Cum merge?
— Toate bune și frumoase. Te obișnuiești cu viața de noapte din Cong? o întrebă Meara.
— Sărbătoresc angajarea. Încă o dată, mulțumesc, îi spuse lui Boyle.
— Chiar acum lucram la orarul de muncă, rosti Meara. Dacă îți faci planuri, să știi că joi ai liber.
— Sunt doldora de planuri, răspunse ea.
— Iona mi-a spus că Fin ți-a trimis un cal nou. Alastar, dacă nu mă-nșel, și e tare nărăvaș.
— La naiba! rosti Boyle și dădu halba pe gât. Azi-dimineață a încercat să se înfrupte din brațul lui Kevin Leery, asta după ce l-a lovit zdravăn pe Mooney.
— Din tine n-a smuls nimic?
— Încă nu, cu toate că a încercat. În compania verișoarei tale s-a purtat ca un gentleman.
Iona zâmbi în halba cu bere.
— E doar neînțeles.
— Las’ că-l înțeleg eu foarte bine.
— Ne întrebam noi ce i-a venit lui Fin cu armăsarul ăsta.
Meara duse o lingură de supă la gură, fără a-și lua ochii de la Connor.
— Alastar nu-i făcut pentru plimbări, asta-i limpede ca bună ziua. S-ar putea să fie bun de împerecheat, dar Fin n-a zis nimic de armăsari înainte să plece.
Connor ridică indiferent din umeri.
— Nimeni nu știe ce-i în capul lui Fin, cu excepția lui Fin și, de multe ori, nici el nu știe. Că veni vorba, iat-o și pe Branna.
Connor ridică mâna și-i făcu semn.
— Hei, asta e o adevărată petrecere, rosti Branna când se apropie de masă. Așeză mâna pe umărul Mearei și îi aruncă un zâmbet lui Boyle. O muncești din greu, până la vremea cinei? întrebă Branna.
— Mai curând invers, replică Boyle. E de neoprit fata asta. Voiam să-ți fac mâine o vizită. Aproape că s-a terminat alifia pe care-ai făcut-o pentru noi.
— Mai am ceva pe-acasă. V-o trimit mâine, prin Iona. Branna se așeză și luă halba în mână. În cinstea Ionei și a noii ei slujbe, și în cinstea ta, pentru că ai avut minte-n cap s-o angajezi.
Iona se simțea amețită. Verișori, șef, colegi de serviciu și, în curând, la sugestia lui Connor, tocană de vită cu orz. Nu-și putea închipui o primă zi de lucru mai frumoasă. Dar viața o surprinse din nou.
Connor se furișă câteva clipe de la masă și se întoarse cu o vioară.
— Connor, rosti Branna dojenitor.
— Eu fac cinste, așa că tu poți măcar să cânți puțin pentru noi.
— Cânți la vioară? întrebă Iona.
Branna îi aruncă o privire scurtă și ridică nonșalant din umeri.
— Când mă mai apucă.
— Mereu mi-am dorit să cânt la ceva, dar sunt un antitalent. Nu ne cânți tu ceva, te rog?
— Cum poți s-o refuzi? întrebă Connor. Îi înmână instrumentul și arcușul surorii sale. S-auzim un cântec, Meara dragă. Ceva vesel, în ton cu atmosfera.
— Mie nu mi-ai plătit cina.
Connor îi făcu cu ochiul, vesel și neobrăzat.
— Stai că vine și desertul, dacă mai ai loc.
— Unul singur. Branna verifică arcușul. Connor îl frecase cu sacâz, convins că sora sa avea să-i facă pe plac. Știi că n-o să ne dea pace până nu cântăm.
Aranjă scaunul, probă din nou arcușul și acordă vioara. Branna începu să bată ritmul cu vârful cizmei, iar în jur se lăsă liniștea.
O melodie veselă și sprintenă țâșni din corzile viorii, pe gustul lui Connor. Branna îi arunca priviri pline de voioșie Mearei, iar Iona își dădu seama de prietenia puternică și simplă ce le unea, în timp ce Meara râse, dând din cap.
— Mamei-i spun, când merg acasă, că băieții nu ne lasă…
„Și mai multă magie“, se gândi Iona. Muzica veselă, glasul răsunător și seducător al Mearei, amuzamentul de pe chipul Brannei în timp ce cânta. Iona era în al nouălea cer și spera că muzica, imaginile, până și mirosul din încăpere aveau să-i rămână veșnic în memorie. În viața ei n-avea să uite aceste clipe, ceea ce simțise în această seară.
Îi prinse privirea lui Boyle, zâmbetul ce i se așternuse pe față în timp ce-o urmărea. Își imagină că arăta ca un gură-cască netot, dar nu-i păsa.
Când furtuna de aplauze se dezlănțui, Iona se trezi țopăind pe scaun, strigând:
— O, a fost minunat, sunteți extraordinare amândouă!
— Mai demult am câștigat un premiu, mai ții minte, Branna?
— Cum să nu țin minte. Premiul întâi la un concurs de tinere talente. Un succes de scurtă durată, în ton cu o carieră muzicală la fel de scurtă.
— Ați fost la înălțime amândouă, ca și atunci, și ne bucurăm că Meara n-a devenit o vedetă muzicală, zise Boyle. Avem nevoie de ea la grajduri.
— Prefer să cânt de plăcere, și nu ca să-mi plătesc cina.
— Nu vrei să ne mai cânți una, tot de plăcere? se rugă Iona, împungând-o ușor cu degetul.
— Uite ce-ai făcut, îi reproșă Branna fratelui ei.
— Cântați așa de rar împreună. Mi-ar plăcea s-o faceți mai des.
Connor își însoți cuvintele cu o atingere delicată pe obrazul surorii sale. Branna oftă.
— Faci ce faci și mergi direct la inima omului.
— Mai sunt și alți yankei pe lângă Iona în tavernă. Hai să le cântăm un Wild Rover și să-i trimitem în State cu amintirea de neuitat a celor două frumuseți dintr-un pub din Cong.
— Cum ziceam, te pricepi la cuvinte, râse Branna.
Își dădu părul pe spate și ridică vioara. Dar brusc, zâmbetul îi pieri de pe buze, iar veselia din ochi fu înlocuită de o scânteiere scurtă, care dispăru numaidecât. Să fi fost dor? Supărare? Poate o combinație. Branna lăsă instrumentul jos și îi spuse lui Boyle:
— S-a întors asociatul tău.