Din perspectivă istorică, Evul Mediu este definit ca perioada dintre prăbuşirea Imperiului Roman de Apus, care în 476 a marcat sfârşitul Antichităţii, şi căderea Constantinopolului în 1453. Mult timp privit în mod greşit ca o perioadă „sterilă“, mileniul respectiv a fost, de fapt, o epocă bogată din punct de vedere artistic, în care canoanele epocii clasice au fost armonizate cu obiceiurile şi moravurile vremii. Încă din secolul II, dominaţia creştinismului şi restricţiile impuse adepţilor săi dăduseră naştere artei creştine timpurii, care îşi avea originile la Roma. Până în secolul XIII, această nouă societate a fost caracterizată în principal de sobrietate. În arhitectură şi în sculptură, formele au rămas simple şi masive, superficialitatea a fost interzisă şi arta a devenit un simbol puternic al tăriei şi stabilităţii creştinismului. Dar peste secole, în pofida predominării prin trăsături precum arcele ogivale, stilul romanic a lăsat treptat locul artei mai rafinate a goticului. Centrele religioase şi intelectuale şi-au abandonat mediul rural şi s-au mutat în oraşe precum Parisul, care, sub domnia lui Filip al II-lea, s-a dezvoltat, ajungând capitala Europei gotice, devenind renumit pentru universitatea sa şi pentru anluminarea manuscriselor, precum şi pentru arhitectura sa. În Divina Comedie, Dante descrie oraşul ca fiind „capitala artei anluminării“. Restul Europei a încercat să reproducă stilul gotic, dar arhitecţii germani şi englezi au manifestat puţin interes pentru elevaţia afişată de marile catedrale ale Franţei de la Reims şi Amiens. Realizările Angliei erau mai curând de natură politică: Magna Carta din 1215 şi crearea parlamentului în timpul domniei lui Eduard I. Secolul XIV a fost o perioadă mai puţin prosperă, când Biserica Catolică a fost marcată de schisma dintre Biserica Ortodoxă în est şi romano-catolici în vest, care la rândul său a contribuit la haosul social provocat de Războiul de 100 de Ani (1337–1453). Totodată, Italia, locul naşterii unor pictori precum Giotto şi Simone Martini, era guvernată de o elită aristocratică, elită care controla comerţul internaţional prin intermediul unui sofisticat sistem economic. Prosperitatea adusă de acesta a fost întreruptă la sfârşitul anilor 1340 de ciuma bubonică (Moartea Neagră), care în numai cinci ani a decimat populaţia Europei.
În timp ce Europa se lupta cu aceste tulburări economice şi sociale, Imperiul Otoman şi ţările islamice au ajuns să aibă din ce în ce mai multă putere. Marea Schismă care a avut loc după alegerea din 1378 şi care a dat doi papi rivali, unul la Avignon, celălalt la Roma, a înrăutăţit situaţia în mod considerabil. Între timp, lumea laică a resimţit o schimbare semnificativă, odată cu sosirea în Italia a literaturii vernaculare. Deşi limba latină era în continuare limba oficială a documentelor Bisericii şi statului, ideile intelectuale şi filosofice exprimate în această limbă au devenit mai accesibile. Dante, Petrarca şi Boccaccio au fost cu toţii implicaţi în impunerea limbii italiene ca limbă comună, care a dat Divinei Comedii şi Decameronului un public mai larg. Petrarca, în ce-l priveşte, a dezvoltat idei despre individualism şi umanism. Mult mai mult decât un sistem filosofic, umanismul a fost un cod de comportament civic care conţinea idei despre educaţie şi cuprindea o gamă de chestiuni bazate nu pe credinţă sau pe erudiţie religioasă, ci pe raţiune. Literatura în limba latină clasică din antichitatea greco-romană a permis elaborarea de reguli etice care guvernau societatea civilă, cum ar fi participarea la funcţiile publice şi la guvernare, apărarea statului şi contribuţia la binele general. Umaniştii nu numai că au tradus texte greceşti şi romane care fuseseră anterior neglijate, dar au şi compus noi scrieri consacrate cultului umanist al gloriei. Parcă pentru a ilustra ultimele momente ale acestei perioade extraordinare, a existat o înflorire a manuscriselor cu anluminuri (ilustraţii viu colorate ale manuscriselor medievale), dintre care Les très riches heures du duc de Berry (Prea bogatele ore ale ducelui de Berry, p. 93) este cel mai somptuos şi frumos exemplu.