4C_Page_136-137

 

250. Sandro Botticelli (Alessandro di Mariano Filipepi),
1445–1510, Renaştere timpurie,
Şcoala florentină, Italia, Primăvara,

cca 1478. Tempera pe panou de lemn,

203 x 314 cm. Galleria degli Uffizi, Florenţa.

 

 

Pictura, uneori numită Primavera, dar alteori şi Tărâmul lui Venus, este cea mai renumită capodoperă a lui Botticelli. Această lucrare face parte dintr-o serie de picturi înfăţişând mituri şi legende păgâne sub forma unor zei şi eroi din Antichitate. La fel de convingător şi naiv şi cu acelaşi entuziasm, Botticelli face din frumuseţea corpului uman nud sarcina sa. În marea reprezentare a Primăverii el descrie un subiect antic, prevăzut de clienţii şi sfătuitorii săi, dar îl pătrunde cu mintea sa, cu imaginaţia şi cu simţul său artistic. Compoziţia este construită din nouă siluete aproape în mărime naturală pe primplanul unui crâng de portocali. Personajele individuale sunt împrumutate din poemul lui Poliziano despre marele turnir din primăvara anului 1475, Giostra, în care Giuliano a fost declarat câştigător. Aspectul artistic al lucrării care, în afară de stratul de lac învechit şi lipsit de strălucire, este bine păstrată, derivă în majoritatea picturilor lui Botticelli din faptul că culorile locale sunt mai degrabă secundare. Acesta este modul în care artistul a încercat să scoată la suprafaţă frumuseţea deplină a corpurilor personajelor, care, în afară de Venus şi Primavera, sunt mai mult sau mai puţin goale. El o evidenţiază prin fundalul de un verde-închis, acoperit cu flori şi fructe. Acolo unde culorile locale apar într-o mai mare măsură, de pildă la roba scurtă şi roşie a lui Mercur, la veşmântul de un albastru pal al zeului vântului sau la rochia albastră şi pelerina roşie a lui Venus, în mijloc, culorile au fost nuanţate puternic cu ornamente de aur şi de smalţ.

 

 

SANDRO BOTTICELLI

(ALESSANDRO DI MARIANO FILIPEPI)

(1445 – 1510 FLORENŢA)

 

Fiul unui cetăţean bine situat, Botticelli a fost, după spusele lui Vasari, „învăţat în toate lucrurile despre care sunt de obicei învăţaţi copiii înainte de a-şi alege o vocaţie“. Cu toate acestea, a refuzat să-şi îndrepte atenţia către citit, scris şi socotit, astfel încât tatăl său, pierzând speranţa că fiul va deveni vreodată un învăţat, l-a dat ucenic la aurarul Botticello – de la care i-a venit numele sub care lumea şi-l aminteşte. Sandro, un tânăr încăpăţânat şi cu ochi mari, care studiau totul cu atenţie, şi cu o claie de păr blond – ne-a lăsat un autoportret în partea dreaptă a picturii sale Adoraţia magilor –, dorea să devină şi pictor şi în acest scop a fost dat în grija călugărului carmelit Fra Filippo Lippi. Dar el a fost realist, precum artiştii din vremea sa, mulţumindu-se cu bucuria şi abilitatea picturii şi cu studiul frumuseţii şi naturii subiecţilor umani în locul temelor religioase.

Botticelli este un pictor nu al faptelor, ci al ideilor, iar lucrările sale nu sunt neapărat o reprezentare a anumitor obiecte, ci mai curând un tipar al formelor. Nici coloritul său nu este bogat şi veridic, ci este subordonat formei şi adesea mai degrabă prezintă o nuanţare decât culoarea propriu-zisă. De fapt, el a fost mai interesat de posibilităţile abstracte ale artei sale, în locul aspectelor concrete. Personajele sale nu ne atrag prin sugestia de ansamblu, ci ca forme, sugerând mai degrabă un model plan de ornamentaţie. Corespunzător, liniile care delimitează siluetele sunt alese în primul rând cu intenţia de a fi decorative.

S-a spus că Botticelli, „deşi unul dintre cei mai slabi anatomişti, a fost unul dintre cei mai însemnaţi desenatori ai Renaşterii“. Ca exemplu de falsă anatomie, putem remarca felul imposibil în care capul Madonei este prins de gât şi alte mostre de articulare defectuoasă. Cu toate acestea, el este recunoscut ca unul dintre cei mai însemnaţi desenatori, deoarece a dat „liniei“ nu numai frumuseţe intrinsecă, ci şi semnificaţie. În limbaj matematic, el a descompus mişcarea personajelor în factorii săi componenţi, în cele mai simple modalităţi de expresie şi apoi a combinat aceste diverse forme într-un model care, prin liniile sale ritmice şi armonioase, produce un efect asupra imaginaţiei, corespunzând sentimentelor de poezie gravă şi tandră care îl animau pe artist.

Această putere de a face fiecare linie să conteze atât ca semnificaţie, cât şi ca frumuseţe îi distinge pe marii maeştri desenatori de marea majoritate a artiştilor care folosesc linia în principal ca un mijloc necesar de reprezentare a unor obiecte concrete.