258. Sandro Botticelli (Alessandro di Mariano Filipepi),
1445–1510, Renaştere timpurie,
Şcoala florentină, Italia, Naşterea lui Venus,

cca 1482. Tempera pe pânză, 173 x 279 cm.

Galleria degli Uffizi, Florenţa.

 

 

Titlul anunţă aici influenţa clasicilor romani, deoarece determină alegerea numelui latin în locul celui grecesc pentru zeiţa iubirii – Afrodita. Centrul geometric al lucrării este gestul de pudoare din apropierea mâinii stângi a lui Venus, figura centrală, deşi dispunerea triunghiulară a lucrării de ansamblu ne călăuzeşte privirea să accepte partea de sus a trunchiului ei drept centrală. Cosiţele sale lungi şi veşmintele ce par să curgă în jur fac dispunerea geometrică de ansamblu delicată şi dinamică. Laturile unui triunghi echilateral sunt formate de corpurile siluetelor aflate de o parte şi de alta a lui Venus; baza triunghiului depăşeşte laturile lucrării, făcând pictura să pară mai mare decât este (Piet Mondrian va exploata această tehnică în mod minimalist, secole mai târziu). Zeiţa matură tocmai s-a născut din mare, fiind ajutată să ajungă la ţărm de Zefir (Vântul de Apus) şi de nimfa răpită de el, Chloris. Valurile stilizate ale mării împing barca-scoică înainte şi în sens contrar acelor de ceasornic către Ora ce aşteaptă pe ţărm. Marea deja i-a oferit cumva o panglică pentru păr. Expresia sa introspectivă este tipică personajelor centrale din opera pictorului (vezi Portretul unui bărbat,1417). Ora, simbolizând Primăvara şi renaşterea, începe să o înveşmânteze pe zeiţa goală, nou-născută, cu o robă elegantă, foarte la modă, presărată cu flori, asemănătoare cu propria sa rochie, pe care se observă flori de albăstrele. Câteva flori de primăvară sunt presărate prin întreaga scenă: flori de portocal în dreapta sus; mirt veşnic verde în jurul gâtului şi taliei Orei; o singură anemonă albastră între picioarele Orei; peste două duzini de trandafiri roz îi însoţesc pe Zefir şi Chloris. Trestiile din stânga jos echilibrează verticalele puternice ale portocalilor. Fiecare siluetă în parte este evidenţiată prin linii negre subţiri, caracteristice artistului. Uneori artistul nu urmăreşte conturul său, dar nici nu îl acoperă; după cum observăm de-a lungul braţului drept al lui Venus, conturul a devenit vizibil în timp.