272. Leonardo da Vinci, 1452–1519, Renaştere,
Şcoala florentină, Italia, Cina cea de Taină,

1495–1498. Ulei şi tempera pe piatră, 460 x 880 cm.

Mânăstirea Santa Maria delle Grazie, refectoriu, Milano.

 

 

Perfecţiunea grupării atinsă în Cina cea de Taină ar fi suficientă pentru a marca o epocă în analele picturii. Uşurinţa şi ritmul său sunt sublime. Siluetele, amplasate pe două planuri în perspectivă, sunt dispuse apoi în grupuri de câte trei, cu excepţia lui Hristos, care, izolat în centru, domină acţiunea. Dacă analizăm expresiile şi gesturile, trebuie iarăşi să îl onorăm pe maestru pentru percepţia extraordinară a efectului dramatic. Mântuitorul tocmai a rostit cuvintele fatidice „Unul dintre voi mă va trăda“, cu o sublimă resemnare. Într-o clipă, ca printr-un şoc electric, el a stârnit cele mai diverse emoţii printre discipoli, potrivit temperamentului fiecăruia. Din păcate, Leonardo a pictat în ulei şi tempera pe un perete uscat, un procedeu atât de defectuos încât trei sferturi din lucrare se poate spune că au fost distruse până la mijlocul secolului XVI. Îndemânarea şi cunoaşterea necesare pentru a nu le strica echilibrul, pentru a varia liniile fără a le afecta armonia şi în cele din urmă a stabili legături între diversele grupuri au fost atât de uluitoare, încât nici raţiunea, nici calculele nu ar fi putut rezolva o problemă atât de complexă; fără un fel de inspiraţie divină, nici cel mai talentat artist nu ar fi izbândit.

 

 

LEONARDO DA VINCI

(1452 VINCI – 1519 LE CLOS-LUCÉ)

 

Leonardo şi-a petrecut prima parte a vieţii la Florenţa, maturitatea la Milano şi ultimii trei ani din viaţă în Franţa. Maestrul lui Leonardo a fost Verrocchio. Întâi a fost aurar, apoi pictor şi sculptor: ca pictor, a reprezentant şcoala ce punea accentul pe desen, o şcoală foarte ştiinţifică; mai celebru ca sculptor, fiind creatorul statuii lui Bartolomeo Colleoni din Veneţia, Leonardo a fost un bărbat deosebit de atrăgător din punct de vedere fizic, cu maniere şi conversaţie deosebit de fermecătoare, precum şi un intelectual desăvârşit. Avea cunoştinţe solide de ştiinţe şi matematică la nivelul epocii sale şi a fost şi un muzician înzestrat. Talentul său la desen era extraordinar, lucru vădit de numeroasele sale desene, precum şi de tablourile sale, puţine prin comparaţie. Abilitatea mâinii era pusă în slujba celei mai minuţioase observaţii şi cercetări analitice a caracterului şi structurii formei.

Leonardo este primul printre marii artişti care a avut dorinţa de a crea într-o pictură un gen de unitate mistică realizată prin contopirea materiei şi a spiritului. Acum că Primitivii îşi încheiaseră experimentele, urmărite fără întrerupere timp de două secole, prin cucerirea metodelor picturii, el a putut să rostească vorbe care au servit drept parolă tuturor artiştilor de după el demni de acest nume: pictura este ceva spiritual, una cosa mentale.

El a desăvârşit arta florentină a desenului recurgând la modelarea prin lumini şi umbre, o subtilitate deosebită folosită de predecesorii săi numai pentru a conferi o mai mare precizie contururilor. Acest desen minunat, această modelare şi chiaroscuro el le-a folosit nu doar ca să picteze aspectul exterior al trupului, ci şi, aşa cum nimeni înaintea sa nu o făcuse, pentru a arunca asupra sa o reflecţie a misterului vieţii interioare. În Mona Lisa şi în celelalte capodopere ale sale, el a folosit peisajul nu ca pe un ornament mai mult sau mai puţin pitoresc, ci ca pe un fel de ecou a acelei vieţi interioare şi ca pe un element al unei armonii perfecte.

Bazându-se pe legile încă relativ noi ale perspectivei, acest doctor al înţelepciunii dogmatice, care a fost totodată un iniţiator al gândirii moderne, a înlocuit maniera discursivă a Primitivilor cu principiul concentrării, care este baza artei clasice. Tabloul nu ne mai este prezentat ca o aglomerare aproape fortuită de detalii şi de episoade. Este un organism în care toate elementele – linii şi culori, umbre şi lumini – alcătuiesc un motiv decorativ subtil care converge către un centru spiritual, senzorial. Leonardo nu a fost preocupat de semnificaţia exterioară a obiectelor, ci de semnificaţia lor lăuntrică şi spirituală.