283. Leonardo da Vinci, 1452–1519, Renaştere,
Şcoala florentină, Italia, Mona Lisa (La Gioconda),

cca 1503–1506. Ulei pe panou de plop,

77 x 53 cm. Muzeul Luvru, Paris.

 

 

Cu toţii cunoaştem acest portret: chip oval cu frunte largă, înaltă; ochi visători sub pleoape plecate; un zâmbet foarte dulce şi un pic trist, cu o uşoară notă de superioritate conştientă. Acest mic tablou, una dintre cele doar treizeci de lucrări rămase de la Leonardo, a sfârşit în colecţia regelui francez Francisc I şi a fost expus în castelul Fontainebleau până în timpul domniei lui Ludovic al XIV-lea. Este cel mai celebru portret, una dintre primele picturi de şevalet, cel mai adesea reprodus şi satirizat şi una dintre cele mai influente lucrări ale Renaşterii italiene, dacă nu chiar din întreaga artă europeană. Modelul a fost probabil soţia marchizului Francesco del Giocondo, un negustor florentin. Lucrarea este culmea tehnicii de pionierat a lui Leonardo, sfumato, ce crea un decor de ambianţă sau suprapunerea de verniuri într-un mod care face o culoare să se contopească cu alta fără o demarcaţie precisă. Lucrarea arată şi măiestria lui Leonardo la anatomie, perspectivă, peisaj şi pictură de portrete. Dispunerea modelului, în poziţia trei sferturi, şi peisajul din fundal sunt caracteristice picturii florentine din epocă. Dar această pictură nu ne mai este înfăţişată ca o aglomerare aproape fortuită de detalii şi de episoade. Este un organism în care toate elementele, liniile şi culorile, umbrele şi luminile alcătuiesc un motiv decorativ subtil converge către un centru spiritual, senzorial. Pe acest mic panou, Leonardo înfăţişează o întruchipare a universului, creaţiei şi lucrurilor create: femeia, veşnica enigmă, idealul etern al bărbatului şi semnul frumuseţii perfecte către care acesta aspiră, evocată de un magician în întreg misterul şi întreaga putere a sa. Mona Lisa reprezintă o uriaşă revelaţie a eternului feminin.