297. Michelangelo Buonarroti, 1475–1564,
Renaştere matură, Florenţa, Italia.
Sfânta Familie cu Sf. Ioan Botezătorul tânăr (Tondo Doni),

cca 1506. Ulei pe panou de lemn,

diametru: 120 cm. Galleria degli Uffizi, Florenţa.

 

 

Sfânta Familie cu tânărul Sf. Ioan Botezătorul, denumită şi Tondo Doni, a fost pictată de Michelangelo ca o comandă pentru a sărbători căsătoria lui Agnolo Doni cu Maddalena Strozzi. Faptul că această lucrare nu a fost creată pentru o biserică poate explica aparenta libertate a lui Michelangelo de a plasa câteva nuduri de tineri în fundal, în spatele micului Sf. Ioan. Tânăra, puternica şi elegant echilibrata siluetă a Fecioarei Maria, ţinându-şi pruncul pe umăr, contrastează cu chipul lui Iosif, care este înfăţişat – după cum se obişnuia şi în epoca medievală, pentru a-i diminua importanţa ca tată – supus ravagiilor bătrâneţii. Copilul, ca şi mama, este activ şi plin de viaţă. Aceasta este o altă lucrare în care Fecioara Maria şi Iisus par a fi pe deplin umani.

 

 

MICHELANGELO BUONARROTI

(1475 CAPRESE – 1564 ROMA)

 

Michelangelo, ca şi Leonardo, a fost un bărbat cu numeroase talente: sculptor, arhitect, pictor şi poet, el a preamărit mişcarea musculară, care pentru el era manifestarea fizică a pasiunii. Şi-a modelat desenul, l-a curbat, răsucit şi alungit la limitele extreme ale posibilului. În pictura lui Michelangelo nu există peisaje. Toate emoţiile, toate pasiunile, toate gândurile omenirii au fost personificate în trupurile goale de bărbaţi şi femei. Rareori şi-a conceput formele umane în atitudini de imobilitate sau repaus.

Michelangelo a devenit pictor pentru a putea exprima într-un material mai maleabil ceea ce simţea sufletul său de titan, ceea ce vedea imaginaţia sa de sculptor, dar sculptura îi refuza. Astfel, acest sculptor admirabil a devenit creatorul, la Vatican, al celei mai lirice şi epice decoraţiuni văzute vreodată: Capela Sixtină. Bogăţia invenţiei sale se întinde pe această vastă suprafaţă de peste 900 de metri pătraţi. Există 343 de siluete principale, de o diversitate prodigioasă a expresiei, numeroase fiind de dimensiuni colosale, şi un mare număr de alte personaje secundare, introduse pentru efectul decorativ. Creatorul acestei vaste scheme avea doar treizeci şi patru de ani când şi-a început lucrarea.

Michelangelo ne îndeamnă să ne extindem concepţia în legătură cu ceea ce este frumos. Pentru greci, era vorba despre perfecţiunea fizică; dar lui Michelangelo nu-i păsa prea mult despre frumuseţea fizică, cu excepţia câtorva mostre, precum pictura sa înfăţişându-l pe Adam pe tavanul Capelei Sixtine şi sculpturile pentru Pietà. Deşi era un maestru al anatomiei şi al legilor compoziţiei, a îndrăznit să nu ţină cont de nici una dintre ele, dacă acest lucru era necesar pentru a-şi exprima concepţia: aceea de a exagera muşchii personajelor sale şi chiar de a le plasa în poziţii pe care corpul uman nu le-ar putea adopta în mod firesc. În pictura sa de mai târziu, Judecata de Apoi de pe peretele din capăt al Capelei Sixtine, el şi-a revărsat sufletul asemenea unui torent.

Michelangelo a fost primul care a făcut forma umană să exprime o diversitate de emoţii. În mâinile sale, emoţia a devenit un instrument la care cânta, smulgându-i teme şi armonii de o infinită diversitate. Personajele sale ne duc imaginaţia dincolo de însemnătatea personală a numelor celor care le poartă.