354. Michelangelo Buonarroti, 1475–1564,
Renaştere matură, Florenţa, Italia, Judecata de Apoi,

1536–1541. Frescă, 12,2 x 13,7 m.

Muzeele Vaticanului, Capela Sixtină, Vatican.

 

 

Începută înainte de moartea papei Clement al VII-lea, Judecata de Apoi a fost finalizată abia în 1541, după opt ani de lucru.

În ansamblu, Judecata de Apoi este alcătuită din douăsprezece mari grupuri. În cele două lunete aflate cel mai sus, într-o parte îngeri transportă o coloană, în timp ce alţii aduc un crucifix din celălalt capăt. Hristos ocupă locul de frunte, înconjurat de îngeri şi profeţi care aduc mărturie mai jos. Urmează grupul celor aleşi. Şi mai jos, îi vedem pe cei aleşi înălţându-se către rai, cu un grup de îngeri care suflă în trâmbiţe în mijloc, în timp ce damnaţii din dreapta sunt azvârliţi în iad. Foarte jos, morţii vii se ridică din morminte, iar luntrea lui Caron se află imediat la dreapta centrului.

Inspiraţia religioasă pare să lipsească în mod special în zugrăvirea îngerilor fără aripi care ţin instrumentele Patimilor. Precum în unele dintre lucrările lui Correggio, Michelangelo a recurs la racursiuri pe scară largă: siluetele sunt dispuse fără nici o redare a adâncimii, întrebuinţând racursiuri gata făcute, prea încrezătoare, care le fac să arate ca nişte profiluri bidimensionale, clonate unul după altul, fără vreo încercare de individualizare.

Înălţându-se mânios de deasupra norilor, cu braţul drept ridicat ca şi cum ar arunca un blestem, Hristos arată extrem de agitat, foarte departe de măreţia şi maiestuozitatea conferite de Michelangelo lui Dumnezeu pentru frescele de pe tavan. Lângă Hristos, Fecioara dă înapoi, întorcându-şi capul. În jurul lor, Drepţii şi cei aleşi sunt tulburaţi şi temători că mânia divină, ce nu cunoaşte mila, îi va lovi şi pe ei. Sf. Petru pare şi el nesigur când intră în scenă, cu o expresie îngrijorată, ezitantă pe chip, în timp ce scoate cheile, aceste simboluri ale autorităţii sale devenite dintr-odată inutile. Cu un cadru atârnat pe umăr, un Sf. Laurenţiu îngrozit priveşte pe furiş către Hristos. Cu pielea jupuită în mână, Sf. Bartolomeu, strălucit redat, întinde cuţitul de jupuit astfel încât Hristos să-l poată vedea. În întreaga lucrare nu vedem decât suferinţă şi teroare, nici un strop de seninătate.

Odinioară drag lui Michelangelo, realismul care a înlocuit doctrina spirituală elevată în Judecata de Apoi transpare în principal în scena din stânga jos înfăţişând învierea morţilor. Arătând puternici şi sănătoşi, cu excepţia câtorva schelete, morţii se ridică cu mai multă sau mai puţină greutate; unii îşi încordează spinările ca să arunce deoparte ţărâna, alţii trec graniţa pas cu pas, în timp ce alţii ridică mâinile în spatele lor, căutând să se echilibreze ca să se poată ridica în picioare.

Cel mai tulburător şi celebru episod este cel cu luntrea lui Caron, cel mai bine abordat prin intermediul micii scene enigmatice din centru jos. Acolo vedem o grotă pe măsura Ciclopilor, plină de demoni care-i aşteaptă pe damnaţi, înfăţişarea lor animalică făcând ororile iadului şi mai de temut – o temă nepotrivită pentru pictură.

În dreapta, râul Styx îşi rostogoleşte valurile mâloase, în timp ce o luntre prea plină îi poartă pe damnaţi spre soarta lor, pe celălalt mal. Chiar la capătul bărcii care se clatină, Caron, cu coarne pe frunte şi gheare la picioare, pe care Dante îl descrie ca „demonul cu ochi aprigi a cărui vâslă se abate asupra celor ce ezită“, ridică vâsla ca să îndemne mulţimile sumbre să înainteze.