537. Antoine Watteau,
1684–1721, rococo, Franţa,
Îmbarcarea spre Citera, 1718.

Ulei pe pânză, 129 x 194 cm.

Schloss Charlottenburg, Berlin.

 

 

Cu acest tablou Watteau a obţinut titlul oficial de peintre de fêtes galantes. Scena are loc pe insula Citera, insula dragostei; se observă statuia Afroditei la marginea pădurii şi cum Cupidonii îşi însoţesc noile cunoştinţe, plutind deasupra cavalerilor şi însoţitoarelor acestora. Nu există nici un crescendo emoţional în pofida prezumţiei implicate de alegerea subiectului de către artist. Este de remarcat povestea pe care Watteau o spune în această lucrare. În procesulverbal al Academiei Regale de Pictură şi Sculptură din 30 iunie 1712 se menţiona că pictorului urma să i se dea o temă de către directorul Academiei. Apoi, cuvintele au fost tăiate şi înlocuite cu următoarele: „Tema lucrării sale de acceptare a fost lăsată la libera sa alegere“. Tema aleasă de Watteau a fost, fără îndoială, rezultatul propriilor idei şi opoziţiei sale nu doar faţă de ierarhia oficială a genurilor, ci şi faţă de practica timpului conform căreia protectori distinşi impuneau pictorilor propriile teme. Tabloul Îmbarcarea spre Citera a fost probabil un alt exemplu al propriului „teatru“ imaginar. În aceste tablouri, peisajul se scaldă într-o cromatică blândă, aurie, care aduce aminte de picturile veneţiene. Schimbarea treptată de nuanţă, care devine din ce în ce mai luminoasă şi translucidă în depărtare, transformă în mod strălucit atmosfera şi scoate în evidenţă gama aurie, caldă de nuanţe folosite de artist în grundul său.

 

 

ANTOINE WATTEAU

(1684 VALENCIENNES – 1721 NOGENT-SUR-MARNE)

 

Watteau întruchipează întreaga graţie, inteligenţă şi poezie a secolului XVIII când gusturile franceze triumfau în întreaga Europă. Pictorul este cunoscut ca una dintre figurile-cheie ale artei rococo. Soseşte la Paris în jurul anului 1702 şi lucrează cu Gillot, de la care preia interesul pentru scenele din viaţa de zi cu zi şi costumele teatrale. În timp ce se afla la Paris a avut acces la galeria palatului Luxembourg pictată de Rubens, care a avut o influenţă importantă asupra acestuia, mai mult prin temele pictate decât prin stilul său, adică ideea de fêtes galantes (serbări galante). Dată fiind noutatea pe care o introduceau tablourile lui Watteau, în 1717 Academia i-a acordat un nou titlu, peintre de fêtes galantes, creat special pentru el. În mod surprinzător, dacă pictorul nu ar fi existat, lucrurile ar fi rămas, fără îndoială, la fel în domeniul picturii. Am fi văzut cu certitudine aceeaşi evoluţie a gustului decorativ, aceeaşi strălucire, pictură clară cu nuduri senzuale şi teme mitologice agreabile.

Lumea sa este foarte artificială, reprezentând o oarecare melancolie sub o frivolitate aparentă, reflectând sentimentul adânc al dragostei dincolo de plăcerea carnală, atmosfera misterioasă care domneşte peste peisajele sale – copaci înalţi în parcuri şi poieniţe cu fântâni şi statui din marmură – şi privirea aplecată a îndrăgostiţilor. Numai el a fost înzestrat cu acest geniu al culorii care creează o stare de somnolenţă şi chiar de mister într-o lumină strălucitoare, o senzaţie de muzică pretutindeni; acea tuşă plină de energie care îl proclamă egalul celor mai mari maeştri; acea poezie naturală ce izvorăşte din vise.