La începutul secolului XIX artele vizuale s-au aflat sub dominaţia romantismului, curent pe care pictori precum Delacroix l-au dus pe culmi în anii 1800–1840. Această mişcare artistică eterogenă se concentra asupra individului şi punea emoţiile mai presus de raţionalism. Readucerea în prim-plan a unor genuri mai vechi, inclusiv a celor medievale, a contribuit la pluralismul stilului romantic, în timp ce expansiunea colonială europeană a inspirat o nouă generaţie de pictori orientalişti.
Fotografia, inventată în 1839, a reprezentat o provocare pentru pictura realistă. Eliberaţi de dezideratul copierii naturii, pictorii au început să exploreze fenomenul luminii, aşa cum a fost el explicat de Chevreul în Principiile armoniei şi contrastului culorilor (1839), fapt care a dus la apariţia impresionismului lui Monet şi Renoir. Ca reacţie la schimbările din societate, pe tot parcursul epocii moderne s-au dezvoltat numeroase mişcări artistice. Atât postimpresioniştii ca van Gogh, cât şi expresioniştii ca Franz Marc au folosit culoarea într-un mod mai agresiv. Concomitent, Picasso a eliberat formele de natură, iar futuriştii italieni au găsit căi de a reda în pictură mişcarea şi scurgerea timpului, ajutând la punerea bazelor abstracţionismului. La jumătatea secolului XIX, Karl Marx a elaborat Manifestul Partidului Comunist (1848) şi Capitalul (1867–1894), în care a creionat o nouă teorie a clasei muncitoare şi a pieţei muncii în contextul relaţiilor sociale. Cu toate că mulţi pictori realişti, printre care şi Courbet, au dorit să înfăţişeze în tablourile lor chipuri de muncitori obişnuiţi, puţini dintre ei aparţineau cu adevărat acestei clase sociale.
Ca urmare a Revoluţiei Industriale din secolul XIX, începutul secolului următor a fost martorul apariţiei capitalismului industrial internaţional. Naţionalismul şi imperialismul au luat şi ele amploare şi în multe părţi ale Europei au izbucnit proteste, de exemplu Revoluţia Bolşevică din Rusia din 1917, care a marcat instalarea comunismului şi sfârşitul monarhiei absolute în această ţară. Acest fapt, combinat cu rivalităţile dintre naţiuni, a declanşat cel dintâi eveniment major al epocii moderne, Primul Război Mondial (1914–1918), care a netezit calea instalării unor noi puteri totalitariste în Europa de Est. În mijlocul acestui haos, Freud, interesat de manifestările inconştientului, a publicat în 1916 Introducere în psihanaliză. Teoriile sale aveau să exercite ulterior o puternică influenţă asupra mişcării suprarealiste. Apoi, pe 24 octombrie 1929, Bursa americană s-a prăbuşit, producând uriaşe tulburări economice şi dând semnalul Marii Crize, care s-a prelungit până la izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial. În anii care au urmat, condiţiile economice şi politice au făcut ca multe ţări europene să devină vulnerabile în faţa fascismului. În timp ce în America lui Roosevelt transformarea într-un stat social sub semnul New Deal a insuflat energie artei, în Germania lui Hitler multe lucrări de artă moderniste au fost etichetate drept „degenerate“ şi distruse. Naziştii şi alte guverne totalitare au folosit în principal arta ca mijloc de propagandă. În 1939, izbucnirea războiului a aruncat din nou naţiunile europene în conflict şi a dus la redistribuirea forţelor la nivel mondial.
În perioada postbelică, Europa şi-a pierdut treptat coloniile şi pe scena politică şi-au făcut apariţia două superputeri radical opuse, Statele Unite, construite pe temeliile capitalismului, şi Uniunea Sovietică, reprezentanta comunismului, între care s-a instaurat aşa-numitul Război Rece. Deşi violenţa armată s-a manifestat din nou în cursul războiului din Vietnam (1957–1975), ostilitatea dintre cele două mari puteri a fost înlocuită în final prin detensionarea relaţiilor, iar în 1991 Uniunea Sovietică s-a prăbuşit. Toate aceste evenimente au dus la prefigurarea unei noi balanţe geopolitice şi au implicat o schimbare profundă a mentalităţilor: femeile au devenit mult mai emancipate, iar în SUA, prin contribuţia mişcării pentru drepturile civile, s-a pus capăt segregării rasiale. Confruntaţi cu violenţa lumii moderne, pictorii secolului XX au recurs tot mai des la abordări de tipul destabilizării realităţii prin artă şi la îndepărtarea de idealurile clasice.