635. Francisco de Goya y Lucientes, 1746–1828,
romantism, Spania, Familia lui Carol IV, 1800–1801.

Ulei pe pânză, 280 x 336 cm.

Museo Nacional del Prado, Madrid.

 

 

În calitate de pictor principal la curtea lui Carol IV, prima îndatorire a lui Goya era să producă numeroase portrete ale regelui şi familiei sale. În tabloul de mari dimensiuni înfăţişând familia lui Carol IV, el îi plasează pe membrii familiei regale, pictaţi în mărime naturală, pe un fundal ostentativ opulent de costume şi bijuterii. Regina Maria Luisa, alături de cei doi copii mai mici ai săi, ocupă centrul pânzei. Este îmbrăcată într-o rochie fără mâneci şi îşi etalează braţele, de care era atât de mândră încât interzisese purtatul mănuşilor la curte. În ciuda costumelor strălucitoare, expresiile de pe feţele regelui şi reginei sunt atât de nătângi încât romancierul francez Théophile Gautier le-a comparat cu cele ale „brutarului din colţul străzii şi nevestei sale, după ce au câştigat la loterie“. În partea stângă a tabloului, îmbrăcat în albastru, stă moştenitorul tronului, viitorul despot Ferdinand VII. Lângă el se află fratele său, infantele Don Carlos Maria Isidro, şi o femeie cu faţa întoarsă spre regină, probabil viitoarea soţie a lui Ferdinand. Se crede că trăsăturile sale nu au fost ilustrate în tablou deoarece la vremea pictării acestuia logodna nu era încă oficială. Între cei doi se iveşte capul Doñei Maria Josefa, sora regelui, care a murit la scurt timp după finalizarea lucrării. În dreapta regelui sunt alte rude apropiate: fratele său, infantele Antonio Pascal; fiica sa cea mare, infanta Doña Carlota Joaquina, precum şi o altă fiică, Doña Maria Luisa Josefina, cu un copil în braţe, alături de soţul ei, Don Luis de Borbón. Şi de această dată Goya s-a autoportretizat în tablou, lucrând la şevalet, în partea umbrită din stânga. Impasibil, el priveşte undeva afară, ca şi cum se uită la grup printr-o oglindă. Familia regală este înfăţişată fără nici o încercare de flatare şi, având în vedere expunerea vizibilă a decadenţei şi pretenţiile lor, este oarecum de mirare că membrii săi nu au avut obiecţii în ce priveşte tabloul.

 

 

FRANCISCO DE GOYA Y LUCIENTES

(1746 FUENDETODOS – 1828 BORDEAUX)

 

Goya este probabil cel mai accesibil pictor. Opera, ca şi viaţa sa, este o carte deschisă. Nu a ascuns nimic contemporanilor şi şi-a oferit arta cu aceeaşi francheţe. Pătrunderea în lumea lui nu este obstrucţionată de dificultăţi de ordin tehnic. Goya a demonstrat că, dacă un om are capacitatea de a trăi şi de a-şi multiplica experienţele de viaţă, de a lupta şi de a lucra, poate produce mari opere de artă făcând abstracţie de convenienţele clasice şi de tradiţiile respectabilităţii. S-a născut în 1746 în Fuendetodos, un mic sat de munte cu o sută de locuitori. În copilărie a lucrat pământul alături de cei doi fraţi şi de soră, până ce talentul său de desenator a pus capăt acestei existenţe searbede. La vârsta de paisprezece ani, beneficiind de sprijinul unui protector înstărit, a plecat la Zaragoza pentru a studia cu un pictor al curţii, iar mai târziu, la nouăsprezece ani, a ajuns la Madrid.

Cu excepţia schiţelor de goblenuri, cu calităţi decorative surprinzătoare, şi a cinci tablouri de mici dimensiuni, până la treizeci şi şapte de ani Goya nu a pictat nimic semnificativ, însă, odată cu găsirea unui stil propriu, a produs capodopere într-un ritm demn de Rubens. Perioada cât a funcţionat ca pictor al curţii a fost urmată de un deceniu de activitate intensă – ani de pictură şi de scandaluri, alternând cu episoade de suferinţă fizică.

Schiţele sale dovedesc abilităţi de desenator de prima mână. Ca pictor, aidoma lui Velázquez, Goya s-a adaptat modelelor, dar nu în stilul detaşat al unui expert în naturi moarte. Dacă modelul era o femeie urâtă, el o înfăţişa ca pe o oroare detestabilă, iar dacă era atrăgătoare, îi accentua farmecul. Prefera să termine portretele într-o singură şedinţă şi se purta ca un tiran cu cei care îi pozau. La fel ca Velázquez, se concentra asupra feţelor, însă desena capetele meşteşugit, construindu-le din tonalităţi de griuri transparente. Forme monstruoase populează lumea sa în alb-negru: acestea sunt siluetele asupra cărora s-a aplecat cel mai insistent. Figurile fantastice, aşa cum le numea el, ne umplu sufletele de o bucurie josnică, ne exacerbează instinctele diabolice şi ne încântă cu extazurile nemiloase ale distrugerii. Geniul lui a atins apogeul în schiţele care înfăţişează ororile războiului. Prin comparaţie, alte tablouri de luptă pălesc, reduse la postura de studii sentimentaliste ale cruzimii omeneşti. Goya a evitat scenele de amploare, mulţumindu-se cu imagini izolate ale măcelului. Nicăieri nu a etalat el atâta măiestrie în redarea formelor şi a mişcării, a dramatismului gesturilor şi a efectelor înfricoşătoare de lumină şi întuneric. Goya a înnoit şi inovat arta în toate direcţiile.