640. Jean-Auguste-Dominique Ingres,
1780–1867, neoclasicism, Franţa,
Femeie care se îmbăiază, 1808.

Ulei pe pânză, 146 x 97 cm,

Muzeul Luvru, Paris.

 

 

Descoperirea artei exotice şi orientale de către pictorii secolului XIX a influenţat modul în care Ingres a ilustrat siluetele feminine. Nudurile feminine au reprezentat pentru el o temă recurentă. Fascinaţia sa pentru spatele lungi, imaculate de femei tinere se face simţită în mai multe dintre operele cele mai cunoscute, inclusiv în cea de tinereţe reprodusă aici, ca şi în Marea odaliscă (1814). A reluat tema şi mult mai târziu, în 1863, în Baia turcească, în care apar nu mai puţin de douăzeci de femei, silueta dominantă fiind însă cea din prim-plan, care îşi etalează spinarea superbă. Ingres a susţinut că a urmat exemplul lui Poussin, care repeta un subiect de mai multe ori, pentru a-l aduce la perfecţiune. Ingres a fost însă influenţat şi de manieriştii toscani, de exemplu Bronzino, precum şi de Rafael. În toate cele trei tablouri există o femeie purtând nimic altceva decât un turban pe cap. În această operă de tinereţe draperia este trasă, pentru a permite privitorului să admire nestânjenit nudul, dar de la o distanţă respectuoasă.

 

 

JEAN-AUGUSTE-DOMINIQUE INGRES

(1780 MONTAUBAN – 1867 PARIS)

 

Ingres a părut iniţial destinat să continue cu strălucire opera maestrului său, David, atât ca portretist, cât şi ca pictor de tablouri cu subiect istoric. În 1801 a câştigat Prix de Rome. La puţin timp după aceea, s-a desprins însă de învăţăturile mentorului său. Nu avea decât douăzeci şi cinci de ani când a pictat portretele familiei Rivière. Ele dovedesc un talent autentic şi un gust pentru compoziţie nelipsit de un anume manierism, însă un manierism plin de farmec, în timp ce, prin rafinamentul liniilor cursive, Ingres s-a îndepărtat de realismul simplu şi oarecum greoi care reprezintă punctul forte al portretelor lui David. Rivalii săi contemporani nu s-au lăsat păcăliţi. I-au atacat stilul „arhaic“ şi „singular“, catalogându-l drept „gotic“ şi „chinezesc“. Totuşi, la întoarcerea din Italia, la Salonul din 1824, Ingres a fost recunoscut lider al stilului academic, în opoziţie cu noul romantism prefigurat de Delacroix.

În 1834, Ingres a fost numit director al Academiei Franceze de la Roma, unde a trăit următorii şapte ani. După revenirea la Paris a fost din nou aclamat ca maestru al valorilor tradiţionale şi şi-a petrecut restul vieţii în oraşul natal din sudul Franţei. Cea mai mare contradicţie din cariera lui Ingres este titlul de Apărător al regulilor şi preceptelor clasice, atâta timp cât anumite excentricităţi sunt perfect perceptibile în unele dintre cele mai frumoase opere ale sale. Văzând spatele Marii Odalisce (ilustr. 646) sau exagerările de forme din Baia turcească (ilustr. 699), un pedant ar sublinia, de pildă, greşeli vizibile de desen. Dar nu acestea sunt mijloacele prin care un mare artist extrem de sensibil îşi transpune pe pânză pasiunea pentru frumuseţea formelor feminine? Atunci când a înfăţişat un grup numeros de persoane în lucrări monumentale de genul Apoteozei lui Homer, Ingres nu a făcut-o niciodată cu uşurinţa, supleţea, vivacitatea sau unitatea pe care le admirăm în magnificele compoziţii decorative ale lui Delacroix. Pe de altă parte, el a demonstrat o siguranţă de sine impecabilă, un gust original, un spirit inventiv fertil şi specific în lucrări care înfăţişează doar două sau trei personaje şi încă şi mai mult talent în cele în care a ilustrat, în picioare sau întinsă, o singură efigie a unei figuri feminine, eterna fascinaţie şi dulcea frământare a întregii sale vieţi.