650. J.M.W. Turner, 1775–1851,
romantism, Anglia, Dido construind Cartagina
sau Naşterea Imperiului Cartaginez, 1815.

Ulei pe pânză, 155,5 x 232 cm.

National Gallery, Londra.

 

 

JOSEPH MALLORD WILLIAM TURNER

(1775 – 1851 LONDRA)

 

La vârsta de cincisprezece ani, Turner expunea deja Vedere asupra Palatul Episcopal din Lambeth. Curând a dobândit reputaţia de acuarelist de mare talent. Discipol al lui Girtin şi Cozens, el a dovedit în alegerea şi ilustrarea acestei teme o imaginaţie plină de pitoresc, care părea să îl recomande pentru o carieră strălucită de ilustrator. Turner a călătorit mult, mai întâi prin ţara natală, apoi, în mai multe rânduri, în Franţa, pe valea Rinului, în Elveţia şi Italia. Curând, a început să-şi îndrepte atenţia şi asupra altor modalităţi de exprimare decât ilustraţia. Totuşi, până şi în lucrările în care am fi tentaţi să nu vedem decât o imaginaţie pitorească, apar primele manifestări ale idealului după care avea să se conducă toată viaţa, cel al peisajului idilic. Opţiunea sa pentru un singur maestru al trecutului este elocventă, având în vedere că a studiat intens pânzele lui Claude pe care lea putut găsi în Anglia, copiindu-le şi imitându-le cu un extraordinar spirit perfecţionist. Nu a renunţat niciodată la cultul său pentru marele pictor. A ţinut ca lucrările sale Răsărit de soare în ceaţă şi Dido construind Cartagina să fie expuse la National Gallery din Londra alături de două dintre capodoperele lui Claude. Şi acolo le putem admira şi acum şi putem aprecia cât de justificat a fost acest mândru şi splendid omagiu.

Abia în 1819 Turner a ajuns în Italia, unde a revenit în 1829 şi în 1840. Acolo Turner a trăit emoţii şi şi-a găsit subiecte de reverie pe care le-a transpus ulterior prin propriul geniu creator în simfonii de lumină şi culoare. Ardoarea îi este temperată de melancolie, aşa cum umbra se luptă cu lumina. Melancolia, în forma sa enigmatică şi profundă, aşa cum apare în creaţiile lui Albrecht Dürer, nu îşi găseşte însă loc în proteicul ţinut de basm al lui Turner – ce loc şi-ar putea găsi într-un vis cosmic? Umanitatea nu-şi are nici ea rostul aici, poate doar cu excepţia unor personaje de culise pe care abia dacă le învrednicim cu o privire. Tablourile lui Turner fascinează şi totuşi nu ne putem raporta în ele la nimic precis, la nimic uman, ci doar la culorile lor de neuitat şi la nălucile care ne aprind imaginaţia. Umanitatea nu l-a inspirat decât în corelare cu ideea morţii – o moarte stranie, mai degrabă un soi de disoluţie lirică – aidoma finalului grandios al unei compoziţii muzicale de operă.