666. Ferdinand Victor Eugène Delacroix,
1798–1863, romantism, Franţa,
Barca lui Dante, 1822.

Ulei pe pânză, 189 x 241 cm.

Muzeul Luvru, Paris.

 

 

Este pentru prima oară când această temă apare reprezentată în pictură. Compoziţia întunecată şi dramatică, precum şi referinţele la Rubens şi Michelangelo au contribuit la noua orientare a picturii spre romantism.

 

 

FERDINAND VICTOR EUGÈNE DELACROIX

(1798 CHARENTON-SAINT-MAURICE – 1863 PARIS)

 

Delacroix a fost unul dintre cei mai mari colorişti ai secolului XIX, în sensul de artist care gândeşte şi se exprimă prin culori, pe care le vede, cu ochii minţii, închegate într-o compoziţie înainte de a începe să desfacă întregul în părţi şi să separe detaliile formelor.

S-a format ca artist studiind lucrările coloriştilor expuse la Luvru, în special pe cele ale lui Rubens. Indirect, opera sa se revendică de la mişcarea romantică, răspândită la acea vreme în toată Europa. Delacroix s-a inspirat din scriitorii Goethe, Scott, Byron şi Victor Hugo. Firea sa romantică s-a înflăcărat în contact cu operele acestora; sufletul său a rezonat cu al lor şi astfel a devenit primul pictor romantic. A preluat multe teme din poeţii săi preferaţi, nu pentru a le transpune ca atare pe pânză, ci pentru a le face să exprime, prin limbajul propriu picturii, cele mai tulburătoare emoţii ale inimii omeneşti.

Pe de altă parte, Delacroix şi-a găsit cel mai adecvat mod de exprimare a ideilor în relaţiile dintre mai multe personaje, cu alte cuvinte în compoziţii dramatice. Opera sa este un poem imens, multiform, deopotrivă liric şi dramatic, dedicat pasiunilor umane – pasiuni violente şi criminale ce fascinează, subjugă şi redau esenţa sufletului uman. În proiectarea şi realizarea paginilor acestui poem, Delacroix nu renunţă nici o clipă la viziunea sa de om şi de artist de mare inteligenţă, aflat pe picior de egalitate cu marile evenimente ale istoriei, legendei şi poeziei. Dimpotrivă, îşi valorifică imaginaţia febrilă controlând-o în permanenţă printr-un raţionament lucid şi o voinţă de fier. Desenul său expresiv şi realist, coloristica puternică şi subtilă care compune uneori o armonie amară, adesea întunecată de acea notă „sulfuroasă“ detectată încă de contemporani, dau naştere unei atmosfere furtunoase, de rugă şi angoasă. Pasiunea, mişcarea şi drama nu generează însă dezordine. La Delacroix, la fel ca şi la Rubens, pe deasupra celor mai triste reprezentări, pe deasupra tumultului, a ororilor şi masacrelor pluteşte întotdeauna un soi de seninătate, care este însuşi semnul artei şi amprenta vizibilă a unei minţi strălucite, perfect stăpâne pe subiect.