683. Gustave Courbet, 1819–1877, realism,
Şcoala de la Barbizon, Franţa,
Înmormântare la Ornans, 1850.

Ulei pe pânză, 311,5 x 668 cm.

Musée d’Orsay, Paris.

 

 

Efortul artistului de a picta scene realiste este exemplificat în această scenă nesentimentală înfăţişând o înmormântare în satul natal. Realismul este evident în primul rând datorită personajelor redate în mărime naturală. Courbet a cerut tuturor locuitorilor din Ornans să îi pozeze pentru tablou în atelierul său. Expresiile variate reflectă sentimentul de durere, însă o anumită individualitate este conferită fiecăruia. Câteva femei privesc în lături, prea triste pentru a urmări tributul final adus unei persoane îndrăgite. Crucea purtată la procesiune pare aliniată cu Iisus răstignit de pe dealul îndepărtat, ca şi cum vechea tragedie ar fi încă prezentă printre sătenii îndureraţi. Peisajul mohorât rezonează cu tristeţea celor îndoliaţi. Principalul motiv pentru care tabloul a iscat un scandal a fost faptul că în această ilustrare a unei înmormântări Courbet a ridicat, prin amploarea pânzei, viaţa rurală obişnuită la înălţimea unei scene istorice. El a considerat mica nobilime de ţară la fel de importantă şi demnă de respect ca eroii legendari. Criticii au strâmbat din nas. După ce tabloul a fost respins de juriul Salonului, Courbet a creat un spaţiu pe care l-a denumit „Pavilionul realismului“, în care a expus patruzeci de lucrări. Catalogul expoziţiei a inclus un manifest al curentului realist.

 

 

GUSTAVE COURBET

(1819 ORNANS – 1877 LA TOUR DE PEILZ)

 

Ornans, locul de baştină al lui Courbet, se află în apropierea frumoasei văi a râului Doubs, şi aici artistul a deprins, încă din copilărie, dragostea pentru natură.

A fost din fire un revoluţionar, un om născut pentru a se opune ordinii existente şi pentru a-şi afirma independenţa; a avut acea aroganţă şi brutalitate care îl fac pe un revoluţionar să fie ascultat deopotrivă în artă şi în politică. În ambele direcţii spiritul său de revoltă s-a manifestat din plin.

A plecat la Paris pentru a studia arta, dar nu s-a raliat nici unui maestru. Se instruise puţin încă de acasă, iar la Paris a preferat să studieze capodoperele expuse la Luvru. La început tablourile sale nu s-au remarcat prin nimic care să suscite dispute, fiind admise la Salon. După care a urmat însă Înmormântare la Ornans, aspru judecată de critici: „O mascaradă de procesiune funerară, de şase metri lungime, pe care, privind-o, îţi vine mai degrabă să râzi decât să plângi“.

Adevărata ofensă adusă de Courbet era aceea că tablourile sale reprezentau oameni în carne şi oase. Ele zugrăveau bărbaţi şi femei aşa cum erau, implicaţi în mod realist în diverse activităţi. Personajele sale nu erau bărbaţi şi femei văduviţi de personalitate, idealizaţi pentru a se încadra într-o tipologie şi poziţionaţi astfel încât să fie cât mai decorativi. Courbet a pledat pentru pictarea lucrurilor aşa cum erau, susţinând că la vérité vraie trebuie să fie ţelul oricărui artist. Aşa încât la Expoziţia Universală din 1855 şi-a retras tablourile, mutându-le într-o cabană de lemn amplasată imediat în faţa intrării. Iar deasupra ei a aşezat un afiş cu litere de o şchioapă. Care anunţa, cât se poate de simplu: „Courbet – Realist“.

La fel ca toţi revoluţionarii, a fost un extremist. A ignorat faptul că fiecărui artist adevărul naturii îi apare sub un alt chip, în funcţie de modul în care vede şi trăieşte el lumea înconjurătoare. A aderat în schimb la conceptul potrivit căruia arta nu este decât o imitaţie a naturii, şi nu o chestiune de opţiune şi de aranjament al formelor şi culorilor.

În dispreţul său faţă de ce era îndeobşte recunoscut drept frumos, Courbet a ales de multe ori subiecte pe care le-am putea numi, cu îndreptăţire, urâte. Faptul că a avut totuşi simţul frumosului se vede din peisaje. Acest simţ, combinat cu capacitatea de a încerca sentimente profunde, apare în toată strălucirea în peisajele marine, cele mai impresionante dintre operele sale. În plus, în toate lucrările, fie ele atrăgătoare pentru privitori ori nu, Courbet s-a dovedit un pictor de forţă, autor al unor pânze realizate într-o manieră largă, liberă, cu un simţ ascuţit al culorii şi cu o fermitate a pigmentului care a conferit realism şi emoţie tablourilor ce îi poartă semnătura.