717. James Abbot McNeill Whistler,
1834–1903, postimpresionism, SUA,
Aranjament în gri şi negru nr. 1
sau Portret al mamei artistului, 1871.

Ulei pe pânză, 144,3 x 162,5 cm.

Musée d’Orsay, Paris.

 

 

Cea mai celebră lucrare a lui Whistler este cunoscută de marele public, în mod incorect, drept Portret al mamei artistului, deşi artistul a insistat că atenţia ar trebui îndreptată spre aranjamentul culorilor şi formelor. Austeritatea maselor de culoare este atenuată de cele două puncte de maximă intimitate: mâinile şi faţa. Gravitatea predominantă, deliberat aleasă, şi accentul de tandreţe contribuie în mare măsură la emoţia deşteptată în imaginaţia privitorului. Expresia de pe faţa personajului este centrul şi elementul culminant al unei tonalităţi analoge, caracteristice întregului tablou, rezultat al echilibrului dintre spaţiile pline şi goale şi al paletei de culoare, în gri şi negru. Whistler a redus conţinutul la cele mai simple forme de exprimare, plasându-şi personajele în mărime naturală pe fundaluri neutre, într-un mod nu foarte diferit de tehnica lui John Singer Sargent.

 

 

JAMES ABBOTT MCNEILL WHISTLER

(1834 LOWELL – 1903 LONDRA)

 

Consacrarea lui Whistler a sosit pe neaşteptate, ca un meteor, într-un moment crucial în istoria artei, domeniu în care a fost un inovator. La fel ca impresioniştii, cărora le-a luat partea, a dorit să îşi impună propriile idei. Opera sa poate fi împărţită în patru perioade. Prima poate fi considerată una de căutări, în care s-a lăsat influenţat de realismul lui Gustave Courbet şi de arta japoneză.

Şi-a descoperit originalitatea în seriile de Nocturne şi Grădini din Cremorne, intrând astfel în conflict cu pictorii academici, care susţineau că o operă de artă trebuie să spună o poveste. A intitulat portretul mamei Aranjament în gri şi negru, fapt emblematic pentru teoriile sale estetice. A pictat Grădinile din Cremorne nu pentru a înfăţişa personaje identificabile, ci pentru a surprinde atmosfera. A iubit ceaţa care plutea peste malurile Tamisei, lumina pală şi coşurile de fabrici care noaptea se transformau în minarete magice. Noaptea redesena peisajele, estompând detaliile. A fost perioada sa de aventură în artă, când şi-a şocat contemporanii cu opere care frizau abstracţionismul.

A treia perioadă de creaţie a fost dominată de portretele în mărime naturală care i-au adus faima. A insuflat acestui gen tradiţional o originalitate profundă. A extras substanţa poetică individuală pentru a realiza portrete descrise de contemporani drept „mediumuri“, care l-au inspirat pe Oscar Wilde în scrierea romanului Portretul lui Dorian Gray. Spre sfârşitul vieţii, puternic influenţat de Velázquez, a început să picteze peisaje şi portrete în tradiţia clasică. Whistler s-a dovedit extrem de riguros, asigurându-se că tablourile sale coincideau cu teoriile pe care le promova. Nu a ezitat niciodată să încrucişeze spada cu cei mai renumiţi teoreticieni ai artei. Personalitatea lui tumultuoasă, izbucnirile de furie şi eleganţa sa au trezit mereu curiozitatea şi admiraţia. A legat o prietenie strânsă cu Stéphane Mallarmé şi a fost preţuit de Marcel Proust, care i-a adus un omagiu în À la recherche du temps perdu. A fost în egală măsură un dandy provocator, un om de lume, un amator de scandaluri, un artist dificil şi un inovator îndrăzneţ.