746. Edward Coley Burne-Jones,
1833–1898, prerafaelism, Anglia,
Regele Cophetua şi fecioara cerşetoare, 1884.

Ulei pe pânză, 293 x 136 cm.

Tate Gallery, Londra.

 

 

În 1889, la Expoziţia Universală de la Paris, când Regele Cophetua şi fecioara cerşetoare, lucrarea de amploarea unei fresce murale a lui Burne-Jones, a fost prezentată publicului în umbra nou construitului Tour Eiffel, a produs o senzaţie doar cu puţin mai mică decât turnul însuşi. Lui Burne-Jones i-a fost decernată nu doar o medalie de aur, ci şi crucea Légion d’Honneur. Artistul nu a dorit ca armura lui Cophetua să trimită cu gândul la o perioadă istorică anume, aşa încât a studiat acest meşteşug până ce s-a simţit suficient de stăpân pe arta confecţionării armurilor pentru a proiecta una proprie. Rezultatul este de-a dreptul extraordinar – o stranie, proteică exemplificare de proto-Art Nouveau, corpul îmbrăţişând armura ce pare făcută din plastic sau piele, şi nu din metal. Burne-Jones s-a frământat mult şi în legătură cu zdrenţele elegante de firmă purtate de fecioara cerşetoare, din dorinţa de a le face să arate „suficient de sfâşiate“, dar în acelaşi timp frumoase şi perfecte. Într-o scrisoare din 1883 el nota că spera că reuşise acest lucru, astfel încât „fata să arate ca şi cum ar fi meritat ca hainele să-i fie făcute din aur încrustat cu perle şi ca regele să fi păstrat zdrenţele vechi ca să se uite la ele din când în când“. Fecioara cerşetoare priveşte fix înainte. Poziţia corpului şi absenţa expresiei faciale transmit un vag sentiment de anxietate şi spaimă. Prinţesa inimilor, fata simplă destinată să ajungă soţie de rege pare bulimică. Ochii vineţi şi paloarea nesănătoasă sunt echivalentul fin-de-siècle al modei „heroin chic“.

 

 

EDWARD COLEY BURNE-JONES

(1833 BIRMINGHAM – 1898 LONDRA)

 

Opera lui Burne-Jones poate fi considerată o tentativă de a crea în pictură o lume de o frumuseţe perfectă, cât mai îndepărtată posibil de Birminghamul tinereţii sale. La acea vreme, Birmingham era personificarea efectelor devastatoare ale capitalismului nereglementat – un conglomerat industrial înfloritor de o urâţenie şi mizerie inimaginabile.

Cei doi mari pictori francezi simbolişti, Gustave Moreau şi Pierre Puvis de Chavannes, au recunoscut imediat în Burne-Jones un tovarăş de drum. Cu toate acestea, este puţin probabil ca Burne-Jones să fi acceptat, sau chiar poate să fi înţeles, semnificaţia termenului „simbolism“. Şi totuşi, el pare să fi fost una dintre figurile cele mai reprezentative ale mişcării simboliste şi ale acelei stări de spirit dominante numite fin-de-siècle.

Burne-Jones este de obicei catalogat drept prerafaelit. De fapt, nu a fost niciodată membru al Frăţiei formate în 1848. Eticheta de prerafaelit i-a fost pusă nu de Hunt sau de Millais, ci de Dante Gabriel Rossetti.

Mai mult decât atât, opera lui Burne-Jones din anii 1850 a fost strâns influenţată de stilul lui Rossetti. Şi idealul său feminin a fost inspirat de cel al lui Rossetti, cu păr lung şi des, bărbie proeminentă, gât zvelt, ca de coloană, şi corp androgin ascuns sub veşminte largi medievale. Bărbiile proeminente ale portretelor feminine aveau să rămână o izbitoare trăsătură specifică ambilor pictori. Începând cu anii 1860, drumurile lor se despart în privinţa idealurilor feminine. În timp ce la Rossetti femeile se umflă ca nişte baloane, într-o opulenţă a cărnii tot mai vădită, femeile lui Burne-Jones devin din ce în ce mai feciorelnice şi mai eterice, până la a părea anorexice în unele din ultimele sale creaţii.

La începutul anilor 1870, Burne-Jones a pictat mai multe scene mitologice sau legendare în care pare să fi încercat să-şi exorcizeze traumele de după celebra relaţie cu Mary Zambaco.

Nici un pictor englez de la Constable la Bacon nu s-a bucurat în timpul vieţii de o asemenea apreciere internaţională ca Burne-Jones la începutul anilor 1890. De la jumătatea deceniului reputaţia sa a început însă să se clatine, prăbuşindu-se cu totul după 1900, odată cu triumful modernismului.

Privind retrospectiv, putem înţelege aplatizarea şi îndepărtarea de naraţiune din operele lui Burne-Jones drept o caracteristică a modernismului timpuriu şi un prim pas, şovăitor, spre abstracţionism. Nu întâmplător, Kandinsky i-a identificat pe Rossetti şi pe Burne-Jones drept precursori ai abstracţionismului în cartea sa Despre spiritualitate în artă.