756. Paul Cézanne, 1839–1906,
postimpresionism, Franţa,
La scăldat, 1890–1892.

Ulei pe pânză, 60 x 82 cm.

Musée d’Orsay, Paris.

 

 

PauL cÉzanne

(1839 – 1906 aiX-en-Provence)

 

După moartea sa, în urmă cu o sută şi ceva de ani, Cézanne a fost recunoscut drept cel mai celebru pictor al secolului XIX. S-a născut în 1839 la Aix-en-Provence şi cea mai fericită perioadă a vieţii a fost adolescenţa, petrecută în Provence în compania lui Émile Zola, italian de origine, ca şi el. Urmându-i exemplul, Cézanne a plecat la Paris la vârsta de douăzeci şi unu de ani.

În timpul războiului franco-prusac a dezertat din armată, împărţindu-şi timpul între pictura în aer liber şi atelier. I-a declarat lui Vollard, un negustor de artă: „Nu sunt decât un simplu pictor. Nebunia asta din Paris îmi dă dureri de cap. Tot ce mi-am dorit vreodată a fost să pictez nuduri pe malurile Arcului [un râu din apropiere de Aix]“. Încurajat de Renoir, unul dintre primii artişti care i-au recunoscut valoarea, a expus, alături de impresionişti, la saloanele din 1874 şi 1877. A fost luat în râs, fapt care l-a rănit profund.

Ambiţia lui Cézanne a fost, după propriile spuse, de „a face din impresionism ceva la fel de solid şi de durabil ca tablourile din muzee“. Şi-a propus să realizeze lucruri monumentale într-un limbaj modern al tonurilor strălucitoare, vibrante. A dorit să păstreze culoarea naturală a obiectelor şi să o armonizeze cu influenţele diverse ale luminii şi umbrei care încearcă să o distrugă; să creeze o scară a tonalităţilor care să exprime masa şi caracterul formelor.

Lui Cézanne i-a plăcut să picteze fructe pentru că modelul ales era unul ascultător, iar el lucra, de felul său, încet. Nu a intenţionat să copieze, pur şi simplu, imaginea unui măr. A păstrat culoarea dominantă şi aspectul fructului, însă a amplificat puterea de atracţie emoţională a formei printr-o paletă de nuanţe bogate şi concordante. Este un maestru al naturilor moarte. Compoziţiile sale cu fructe şi legume sunt cu adevărat dramatice; posedă greutatea, nobleţea, stilul formelor nemuritoare. Nici un alt pictor nu a redat un măr roşu cu atâta convingere însufleţită, cu atâta simpatie spirituală autentică sau cu un spirit de observaţie atât de profund. Nici un alt pictor cu talent similar nu a rezervat naturilor moarte impulsurile sale cele mai puternice. Cézanne a redat picturii întâietatea cunoaşterii, cea mai de seamă calitate a oricărui efort creator.

Moştenirea primită în 1886, la moartea tatălui, l-a făcut un om bogat, însă a preferat să nu aducă schimbări în stilul lui de viaţă modest. La puţină vreme după aceea s-a retras pentru totdeauna la moşia sa din Provence. A fost probabil cel mai singuratic dintre pictorii epocii. Din când în când era cuprins de o stare ciudată de melancolie, de pesimism negru. A devenit tot mai violent şi mai pretenţios cu sine, distrugându-şi pânzele, aruncându-le din atelier în copaci, abandonându-le pe câmpuri, dăruindu-le fiului său pentru a le transforma în piese de puzzle sau concetăţenilor din Aix.

La începutul secolului XX, când Vollard a sosit în Provence cu intenţia de a cumpăra, pentru a le specula ulterior, toate lucrările lui Cézanne pe care putea pune mâna, ţăranii, auzind că un nebun de la Paris era dispus să arunce bani pe nişte pânze vechi, au scos din hambare un număr impresionant de naturi moarte şi peisaje. Bătrânul maestru din Aix a fost copleşit de fericire, însă recunoaşterea venise prea târziu. În 1906 a murit din cauza unei febre contractate pe când picta un peisaj sub o ploaie torenţială.