855. Marc Chagall, 1887–1985,
suprarealism, Rusia, Promenada, 1917.

Ulei pe pânză, 170 x 163,5 cm.

Muzeul Naţional Rus, Sankt-Petersburg.

 

 

Celebra Promenadă (1917) este o lucrare de mari dimensiuni şi aproape pătrată (fapt rar întâlnit la Chagall), în care două culori de bază – verde şi roz-violet – se combină într-o manieră îndrăzneaţă. Vechiul Vitebsk, verde-smarald, magic, este aproape nerecognoscibil în rafinata montură de volume cubiste sincopate în care Bella, purtând o rochie liliachie, pluteşte în aer ţinându-şi soţul de mână pentru a nu zbura în sus spre ceruri. Artistul însuşi este înfăţişat zâmbind ca un clovn binevoitor şi vesel, bucuros că şi-a creat atât propria fericire, cât şi această lume radiantă. Şi, ca întotdeauna, imaginea misterioasă şi impunătoare a cerului, personificare a elementelor cosmice, ce se topeşte în ceaţa văratecă, coexistă paşnic cu simboluri pur pământene, carafa şi paharul de pe şalul roşu, ce par să ardă pe iarba verde. Elementul cosmic răsare în opera lui Chagall din viaţa cotidiană. Pentru un timp, artistul pare să dea uitării „sfârşiturile“ şi „începuturile“ dramatice. Naşterea devine doar un motiv de fericire senină. El curmă complet orice amintiri despre moarte. Ceasurile nu bat ora fatală, ci o opresc fără grabă. Artistul se află, ca mai înainte, într-o stare neîntreruptă de zbor.

 

 

MARC CHAGALL

(1887 VITEBSK – 1985 SAINT-PAUL-DE-VENCE)

 

Marc Chagall s-a născut într-o familie de evrei hasidici pentru care interzicerea reprezentării figurii umane avea greutatea unei dogme. Insuccesul la examenul de admitere la Academia Stieglitz nu îl va împiedica să se înscrie ulterior la celebra şcoală fondată de Societatea Imperială pentru Încurajarea Artelor şi condusă de Nicolai Roerich. S-a stabilit la Paris în 1910. Oraşul a devenit pentru el „al doilea Vitebsk“. Izolat la început în cămăruţa de pe Impasse du Maine din cartierul La Ruche, s-a împrietenit curând cu numeroşi compatrioţi atraşi şi ei de prestigiul Parisului: Lipchitz, Zadkine, Archipenko şi Soutine, cu toţii păstrători ai „miresmei“ pământului natal. Încă de la sosire, s-a arătat hotărât să „descopere totul“. Şi pictura i s-a dezvăluit, într-adevăr, ochilor săi fascinaţi. Până şi cel mai atent şi subiectiv observator este câteodată incapabil de a distinge între Chagall „parizianul“ şi Chagall „vitebskianul“. Fără să fi fost marcat de contradicţii ori de o personalitate multiplă, artistul a rămas mereu diferit de ceilalţi; uitându-se în jur, la sine însuşi şi la lumea în care trăia, îşi folosea gândurile prezente şi amintirile într-o manieră pronunţat poetică ce i-a permis să abordeze un parcurs atât de complex. Chagall a fost înzestrat cu un soi de imunitate stilistică: s-a îmbogăţit interior fără a distruge nimic din structura sa lăuntrică. A admirat operele altora şi le-a studiat cu ingenuitate, debarasându-se de stângăciile tinereţii, dar nepierzându-şi din propria autenticitate.

În unele momente el pare că priveşte lumea prin cristalul magic – suprasaturat de experimentări artistice – al École de Paris. În chip firesc, a reflectat total şi eclectic descoperirile făcute de Cézanne în pictură, influenţa delicată a lui Modigliani şi ritmurile complexe ale suprafeţelor ce amintesc de primele experimente cubiste (vezi Portret în faţa şevaletului, 1914).