859. George Grosz, 1893–1959,
expresionism, Germania,
Bolnav de dragoste, 1916.

Ulei pe pânză, 100 x 78 cm.

Kunstsammlung Nordrhein-Westfalen,

Düsseldorf. Art © George Grosz / Sub licenţa

VAGA, New York, NY.

 

 

În cursul unei permisii din serviciul militar, pe care l-a urât cu ardoare, într-o pânză cu iz de melodramă gotică, Grosz a pictat o figură suptă şi pală. Inspirându-se într-o oarecare măsură din propria experienţă de foamete din perioada războiului, Grosz şi-a intitulat tabloul Liebeskranker (Bolnav de dragoste). Paleta este una de noapte rece, luminată de lună, gangrenoasă, în alb-negru şi în nuanţe de sânge închegat. Silueta este unul dintre tipurile de alter-ego ale lui Grosz – un dandy aventurier. Înfăţişarea şi bastonul cu măciulie din argint îl recomandă drept un pungaş aristocrat. Tatuajul în formă de ancoră de pe craniu şi cercelul din aur par să sugereze un pirat hoinar în largul mării. Oasele încrucişate din faţa câinelui încovrigat pe jos face pereche cu craniul alb al piratului. În centrul compoziţiei se află pistolul şi inima roşie ca sângele care bate în pieptul personajului. În chip morbid, ele trimit cu gândul la o crimă pasională – deja comisă (omor?) ori încă în faza de nehotărâre meditativă (sinucidere?). Accesoriile care subliniază ideea de ameţeală – băutura şi drogurile – zac împrăştiate pe masă. Grosz însuşi era un mare şi entuziast băutor.

Perspectiva exagerat de abruptă, ascuţită şi lipsa orizontului sunt tipice pentru multe dintre ilustrările expresioniste ale spaţiului urban. La fel de izbitoare este aici şi maniera în care Grosz a eludat distincţia dintre spaţiul exterior şi cel interior. În această imagine nocturnă artistul face să se prăbuşească obiectele şi ambianţa unui interior de cafenea în arhitectura străzii, încât să rezulte un sentiment de dezorientare – echivalentul vizual al intoxicării greţoase a personajului cu alcool şi dragoste. Nu ştim dacă sfera albă strălucitoare este luna, un spot de lumină din dotarea clubului de noapte sau raza unei lanterne. Privim pereţii şi ferestrele dinăuntru ori din afară?

 

 

GEORGE GROSZ

(1893 – 1959 BERLIN)

 

George Grosz, care şi-a petrecut o bună parte din copilărie într-un orăşel din provincia germană Pomerania, a fost fascinat de metropolele lumii. Cele mai mari şi mai frenetice dintre toate – Berlinul şi New Yorkul – au fost şi cele care i-au aprins cel mai tare imaginaţia. A locuit la Berlin până ce ascensiunea nazismului a transformat Germania într-un loc insuportabil, visând însă în tot acest răstimp, sub influenţa poveştilor cu cowboy şi căutători de aur, la America. Operele de tinereţe, din perioada Primului Război Mondial, sunt cele mai „expresioniste“. Desenele şi picturile înfăţişând personaje alienate, mulţimi răsculate, pungaşi şmecheri, prostituate şi scene de violenţă în masă (foarte realiste) au ca decor străzi, blocuri cu apartamente şi alei dosnice din Berlin. A absorbit şi o parte din tehnicile compoziţionale încărcate de energie ale futuriştilor, atât de potrivite pentru a transmite efectele spectaculoase ale modernităţii – iluminatul electric, transportul în comun şi valurile de mulţime aflate în mişcare.

Descris de un coleg dadaist, Hans Richter, drept un „un boxer, un luptător şi un mizantrop sălbatic“, Grosz a devenit o figură-cheie a mişcării dadaiste berlineze. Firea sa bătăioasă, simţul netemător şi ireverenţios al absurdului şi umorul negru au alimentat avântul politic al dadaismului şi poziţia sa antiartă. Aceste trăsături ale personalităţii lui Grosz, vizibile în mare parte din opera sa, îi explică reticenţa faţă de aspectele mai literare, romantice şi utopice ale expresionismului.

Totuşi, ceea ce Grosz a împărtăşit în mod cert cu contemporanii săi expresionişti a fost o sensibilitate fascinantă faţă de ameţitorul puls al vieţii şi dinamismului oraşului. În 1933, pentru a scăpa de persecuţiile naziştilor, a emigrat împreună cu soţia în America. A revenit la Berlin în 1959, pentru a muri doar o lună mai târziu, după o noapte de beţie în oraş.