884. Joan Miró, 1893–1983, suprarealism,
Spania, Interior olandez I, 1928.

Ulei pe pânză, 91,8 x 73 cm.

The Museum of Modern Art, New York.

 

 

După ce a călătorit prin Belgia şi Olanda, Miró a demarat o serie fascinantă de picturi pe care le-a numit „Interioare olandeze“ – interpretări în manieră proprie a maeştrilor olandezi, după cărţi poştale ilustrate cumpărate din muzee şi aduse cu el acasă. Studiile în creion arată modul în care el a transformat aceste tablouri realiste în desene fantastice care reţin doar structurile fundamentale ale compoziţiilor, în timp ce lucrările în stadiul lor final reflectă modificarea, specifică lui Miró, a unei lumi de umbre în forme mari şi plane de culori strălucitoare şi pline de îndrăzneală. Pendularea aceasta între realism şi fantezie va continua pe tot parcursul carierei lui Joan Miró şi în ea constă geniul pictorului, un geniu care face arta sa deopotrivă accesibilă şi misterioasă.

 

 

JOAN MIRÓ

(1893 BARCELONA – 1983 PALMA DE MALLORCA)

 

Joan Miró s-a născut într-o încăpere cu tavanul pictat cu stele. A crescut în Barcelona, oraş în care independenţa neşlefuită şi creativitatea merg mână în mână. În 1907 s-a înscris la cursurile de artă ale La Escuale de la Lonja, o şcoală de arte aplicate de orientare academică şi profesionistă unde un tânăr pe nume Picasso îi impresionase pe profesori cu zece ani înainte. A urmat apoi lecţii private cu Galí. Spre deosebire de şcoala Lonja, aici Miró şi-a găsit modalităţi proprii de exprimare. La Academia Galí a întâlnit tineri cu care va deveni nu numai camarad în ale artei, ci şi prieten apropiat. Curând, a închiriat împreună cu Enric Cristòfol Ricart un atelier în apropiere de catedrala din Barcelona. Catalogat ulterior drept suprarealist, Miró nu a aderat niciodată oficial la o mişcare artistică anume. „Era absolut convins, a remarcat un critic, că va trebui să treacă dincolo de orice etichetări pentru a-şi inventa un limbaj care să îi exprime în mod autentic originile şi care să îi aparţină în mod indubitabil.“ De-a lungul carierei, a ajuns chiar să muncească din greu pentru a se dezice de propriile tradiţii. În mod cert a studiat formele sparte cubiste şi a admirat culorile stridente ale fovilor. Numai că, având propria personalitate, a creat tablouri în care a combinat perspective deformate cu pensulaţii groase şi nuanţe surprinzătoare. A găsit modalităţi de a îmbina bidimensionalitatea la modă în acea perioadă cu influenţele derivate din folclorul catalan şi din frescele bisericilor romanice. La fel ca Picasso, şi-a dat seama că, pentru a deveni un artist în toată puterea cuvântului, era nevoie să se mute la Paris. Pentru o vreme a închiriat un atelier pe Rue Blomet numărul 45, lângă cel al pictorului André Masson. Masson a fost prima verigă într-un lanţ ce lega o întreagă comunitate de artişti în sânul căreia Miró şi-a găsit adăpost în epoca în care aceştia începeau să se coaguleze într-o mişcare artistică şi de simţire pe care au denumit-o „suprarealism“. Acest curent de gândire proslăvea individualismul şi imaginaţia şi dispreţuia tradiţia, raţionalismul şi chiar bunul-simţ. Influenţat de practicanţii suprarealismului, Miró nu s-a raliat niciodată oficial mişcării. Libertatea deplină de exprimare propovăduită de dadaişti era mai pe placul său decât manifestele dogmatice ale suprarealiştilor. Cu toate acestea, originalitatea lui naivă a atras atenţia şi admiraţia tuturor şi în curând a devenit ilustratorul cel mai solicitat al revistei La Révolution Surréaliste.

Ajuns la bătrâneţe, Joan Miró i-a vorbit nepotului său despre dragostea de o viaţă pe care o nutrea faţă de arta populară catalană – faţă de formele ei naturale, de spiritul independent şi de acea inocenţă deopotrivă frumoasă şi surprinzătoare. „Arta populară mă mişcă întotdeauna, mărturisea el. Este lipsită de înşelăciuni şi artificii. Şi merge drept în miezul lucrurilor.“ Descriind arta din regiunea sa de baştină, Joan Miró şi-a definit opera în cel mai edificator mod cu putinţă. Cu onestitatea, spontaneitatea şi entuziasmul său copilăresc pentru formă, textură şi culoare, el a creat un univers artistic capabil să delecteze, să uimească şi să îl răsplătească din plin pe privitor.