905. Pablo Picasso, 1881–1973,
cubism, Spania, Guernica, 1937.

Ulei pe pânză, 349,3 x 776,5 cm.

Museo Nacional Centro de Arte Reina Sofia, Madrid.

 

 

Sângerosul eveniment istoric care l-a determinat pe Picasso să creeze această capodoperă în numai o lună a avut loc cu puţin timp înainte ca tabloul să fie pentru prima oară prezentat la Expoziţia Universală de la Paris din 1937. Imaginile şi simţămintele stârnite de bombardarea timp de trei ore şi distrugerea de către avioanele naziste a capitalei basce Guernica erau încă proaspete în conştiinţa publică. Astăzi, cel puţin un anuar (Time Almanac, 2002) cataloghează lucrarea ca fiind vedeta expoziţiei pariziene din acel an, fără a menţiona însă evenimentul care l-a inspirat pe artist şi în cursul căruia şi-au pierdut viaţa 1 654 de oameni. Tabloul brutal de monocrom a iscat controverse atât ca manifest politic, cât şi ca operă de artă. Iniţial, Picasso recursese la tuşe de culoare. Decizia de a se limita la alb-negru a fost probabil inspirată de fotografiile de război (şi în special de cele ale lui Robert Capa). Pentru mişcarea cubistă, ignorarea distincţiei dintre profiluri şi chipurile personajelor văzute din faţă constituia unul dintre elementele majore. Privitorul vede simultan subiectul din unghiuri diferite.

În ciuda caracterului evident laic al lucrării, ea este deseori comparată cu tripticurile religioase atât în ce priveşte compoziţia, cât şi intensitatea ilustrării temei. Linia verticală dintre panoul din stânga şi cel central trece printre taur şi casă, tăind piciorul drept din spate al calului. Panoul din dreapta taie zona şoldului femeii care imploră ajutor în partea din dreapta jos a pânzei. Centrul geometric al lucrării este format dintr-o fâşie verticală situată între simboluri ale speranţei (unica floare supravieţuitoare sub sabia ruptă) şi colţul clădirii din care iese o victimă oripilată, ţinând în mână o lampă. Tragedia orăşelului este extinsă la nivelul întregii Spanii prin includerea taurului, simbol al obsesiei naţionale faţă de luptele cu tauri, numai că aici taurul furios are coada ridicată. Gestul pare să denote sfidarea, prin contrast cu imaginea calului torturat şi dezmembrat, la fel ca şi victima căzută sub el. Totuşi, potrivit declaraţiilor lui Picasso, calul „reprezintă poporul“, în timp ce taurul ar fi „brutalitatea şi întunecimea“ fascismului. Capul din partea din stânga jos a tabloului pare să mai aibă ceva viaţă, însă copilul din braţele mamei înnebunite de durere pare să se fi stins. Simbolul din partea centrală de sus seamănă cu un ochi având drept pupilă un bec electric. El aduce totodată cu un soare care pare să nu lumineze întunericul, lăsând umanitatea să se întrebe la nesfârşit de ce asemenea tragedii continuă să se întâmple, mai ales unor oameni nevinovaţi. Picasso a păstrat însă toată viaţa secretul asupra temelor şi înţelesurilor ascunse din Guernica.

 

 

PABLO RUIZ PICASSO

(1881 MÁLAGA – 1973 MOUGINS)

 

Picasso s-a născut în Spania şi se spune că ar fi început să deseneze înainte de a vorbi. În copilărie a fost instinctiv atras de uneltele artistului. Încă de foarte mic stătea ore în şir desenând concentrat şi fericit spirale al căror înţeles îl ştia numai el. Alteori, evitând jocurile copilăriei, trasa în nisip primele sale lucrări. Aceste manifestări precoce anunţau un talent deosebit.

Oraşul Málaga trebuie menţionat, căci aici s-a născut, pe 25 octombrie 1881, Pablo Ruiz Picasso şi aici şi-a petrecut primii zece ani din viaţă. Tatăl lui era pictor şi profesor la Şcoala de Arte Frumoase şi Meserii. De la el a deprins Picasso cunoştinţele de bază în domeniul picturii. Şi-a continuat studiile la Academia de Arte din Madrid, fără însă a le finaliza. A devenit un adevăr rebel când încă nu împlinise optsprezece ani: a repudiat estetica academică anemică, precum şi banalitatea lipsită de imaginaţie a realismului, alăturându-se, în chip cât se poate de natural, autointitulaţilor modernişti, artişti şi scriitori nonconformişti pe care Sabartés îi descria drept „elita gândirii catalane“ şi care se întâlneau la cafeneaua Els Quatre Gats. În 1899 şi 1900, singurele teme pe care Picasso le-a considerat demne de a fi pictate au fost cele care reflectau „adevărul suprem“: caracterul efemer al vieţii omeneşti şi inevitabilitatea morţii. Lucrările sale de tinereţe, aparţinând aşa-numitei „perioade albastre“ (1901–1904), caracterizate prin tonuri triste albastre, au fost create sub influenţa unei călătorii făcute prin Spania şi a morţii prietenului său Casagemas. Cu toate că Picasso însuşi a insistat în mod repetat asupra naturii lăuntrice subiective a perioadei albastre, geneza ei, şi mai ales albastrul monocrom au fost ani la rândul explicate ca nefiind altceva decât rezultatul unor variate influenţe estetice. Între 1905 şi 1907 Picasso a intrat într-o nouă fază, numită „perioada roz“, definită printr-un stil mai vesel şi culori mai senine, în nuanţe de portocaliu şi roz. În satul Gosol, în vara lui 1906, nudul feminin a dobândit o importanţă extraordinară pentru Picasso; goliciunea depersonalizată, aborigenă, simplă a devenit tot una cu conceptul de „femeie“. Importanţa pe care nudurile feminine o căpătaseră ca subiecte pentru el în următoarele câteva luni (iarna şi primăvara anului 1907) avea să se concretizeze în crearea unui tablou de mari dimensiuni, Les Demoiselles d’Avignon.

Aşa cum arta africană este considerată factorul care a dus la dezvoltarea esteticii clasice a lui Picasso în 1907, lecţia Cézanne a fost percepută ca temelie a acestei evoluţii. Influenţa lui Cézanne s-a manifestat în primul rând în concepţia spaţială a pânzei ca entitate compoziţională supusă unui anumit sistem constructiv. Georges Braque, cu care Picasso s-a împrietenit în toamna lui 1908 şi împreună cu care a condus mişcarea cubistă în cei şase ani de apogeu ai săi, a fost uimit să constate similaritatea dintre experimentele lui Picasso şi cele proprii. El declara: „Ţelul principal al cubismului a fost materializarea spaţiului“. După perioada cubistă, Picasso a revenit în anii 1920 la un stil mai figurativ, apropiindu-se de mişcarea suprarealistă. A reprezentat corpuri distorsionate şi monstruoase, dar într-o manieră foarte personală. După bombardarea oraşului Guernica, în 1937, a realizat una dintre cele mai celebre opere ale sale, un simbol clar al ororilor acelui război şi, în fapt, al oricăror războaie. În anii 1960 arta lui a luat o nouă turnură şi Picasso şi-a îndreptat atenţia asupra marilor maeştri, inspirându-se din lucrările lui Velázquez, Poussin, Goya, Manet, Courbet şi Delacroix. Spre sfârşitul vieţii a creat într-un stil mixt, mai colorat, mai expresiv şi mai optimist. A murit în 1973, în vila sa din Mougins. Simbolistul rus Gheorghi Ciulkov nota: „Moartea lui Picasso este o tragedie. Şi totuşi, cât de orbi şi naivi sunt cei care îşi închipuie că îl vor putea imita sau că vor putea învăţa de la el? Să înveţe ce? Căci formelor acestora nu le corespunde nici o altă emoţie decât în iad. Însă a fi în iad înseamnă să anticipezi moartea. Şi cubiştii pot fi cu greu bănuiţi că ar putea fi în posesia unor astfel de cunoştinţe nemărginite“.