capitolul 1

Zidurile simple, dar masive emanau aceeaşi putere ca în urmă cu două veacuri, când fuseseră ridicate cu piatră adusă de pe dealuri şi din văi. Clădirea se înălţa mândră ca dovadă a dorinţei inerente a omului de a-şi lăsa urmele, de a construi şi de a crea.

În acele două secole, constructorii îmbinaseră piatra cu cărămida, cu lemnul şi cu sticla, extinzând, transformând, îmbunătăţind ca să ţină pasul cu nevoile, cu vremurile, cu capriciile. În tot acest timp, clădirea de la răscruce privise aşezarea preschimbându-se în oraş, pe măsură ce răsăreau casele, din ce în ce mai multe.

Drumul prăfos devenise şosea asfaltată; caii şi trăsurile cedaseră locul maşinilor. Moda se tot schimbase, parcă în fiecare clipă. Clădirea nu se urnise, continuând să domine din colţul ei piaţa centrală, reper trainic într-un ciclu al schimbărilor.

Cunoscuse războiul, auzise ecourile focurilor de armă, ţipetele răniţilor, rugăciunile oamenilor înfricoşaţi. Cunoscuse sângele şi lacrimile, bucuria şi mânia. Naşterea şi moartea.

Prosperase în vremuri bune, suferise în timpuri grele. Trecuse dintr-o mână-ntr-alta, servise unui scop sau altuia, însă zidurile de piatră rămăseseră în picioare.

Cu timpul, lemnul graţioaselor sale balcoane duble începuse să se încovoaie. Sticla se spărsese; mortarul se fisurase şi se fărâmiţase. Cei care se opreau la semaforul din piaţa oraşului puteau arunca o privire, zărind porumbeii care intrau sau ieşeau în fâlfâit de aripi prin ferestrele sparte şi se întrebau ce fusese clădirea aceea veche la vremea ei. Pe urmă venea verdele, şi demarau.

Beckett ştia.

Stătea în picioare, în colţul opus al pieţei, cu degetele mari ale mâinilor îndesate în buzunarele jeanşilor. În dogoarea nopţii de vară, aerul dens era neclintit. Drumul fiind pustiu, ar fi putut să traverseze strada principală pe roşu, dar el continua să aştepte. Prelate albastre opace drapau clădirea de la acoperiş până la nivelul străzii, cortine în spatele cărora se afla faţada. În timpul iernii fuseseră menite să păstreze căldura înăuntru, pentru echipă. Acum stăteau în calea soarelui – şi a privirilor.

El însă ştia – ştia cum arăta în clipa aceea şi cum avea să arate după restaurare. La urma urmelor, el făcuse proiectul – el, cei doi fraţi ai săi, mama lor. Dar pe planuri era trecut numele lui, în calitate de arhitect, partener în cadrul Antreprizei Familiale Montgomery.

Traversă strada, cu pantofii săi de tenis atingând fără zgomot caldarâmul în liniştea orei trei noaptea, netulburată nici măcar de vreo adiere. Intră sub schele, parcurgând conturul pe latura dinspre St. Paul Street, şi, în lumina felinarelor, văzu mulţumit cât de bine se curăţaseră piatra şi cărămida.

Clădirea părea veche – era veche, se gândi, şi asta făcea parte din frumuseţea şi din puterea ei de atracţie. Însă acum, pentru prima oară de când îşi aducea aminte, avea o înfăţişare îngrijită.

Îi ocoli spatele, călcând pe ţărâna coaptă la soare, pe lângă molozul împrăştiat în tot spaţiul care ar fi putut fi o curte. Aici, balcoanele de la al doilea şi al treilea nivel nu se deformaseră şi erau autentice. Stâlpii balustradelor, făcuţi la comandă – proiectaţi ca să-i înlocuiască pe cei din fotografiile vechi şi din fragmentele găsite în timpul excavaţiilor – erau atârnaţi pe o sârmă, uscându-se după recenta lor finisare.

Ştia că fratele său mai mare, Ryder, în calitate de antreprenor-şef, stabilise data montării balustradelor şi a stâlpilor.

O ştia pentru că Owen, mijlociul dintre cei trei fraţi Montgomery, îi sâcâia cu tot felul de orare, calendare, proiecte şi registre – şi îl ţinea pe Beckett la curent, dându-i informaţii despre fiecare cui care fusese bătut.

Indiferent dacă voia să fie ţinut la curent sau nu.

Însă în cazul acesta, se gândi el scoţându-şi cheia din buzunar, ţinea să primească toate informaţiile. Vechiul hotel devenise o obsesie de familie.

Îi domina de parcă i-ar pus o mână-n gât, recunoscu el deschizând uşa provizorie, nefinisată, care dădea în ceea ce avea fie holul central. Şi i se pusese pe inimă – ba, la naiba, avea senzaţia că-l strângea de ouă. Nici un alt proiect la care mai lucraseră vreodată nu-i mai luase astfel în stăpânire, pe el şi pe ceilalţi deopotrivă. Şi bănuia că nici un altul n-avea s-o mai facă vreodată.

Apăsă pe comutator şi becul atârnat de tavan se aprinse cu o străfulgerare, scăldând în lumină podeaua de beton, pereţii încă nepuşi la punct, uneltele, prelatele, materialele.

La mirosul de lemn şi praf de beton se adăuga izul cepei la grătar comandate probabil de cineva la masa de prânz.

Avea să facă o inspecţie mai amănunţită a parterului şi a primului etaj în dimineaţa următoare, pe o lumină mai bună. Era oricum o prostie să vină acolo la o asemenea oră, când nu putea să vadă toate detaliile şi era obosit ca un câine. Dar nu fusese în stare să se abţină.

„Fir-ar să fie“, se gândi iarăşi, trecând pe sub o arcadă largă, cu muchiile de piatră încă nefinisate şi expuse vederii. Apoi, aprinzându-şi lanterna, o porni către partea din faţă şi către scările improvizate care duceau la etaj.

Locul avea ceva aparte în miez de noapte, când nu se mai auzeau nici pistoale de împuşcat bolţuri, nici fierăstraie, nici aparate de radio, nici voci, şi întunericul prelua supremaţia. Ceva nu tocmai tăcut şi nu tocmai încremenit. Ceva care-i mătura ceafa cu vârfurile degetelor. Ceva irezistibil.

Când îşi îndreptă fasciculul lanternei către primul etaj, remarcă hârtia maronie care acoperea pereţii. Raportul lui Owen fusese exact, ca întotdeauna. Ry şi echipa lui izolaseră complet nivelul acela.

Deşi avusese intenţia să se ducă direct sus, rămase acolo, cutreierând cu un zâmbet până la urechi pe faţa lui osoasă şi colţuroasă, plăcerea umplându-i ochii cu o lumină de un albastru întunecat.

– Haide, spuse, întrerupând tăcerea cu voce hârşâită de nesomn.

Umblă prin întuneric, urmând raza lanternei. Era un bărbat înalt, cu şolduri înguste, cu picioarele lungi ale familiei Montgomery şi o coamă vălurită de păr brun cu tentă castanie pe care o moştenise de la familia Riley – pe linie maternă.

Trebui să-şi aducă aminte că, dacă mai cotrobăia mult, avea să fie nevoit să se trezească înainte de a se culca, prin urmare, se grăbi să urce la etajul al doilea.

– Ei, uite, despre asta vorbeam.

Senzaţia de încântare pură îi spulberă somnul când îşi plimbă un deget pe îmbinarea dintre benzile de tapet proaspăt lipite.

Lăsă lumina să joace peste decupările făcute pentru instalaţia electrică, apoi trecu în apartamentul destinat directorului hotelului şi remarcă spaţiile similare lăsate pentru ţevăria din bucătărie şi din baie. Îşi petrecu mai mult timp hoinărind prin ceea ce avea să fie cel mai minuţios amenajat dintre apartamente, dând aprobator din cap către peretele glisant care scinda spaţiul generos al băii.

– Eşti un geniu dat naibii, Beck. Acum du-te acasă, pentru numele lui Dumnezeu.

Dar, ameţit de oboseală şi de anticipare, rămase să mai arunce o privire înainte de a coborî treptele.

Sunetul îi izbi auzul când ajunse la primul etaj. Un soi de zumzet – ceva evident feminin. Parfumul ajunse la el odată cu sunetul. Caprifoi dulce şi sălbatic şi îmbibat de vară.

Stomacul îi tresăltă uşor, dar reuşi să menţină lanterna neclintită în timp inspecta coridorul îndreptându-se spre camerele nefinisate ale oaspeţilor. Clătină din cap când atât sunetul, cât şi mireasma se îndepărtară.

– Ştiu că eşti aici. Vorbea clar şi ecoul vocii se întorcea către el. Şi cred că stai aici de ceva vreme. O renovăm, şi mai mult decât atât. O merită. Sper al naibii de tare că o să-ţi placă după ce-o să fie gata, pentru că, ei bine, ăsta e mersul lucrurilor.

Aşteptă un minut sau două, destul de exaltat – sau de obosit – ca să-şi imagineze că oricine sau orice ar fi sălăşluit acolo intrase în modul „ai răbdare şi o să vezi“.

– Orişicât. Ridică din umeri. Îi oferim tot ce avem mai bun, şi suntem al naibii de pricepuţi.

Beckett coborî şi observă că becul era stins. Îl aprinse din nou, apoi îl stinse cu o altă ridicare din umeri. Nu era prima oară când locatara îi făcea necazuri unuia dintre ei.

– Noapte bună, strigă, apoi încuie uşa.

De data asta nu mai aşteptă lumina verde a semaforului şi traversă în diagonală. Pizzeria şi Restaurantul Familial Vesta se întindea pe un alt colţ al pieţei, iar apartamentul şi biroul lui se aflau la etaj. Înaintă pe trotuarul în pantă, către parcarea din spate, şi-şi înşfăcă geanta din cabina camionetei. Hotărât să ucidă pe oricine avea să-l deranjeze înainte de opt dimineaţa, descuie şi urcă deasupra nivelului restaurantului, către uşa lui.

Nu se obosi să aprindă lumina, lăsându-se călăuzit de memorie şi de lumina stradală ce-i traversa apartamentul ca un siaj al felinarelor. Se dezbrăcă lângă pat, lăsându-şi hainele să cadă.

Se aruncă pe saltea cu faţa în jos şi adormi cu gândul la mirosul caprifoiului.

*

Celularul rămas în buzunarul jeanşilor începu să sune la şapte fără cinci.

Se târî jos din pat şi pe duşumea, scotoci prin pantaloni şi-l scoase. Când nu-i răspunse nimeni, îşi dădu seama că ţinea la ureche portofelul.

– Rahat. Îl lăsă să cadă şi bâjbâi după telefon. Ce dracu’ vrei?

– Bună dimineaţa şi ţie, ripostă Owen. Tocmai ies de la Sheetz, cu cafea şi gogoşi. Au o vânzătoare nouă în schimbul de dimineaţă. E foarte sexy.

– Te ucid cu un ciocan.

– Atunci n-o să mai primeşti cafea şi gogoşi. Sunt în drum spre şantier. Ry trebuie să fie deja acolo. Pentru şedinţa de dimineaţă.

– Aia e la zece.

– N-ai primit mesajul meu?

– Care dintre ele? Lipsesc două zile şi tu-mi trimiţi dracului un milion de sms-uri.

– Cel prin care te-am anunţat c-am reprogramat şedinţa la şapte şi un sfert. Pune-ţi nişte pantaloni, îi sugeră Owen, apoi închise.

– La naiba.

Făcu un duş de două minute şi îşi puse hainele.

Norii care se iviseră în timpul nopţii reuşiseră să oprească în ei toată arşiţa, aşa că a ieşi afară era totuna cu a înota pe de-a-ntregul îmbrăcat într-un râu călduţ.

Când traversă strada, auzi pocnetele pistolului de împuşcat bolţuri, sunetul muzicii, vaietul fierăstraielor. În interior, cineva râdea ca un nebun.

Trecu de colţul clădirii tocmai când Owen îşi vâra camioneta în parcarea din spatele curţii. Maşina lucea, proaspăt spălată, şi cutiile argintii de scule din părţile laterale ale platformei scânteiau.

Owen coborî. Jeanşi, un tricou alb îndesat sub cu-rea – şi de curea agăţat blestematul de celular care făcea orice în afară de a-şi săruta posesorul, urându-i noapte bună (dar Beckett n-ar fi pariat că nu era în stare de aşa ceva) –, ghete de lucru zgâriate pe margini. Părul castaniu îi era aranjat cu grijă. Era evident că avusese timp să-şi bărbierească faţa frumoasă, se gândi Beckett cu ranchiună.

Owen îi adresă un zâmbet şi el îşi imagină că ochii din spatele lentilelor întunecate erau veseli şi vioi.

– Dă-mi blestemata aia de cafea.

Owen desprinse cu pahar înalt, marcat cu un B, din locaşul său din tavă.

– Am ajuns acasă abia la trei. Beckett luă prima înghiţitură, prelungă, lacomă, dătătoare de viaţă.

– De ce?

– Când am reuşit să ies din Richmond era aproape zece, apoi am nimerit într-un ambuteiaj, pe Autostrada 95. Şi nu-mi spune, pur şi simplu nu-mi spune că trebuia să consult raportul de trafic înainte de plecare. Dă-mi o afurisită de gogoaşă.

Owen deschise o cutie imensă, iar mirosul de drojdie, zahăr şi grăsime se revărsă în aerul dens. Beckett înşfăcă o gogoaşă cu jeleu, înghiţi hulpav jumătate şi o împinse pe gât în jos sorbind din nou din cafea.

– Balustradele vor arăta bine, spuse Owen, în stilul lui nepăsător. Îşi vor merita timpul şi banii. Iar la etajul doi s-a pus tapetul. Azi vor da al doilea strat de tencuială umedă. Lucrătorii de pe acoperiş au terminat cuprul, aşa că vor rămâne puţin în urmă faţă de planificare în privinţa asta, dar se ocupă de plăcile de ardezie până soseşte materialul.

– Te aud, îl informă Beckett în zarva stridentă a fierăstraielor pentru piatră.

Owen continuă să-l pună la curent în timp ce înaintau către uşa de la intrare, iar cafeaua îi trezea creierul.

Zgomotul se înteţi, dar acum, când avea ceva zahăr şi ceva cafeină în organism, lui Beckett i se păru ca o muzică. Se salută cu doi oameni din echipa care monta izolaţiile, apoi îl urmă pe Owen, trecând prin arcada laterală şi pătrunzând în încăperea care urma să adăpostească spălătoria şi care le servea acum drept birou.

Ryder stătea în picioare, încruntându-se la masa improvizată dintr-o bucată de placaj sprijinită pe capre pentru tăierea lemnelor. Dumbass1, câinele lui corcit, de o fidelitate exemplară, sforăia întins la picioarele sale.

Asta până ce o adiere îi aduse în nări mirosul gogoşilor, făcându-l să deschidă brusc ochii şi să bată în duşumea cu coada ciufulită. Beckett rupse o bucată de gogoaşă, o aruncă, şi câinele o prinse din zbor.

Pentru D.A. săriturile după beţe şi mingi n-aveau nici un rost. Îşi concentra toate abilităţile pentru prinderea hranei de orice soi.

– Dacă ai de gând să mai ceri vreo modificare, te ucid pe tine în locul lui Owen.

Ryder se mulţumi să mormăie, întinzând mâna după cafea.

– Trebuie să mutăm panoul ăsta, apoi putem închide zona de aici, în chip de spaţiu utilitar.

Beckett luă încă o gogoaşă, analizând alte câteva schimbări pe măsură ce Ryder le anunţa.

Ajustări minore, se gândi el, care n-aveau să strice nimic şi probabil nici n-aveau s-aducă vreo îmbunătăţire. La urma urmelor, dintre ei toţi, Ryder avea cea mai intimă relaţie cu clădirea. Dar când acesta trecu la eliminarea plafonului casetat al sălii de mese – un măr al discordiei de ceva timp –, Beckett interveni:

– Se încadrează, este întocmai ca-n planuri. Spune într-adevăr ceva.

– Nu e nevoie să spună nimic.

– Fiecare încăpere trebuie să spună ceva. Sala de mese o face – printre altele, cu plafonul casetat. Se potriveşte cu încăperea, se armonizează cu panourile pe care le facem în lateralul ferestrelor. Adâncimea acestora, plafonul, arcada de piatră de pe peretele din spate.

– Sâcâitor.

Ryder trecu în revistă gogoşile şi alese una răsucită, cu scorţişoară. Îi rupse capătul, fără să arunce vreo privire către coada care bătea furioasă în podea, şi îl azvârli în aer.

D.A. îl prinse cu un clănţănit sonor.

– Cum a fost la Richmond?

– Data viitoare când mă mai ofer să proiectez şi să ajut la construcţia unei verande acoperite pentru un prieten, pocneşte-mă destul de tare ca să-mi pierd cunoştinţa.

– Întotdeauna cu plăcere.

Ryder rânji, cu gogoaşa în gură. Părul lui, de un castaniu-închis, aproape negru, ţâşnea de sub şapca de pânză pătată de vopsea. Sprâncenele i se înălţară deasupra ochilor verzi, punctaţi cu auriu.

– Credeam c-o faci mai ales ca să ajungi în patul surorii lui Drew.

– Era o parte a motivaţiei.

– Şi cum ţi-a mers în privinţa asta?

– Tipa s-a cuplat cu cineva acum două săptămâni, un detaliu pe care nu s-a ostenit nimeni să mi-l comunice. Nici măcar n-am văzut-o. Aşa c-am fost cazat în camera de oaspeţi a lui Drew, încercând să pretind că nu-l aud certându-se cu Jen în fiecare afurisită de noapte şi ascultându-l în fiecare afurisită de zi plângându-se că ea îi face viaţa un iad. Îşi bău toată cafeaua şi conchise: Dar veranda arată totuşi bine.

– Acum, că te-ai întors, mi-ar prinde bine ajutorul tău în privinţa mobilierului încastrat din bibliotecă, îi spuse Owen.

– Am de recuperat nişte restanţe, dar îţi pot acorda ceva timp după-amiază.

– Merge. Owen îi întinse un dosar. Mama a fost la Bast’s, continuă el, vorbind despre magazinul de mobilă din josul străzii. Ţi-a făcut o listă cu dimensiunile pieselor pe care le caută, indicând şi camerele unde vor fi amplasate. Vrea să te ocupi de asta.

– Ultima serie a fost înainte de a pleca la Drew. Cât de repede poate să cumpere?

– Se întâlneşte mâine acolo cu mătuşa Carolee ca să ia stofe, aşa că vrea să vadă cât mai curând cu putinţă dacă şi cum se asortează ce-a cumpărat. Tu eşti cel care şi-a luat două zile libere cu speranţa c-o să aibă parte de o partidă de sex, îi reaminti Owen.

– Şi eu sunt cel care a dat chix.

– Taci, Ry. Beckett îşi îndesă dosarul sub braţ. E mai bine s-o şterg.

– Nu vrei să mergi sus, să arunci o privire?

– Am făcut un tur azi-noapte.

– La ora trei? întrebă Owen.

– Da, la trei. Arată bine.

Unul dintre membrii echipei îşi vârî capul pe uşă.

– Salut, Beck. Ry, tipul care pune tapetul are o problemă, îi trebuie un răspuns în cinci minute.

– Vin acolo într-o clipă. Ryder desprinse de pe clipboardul său o listă scrisă de mână şi i-o întinse lui Owen. Materiale. Du-te şi comandă-le. E vorba de stucaturile pentru veranda din faţă.

– O să mă ocup. Ai cumva nevoie de mine aici în dimineaţa asta?

– Avem câteva milioane de stâlpi de pregătit, doi sau trei kilometri de izolaţie de montat şi decorăm balconul de la primul etaj. Tu ce crezi?

– Cred c-o să-mi pun centura cu unelte după ce comand materialele astea.

– Sigur o să trec pe aici după-amiază, înainte de a pleca la magazin, le spuse Beckett, după care se retrase strategic.

*

Acasă, puse o cană sub maşina de cafea, apoi verifică nivelul apei şi al boabelor. În timp ce aparatul râşnea, răsfoi corespondenţa stivuită de Owen pe masa din bucătărie. Mai lăsase şi note pe post-it-uri, constată Beckett, clătinând admirativ din cap. Deşi nu-l rugase pe Owen – şi nici pe altcineva – să se ocupe în lipsa lui de treburi mărunte precum udatul florilor, nu era surprins să le găsească rezolvate.

Indiferent dacă aveai de-a face cu un cauciuc dezumflat sau cu un holocaust nuclear, te puteai baza pe Owen.

Aruncă toată corespondenţa nedorită în coşul de gunoi şi o luă pe cea demnă de atenţie în biroul lui, cu tot cu cafeaua.

Îi plăcea locul acela, pe care îl amenajase el însuşi, cu câţiva ani înainte, când familia Montgomery cumpărase clădirea. Masa de lucru – luată din hala de vechituri şi recondiţionată – era cu faţa către Main Street. Stând acolo, ţinea hotelul sub ochi.

Avea un teren chiar la marginea oraşului şi planuri pentru construcţia unei case pe care le perfecţiona neîncetat, însă alte proiecte le surclasau întotdeauna. În orice caz, nu vedea nici o grabă. Era destul de mulţumit să locuiască şi să lucreze acolo, pe Main Street, deasupra restaurantului Vesta. În plus, îi oferea avantajul de a-şi comanda prin telefon o felie de pizza fără a se întrerupe din activitate sau putea pur şi simplu să coboare la parter dacă voia mâncare şi companie.

Se putea duce la bancă, la frizer, la Crawford’s când îşi dorea un mic dejun fierbinte sau un burger, la librărie, la poştă. Îşi cunoştea vecinii, cunoştea negustorii, cunoştea ritmul vieţii din Boonsboro. Nu, n-avea nici un motiv să se grăbească.

Aruncă o privire către dosarul pe care i-l dăduse Owen. Era tentat să-l deschidă pe loc, să vadă cu ce idei veniseră mama şi mătuşa lui. Dar avea de lămurit mai întâi alte lucruri.

Îşi petrecu următoarea oră achitând facturi, actualizând alte proiecte, răspunzând unor e-mailuri pe care le neglijase în timpul şederii la Richmond.

Verifică şi planificarea lucrărilor lui Ryder. Owen insista să primească fiecare, săptămânal, câte un exemplar actualizat, deşi se întâlneau şi stăteau de vorbă tot timpul. Activităţile erau în cea mai parte la zi, fapt care, ţinând cont de amploarea proiectului, echivala cu un miracol.

Îşi îndreptă ochii spre mapa plină cu prospecte, copii de siguranţă ale înregistrărilor din computer, schiţe – clasificate pe camere – reprezentând sistemul de încălzire şi de aer condiţionat, poziţionarea extinctoarelor, a tuturor căzilor, vaselor de toaletă, chiuvetelor, robinetelor şi lămpilor, modelelor de mozaic, instalaţiilor – plus mobila şi accesoriile deja selectate şi aprobate.

Mapa urma să se îngroaşe pe măsură ce avansa proiectul, aşa că era mai bine să vadă pe ce pusese mama lui ochii. Deschise dosarul şi apoi răsfiră pliantele. Mama lui trecuse, pe fiecare dintre ele, încăperea căreia îi era destinat obiectul, identificând-o prin nişte iniţiale. Beckett ştia că Ryder şi echipa lui continuau să se refere la numerele pe care le atribuiseră iniţial camerelor şi apartamentelor pentru oaspeţi, dar ştia şi că J&R – la primul etaj, în partea din spate, unul din cele două apartamente cu intrare separată şi cu şemineu – însemna Jane şi Rochester.

Ideea mamei sale, o idee care-i plăcea lui foarte mult, fusese să dea camerelor numele unor cupluri romantice din literatură ale căror poveşti aveau un sfârşit fericit. Şi o făcuse pentru toate, cu excepţia apartamentului de la faţadă, pe care se hotărâse să-l boteze Penthouse.

Studie patul pe care-l voia ea şi decise că stilul cu baldachin de lemn avea să se potrivească foarte bine în Thornfield Hall2. Apoi zâmbi larg cu gândul la sofaua cu linii sinuoase, o aşa-numită meridiană, despre care spuneau notiţele ei că ar fi trebuit să se afle la picioarele patului.

Ea optase şi pentru o măsuţă de toaletă, însă trecuse şi alternativa unui secreter. Era mai neobişnuit, hotărî el, mai interesant. Trecu în revistă şi celelalte foi; mama lui fusese foarte ocupată. Pe urmă se întoarse către computer.

Îşi petrecu următoarele două ore în CAD, amplasând, ajustând, schimbând unghiurile. Din când în când deschidea mapa, reamintindu-şi ce deciseseră în privinţa sălilor de baie sau care era traseul cablurilor ce urmau să alimenteze televizoarele cu plasmă din toate dormitoarele. Când se simţi mulţumit, stabili dimensiunile noptierelor şi scaunelor şi îi trimise mamei sale fişierul, expediind copii către fraţii lui.

Avea nevoie de o pauză şi de încă o cafea. Una cu gheaţă, decise el. Un cappuccino cu gheaţă ar fi fost şi mai bun. Nimic nu-l împiedica să meargă până la Turn The Page3 să-şi comande una. Aveau cafea bună la librărie, iar scurta plimbare pe Main Street i-ar fi permis să-şi dezmorţească picioarele.

Nici nu-i dădu prin minte că maşina de cafea cu care se răsfăţase putea face cappuccino – şi că avea gheaţă. Era însă o idee să se bărbierească, fiindcă altminteri i-ar fi fost prea cald.

Ieşi, o porni în josul străzii şi se opri în faţa salonului de înfrumuseţare al lui Sherry, unde Dick, bărbierul, tocmai ieşise în pauză.

– Cum merge?

– Punem tapetul, îi spuse Beckett.

– Da, i-am ajutat să descarce vreo câteva suluri.

– Va trebui să te trecem pe statul de plată.

Dick zâmbi larg şi arătă către han cu o zvâcnire a bărbiei.

– Îmi place să privesc cum revine la viaţă.

– Şi mie. Pe curând.

Îşi continuă drumul până la librărie, unde urcă puţinele trepte ale verandei acoperite şi intră pe uşă în sunetul strident al clopoţeilor. Ridică mâna s-o salute pe Laurie, care înregistra o vânzare în casa de marcat. În timp ce aştepta, Beckett se foi prin faţa standului cu bestselleruri şi cu noutăţi. Luă ediţia broşată a ultimului John Sandford – cum de o scăpase pe asta? –, citi în grabă prezentarea laudativă din interior, păstră cartea şi continuă să se plimbe tacticos printre rafturi.

Magazinul, cu încăperile lui care dădeau una într-alta, cu treptele care scârţâiau la fiecare pas când urcai către biroul şi depozitele de la etaj, crea o senzaţie de relaxare. Flecuşteţe, cărţi poştale, câteva creaţii artizanale de provenienţă locală, câte puţin din toate – şi, mai presus de orice, cărţi şi iar cărţi umpleau rafturile, mesele, vitrinele, într-un mod care te încuraja pur şi simplu să treci de la una la alta.

O altă clădire veche care văzuse războiul, schimbările, sărăcia şi prosperitatea. În prezent, cu decoraţiunile în culori pastel şi cu duşumelele de lemn, reuşea să menţină atmosfera de locuinţă primitoare, aşa cum fusese cândva.

Lui Beckett îi mirosea întotdeauna a cărţi şi a femei, ceea ce nu era de mirare, căci personalul aflat în slujba patroanei era alcătuit în exclusivitate din femei angajate cu normă întreagă sau numai cu jumătate de normă.

Găsi un Walter Mosley abia apărut şi îl luă şi pe acela. Pe urmă, aruncând o privire către biroul de la etaj, trecu prin uşa deschisă în partea din spate a magazinului. Auzi voci, dar îşi dădu repede seama că aparţineau unei fetiţe şi unei femei căreia îi spunea ea „mami“.

Clare avea băieţi – acum erau trei, se gândi el. Poate ea nici măcar nu era acolo în ziua aceea sau urma să vină abia mai târziu. În plus, el venise pentru cafea, nu ca s-o vadă pe Clare Murphy. Clare Brewster, se corectă imediat. De trei ani se numea Clare Brewster, aşa că ar fi trebuit să se-nveţe cu asta.

Clare Murphy Brewster, medită apoi, mamă a trei copii, patroana librăriei. Nimic altceva decât o veche prietenă din liceu, care se întorsese acasă după ce un lunetist irakian îi distrusese viaţa şi o lăsase văduvă.

Nu venise anume s-o vadă pe ea, nu altcumva decât în trecere, dacă s-ar fi întâmplat să fie acolo. În nici un caz nu-şi făcea un scop din a o întâlni pe văduva unui tip care-i fusese coleg de şcoală, la care ţinuse, pe care-l invidiase.

– Îmi cer scuze fiindcă a trebuit să aştepţi. Cum merge, Beck?

– Poftim? Se întoarse şi dădu cu ochii de Laurie, auzind în acelaşi timp clinchetul uşii în urma clienţilor care ieşeau. O, nici o problemă. Am găsit nişte cărţi.

– Mi-am imaginat, zâmbi ea.

– Ştiu, dar ce mai contează? Sper c-o să-mi placă la fel de mult cum mi-ar plăcea acum un cappuccino cu multă gheaţă.

– Pot să-ţi pregătesc unul. În vara asta, gheaţa e mereu la ordinea zilei. Scuturându-şi părul de culoarea mierii, ea arătă către ceşti. Mare?

– Poţi să faci pariu.

– Cum merg lucrările la han?

– Progresează.

Se apropie de tejghea în vreme ce femeia se întorcea către espressor. O fată drăguţă, se gândi Beckett. Lucrase pentru Clare de la bun început, alternând şcoala cu munca. De cinci ani, poate de şase? Era posibil să fi trecut deja atâta timp?

– Oamenii ne întreabă mereu, îi spuse ea, văzându-şi de treabă. Când, când, când, ce, cum? Şi mai ales când o să daţi jos prelata aia, ca să vedem totul cu ochii noştri.

– Şi să stricăm marea surpriză?

– Pe mine mă ucide.

Distras de conversaţie şi de zgomotul aparatului, nu o auzi, dar o simţi. Se uită într-acolo când ea apăru de după curbura scării, plimbându-şi mâna pe balustradă.

„Chiar trebuie să reacţionez aşa?“ se întrebă el simţind cum i se accelera pulsul. Pe de altă parte însă, Clare îi făcea inima să tresalte încă de când avea şaisprezece ani.

– Bună, Beck. Mi s-a părut mie că te aud.

Îi zâmbi, şi inima lui îşi încetă bătăile nebuneşti, oprindu-se de tot pentru o clipă.

capitolul 2

Îşi recăpătă controlul. Îi întoarse zâmbetul, fără întârziere şi cu nonşalanţă, pe când Clare, cu părul strâns într-o coadă de cal lungă şi mătăsoasă, cobora graţios treptele. Îl făcuse întotdeauna să se gândească la o floarea-soarelui, înaltă, strălucitoare şi veselă. Ochii ei cenuşii aveau sclipiri verzi care scânteiau ori de câte ori i se arcuiau în sus buzele.

– Nu te-am mai văzut de vreo două zile, comentă ea.

– Am fost la Richmond. Se gândi că pielea ei adunase o doză de soare, ceea ce îi dădea o uşoară tentă aurie. Am pierdut ceva?

– Să vedem. Cineva a furat piticul din curtea lui Carol Tecker.

– Doamne, Dumnezeule! Ne confruntăm cu o epidemie infracţională.

– Ea oferă o recompensă de zece dolari.

– O să-l caut cu ochii în patru.

– Ceva noutăţi la han?

– Am început să montăm tapetul.

– Asta e veche, râse ea cu o zvâcnire a mâinii. Am aflat-o ieri de la Avery, căreia i-a spus Ry, când s-a oprit să ia o pizza.

– Mama întocmeşte o nouă comandă de mobilier, după care trece la materialele textile.

– Ei, asta da ştire! Verdele scăpără în mijlocul cenuşiului; pe el aproape că-l ucise. Mi-ar plăcea să văd ce alege. Sunt sigură că o să fie splendid. Şi am auzit zvonindu-se că o să existe o cadă de aramă. El ridică trei degete, iar Clare făcu ochii mari. Verdele pătrunse în adâncul cenuşiului ceţos, lăsându-l pe Beckett fără oxigen timp de un minut. Trei? se minună ea. Unde găsiţi lucrurile astea?

– Avem metodele noastre.

Ea aruncă o privire către Laurie, oftând prelung, feminin.

– Imaginează-ţi că te întinzi într-o cadă de aramă. Sună atât de romantic!

Din nefericire, el şi-o imagină instantaneu ieşind din rochia frumoasă, de vară, cu maci roşii pe fond albastru – şi intrând în cada de aramă. Nu, nu dădea nici o dovadă că se putea stăpâni.

– Ce fac copiii? o întrebă, scoţându-şi portofelul.

– Foarte bine. Se apropie cu paşi repezi începutul şcolii, aşa că sunt tot mai greu de ţinut în frâu. Harry pretinde că nu e mare brânză, o face pe domnul Pălărie-Veche de când este în clasa a treia. Însă el şi Liam îl lasă pe Murphy să beneficieze de vasta lor experienţă. Nu-mi vine să cred că micuţul meu va merge la grădiniţă! Discuţiile despre copii îl echilibrau întotdeauna pe Beckett, ajutându-l s-o încadreze pe Clare în categoria „nu ţi-o imagina dezbrăcată“ a mamelor. A! exclamă ea bătând cu degetul în cartea lui Mosley, pe care Laurie se pregătea s-o împacheteze. Încă n-am avut ocazia s-o citesc. Va trebui să-mi spui cum ţi se pare.

– Sigur că da. Ştii ce, ar trebui să vii pe la han, să vezi interiorul.

– Am tras cu ochiul pe ferestrele laterale, mărturisi ea cu un surâs.

– Ocoleşte şi intră prin spate.

– Serios? Mi-ar plăcea, dar mi-am închipuit că nu vreţi oameni care să vă stea în drum.

– Aşa e regula, dar... Se întrerupse când auzi clinchetul clopoţeilor, şi două cupluri intrară în librărie. Oricum, aş face bine să plec.

– Lectură plăcută, îi ură ea, după care se întoarse spre clienţi. Vă pot ajuta să găsiţi ceva anume?

– Facem un tur al regiunii, îi spuse unul dintre bărbaţi. Aveţi ceva despre Antietam4?

– Avem. Permiteţi-mi să vă arăt.

Se îndepărtă, conducându-l, pe când restul grupului începu să cutreiere prin magazin.

Beckett o urmări cu privirea în vreme ce cobora câteva trepte către o încăpere pe care-o numeau „anexa“.

– Bun. Pe curând, Laurie.

– Beck? El se opri cu degetele pe mânerul uşii. Cărţile? Cafeaua?

Fata ridică punga într-o mână şi paharul cu cafea în cealaltă.

– O, da, râse el, clătinând din cap. Mersi.

– Cu plăcere. Laurie oftă uşor, întrebându-se dacă prietenul ei o urmărea vreodată cu privirea când se îndepărta.

*

Clare împingea către oficiul poştal un cărucior cu pachete de cărţi. În timp ce traversa parcarea, răsuflă adânc pentru o clipă când o pală de vânt îi trecu fâlfâind peste faţă.

Trăgea nădejde că era semn de ploaie. O ploaie zdravănă, torenţială, ar fi scutit-o de udatul grădinii şi al ghivecelor. Dacă n-avea să fie cu fulgere, i-ar fi putut lăsa pe băieţi să alerge pe afară după cină, ca să-şi consume o parte din energie.

Pe urmă era cazul să-i spele bine şi, deoarece era seara de film, să facă nişte floricele. Trebuia să verifice tabelul, să vadă cui îi venise rândul să aleagă filmele.

Descoperise că tabelele o ajutau să împuţineze disputele, plângerile şi ciorovăielile când cei trei băieţei trebuiau să hotărască dacă să-şi petreacă timpul cu Sponge Bob, cu Power Rangers sau cu gaşca din Războiul Stelelor. Respectivele dispute, plângeri şi ciorovăieli nu erau eliminate, dar rămâneau de obicei la un nivel mai uşor de gestionat.

Descărcă pachetele care trebuiau expediate şi pălăvrăgi câteva minute cu femeia de la oficiul poştal. Fiindcă traficul de pe Route 34 se aglomerase, la revenirea în piaţa centrală apăsă butonul care solicita culoarea verde a semaforului. Şi aşteptă.

Din când în când avea revelaţia că, măcar din punct de vedere geografic, se întorsese de unde plecase. În rest, totul se schimbase, cugetă, aruncând o privire către imensa prelată albastră.

Şi continua să se schimbe.

Plecase din Boonsboro ca tânără mireasă, la nouăsprezece ani. Atât de tânără! se gândi acum. Atât de plină de entuziasm şi de încredere şi atât de îndră-gostită. Nu-şi făcuse probleme fiindcă se ducea în Carolina de Nord să-şi înceapă viaţa alături de Clint, ca soţie de militar.

Şi se descurcase destul de bine, decise ea. Amenajase locuinţa, se ocupase de treburile gospodăreşti şi îşi luase o slujbă cu program redus într-o librărie, grăbindu-se în fiecare zi să ajungă acasă, să pregătească cina. Aflase că era însărcinată cu numai câteva zile înainte de a fi trimis Clint în prima misiune în Irak.

Atunci învăţase ce e frica, îşi aduse aminte, traversând către Vesta. Însă o echilibraseră optimismul plin de uimire al tinereţii şi bucuria de a purta un copil pe care venise să-l nască acasă, când abia împlinise douăzeci de ani.

Pe urmă se întorsese Clint, şi plecaseră în Kansas. Liam se născuse în timp ce el se afla în a doua misiune. Când revenise, fusese un tată extraordinar pentru cei doi băieţei, dar războiul îi furase uşurinţa cu care se lăsa cuprins de veselie, râsul spontan, rostogolitor.

Ea nu ştiuse că era însărcinată când o sărutase Clint, luându-şi rămas-bun. În ziua când îi înmânaseră steagul de pe sicriu, Murphy se mişcase în ea pentru prima dată.

Iar acum, se gândi, deschizând uşa de sticlă, se întorsese acasă. Pentru totdeauna.

Îşi programase vizita astfel încât să ajungă după masa de prânz şi înainte de a începe pregătirile pentru cină. Mai multe persoane stăteau răzleţite în întuneric, la mesele de lemn bine lustruite, iar o familie – observă că nu erau localnici – se îngrămădea în separeul din colţ. Bebeluşul lor cu păr buclat dormea dus pe pernele roşii, cu braţele şi picioarele depărtate.

Clare ridică mâna în semn de salut către Avery, care, în spatele tejghelei, turna cu polonicul sos peste aluat. Simţindu-se ca acasă, se duse să-şi pună un pahar cu limonadă şi se întoarse lângă prietena ei.

– Cred c-o să plouă.

– Aşa ai spus şi ieri.

– Azi vorbesc serios.

– Bine. O să-mi iau umbrela.

Avery acoperi sosul cu fâşii de mozzarella, adăugă un strat de felioare de cârnaţi, de ciuperci şi de măsline negre. Deschise unul dintre cuptoarele mari din spatele ei şi împinse pizza înăuntru, totul cu mişcări repezi, îndelung exersate. Scoase din cuptor o alta şi o tăie felii.

O chelneriţă ieşi din bucătărie, rosti în grabă un „Bună, Clare“ melodios, apoi se îndreptă spre o masă, ducând pizza şi farfurii.

– Pfui, mormăi Avery.

– O zi grea?

– Am muncit de ne-au sărit ochii de la unsprezece până acum o jumătate de oră.

– Eşti de serviciu diseară? se interesă Clare.

– Wendy a sunat să spună că iar e bolnavă, aşadar s-ar părea că fac tură dublă.

– „Bolnavă“ înseamnă că s-a împăcat din nou cu prietenul ei.

– Şi eu m-aş îmbolnăvi dac-aş fi încurcată cu ratatul ăla. Wendy face o pizza extraordinară. Avery scoase o sticlă cu apă de sub tejghea şi gesticulă ţinând-o în mână. Dar probabil că va trebui să renunţ la ea. Puştii din ziua de azi? Îşi rostogoli ochii de un albastru strălucitor. Habar n-au ce-i aia etică a muncii.

– Încerc să-mi aduc aminte cum îl chema pe tipul cu care erai cuplată când te-au prins chiulind de la şcoală.

– Lance Poffinberger – a fost o greşeală de moment. Şi, Doamne, am plătit-o scump. Am dat-o în bară o dată, o singură dată, şi tata m-a închis în casă o lună. Lance este mecanic, lucrează la Canfield’s. Avery mişcă din sprâncene în timp ce sorbea din sticlă. Mecanicii sunt focoşi.

– Serios?

– Lance fiind excepţia care confirmă regula.

Pe urmă răspunse la telefon, luă o comandă, scoase pizza din cuptor şi o tăie ca s-o poată duce chelneriţa la masă.

Clare îşi savură limonada uitându-se cum muncea Avery. Fuseseră prietene în liceu, conduseseră împreună echipa de majorete. Între ele existase o oarecare rivalitate, dar într-o manieră amicală. Pierduseră legătura când Avery se dusese la facultate, iar Clare plecase la scurt timp după aceea la Fort Bragg, alături de Clint.

Se regăsiseră când Clare, gravidă cu Murphy şi cu doi băieţi după ea, se mutase din nou în oraş. Iar Avery, cu părul ei roşu, pielea albă ca laptele şi strămoşi scoţieni, tocmai îşi deschisese restaurantul familial cu specific italian.

– Beckett a trecut mai devreme pe la mine.

– Dă anunţ la ziar!

Clare răspunse sarcasmului ei cu un zâmbet mulţumit de sine.

– A spus că pot arunca o privire în han.

– Da? Stai să pregătesc comanda asta, şi pe urmă mergem.

– Nu pot, nu pot acum. Trebuie să iau copiii peste... Se uită la ceas. Peste o oră. Şi mai avem câteva treburi de făcut. Mâine? Poate înainte de a se aglomera lucrurile aici sau la librărie?

– Perfect. O să vin pe la nouă să pornesc cuptoarele şi tot restul. Aş putea să plec pe la zece.

– Zece să fie. Acum trebuie să plec. Îmi termin munca, iau copiii, pregătesc cina, le fac baie şi urmează seara de filme.

– Avem nişte ravioli cu spanac excelenţi, dacă vrei să scapi de partea cu pregătirea mesei.

Clare vru să refuze, apoi hotărî că ar fi fost un mod minunat de a le da copiilor spanac şi ar fi scutit-o de vreo patruzeci şi cinci de minute petrecute în bucătărie.

– S-a făcut. Ascultă, ai mei vor să le las băieţii sâmbătă noaptea. Ce-ar fi să pregătesc ceva care să nu fie pizza, să deschidem o sticlă de vin şi să petrecem o seară ca între femei mature?

– E posibil. Am putea să ne punem nişte rochii sexy şi să ieşim, şi eventual să găsim nişte bărbaţi maturi cu care să ne petrecem seara.

– Am putea, dar, fiindcă o să-mi petrec cea mai mare parte a zilei la magazin şi în pauze o să terorizez trei băieţi ca să probeze haine pentru întoarcerea la şcoală, probabil c-o să-l împuşc pe primul bărbat care o să-mi adreseze un cuvânt.

– Atunci să fie noaptea fetelor.

– Perfect.

Avery împachetă mâncarea şi o trecu după aceea în contul lui Clare.

– Mulţumesc. Pe mâine.

– Ştii ceva? Sâmbătă o să aduc a doua sticlă de vin şi ceva dulce pentru desert. Şi o să-mi iau şi pijamaua.

– Şi mai bine. Cui îi trebuie un bărbat când are o asemenea prietenă? Clare râse când Avery îşi repezi mâna în sus. La ieşire, aproape că se ciocni cu Ryder. Doi din trei, zise ea. L-am văzut pe Beck mai devreme. Acum nu mai am nevoie decât de Owen pentru hat-trick.

– Sunt în drum spre mama. El şi Beck lucrează în atelier. Te duc cu maşina, îi spuse, cu un zâmbet larg. Nu trebuie decât să iau cina comandată, întrucât mama zice că e prea cald ca să gătească.

Clare îşi ridică punga.

– Sunt de aceeaşi părere. Salut-o din partea mea.

– O s-o salut. Arăţi bine, Clare cea Blondă. Vrei să mergi la dans?

Ea răspunse zâmbetului lui cu un altul în vreme ce apăsa butonul pentru culoarea verde a semaforului.

– Sigur că da. Vino să ne iei pe mine şi pe băieţi la opt.

Avu noroc cu semaforul şi traversă rapid, luându-şi rămas-bun cu o fluturare de mână. Încercă să-şi aducă aminte când o invitase ultima oară un bărbat la dans, vorbind serios.

Nu reuşi.

*

Atelierul Montgomery era tot atât de mare ca o casă şi fusese proiectat pentru a arăta astfel. Se fălea cu o verandă lungă, acoperită – adesea ticsită de proiecte în diverse stadii de execuţie –, printre care se aflau două scaune Adirondack stricate, aşteptând de vreo doi ani să fie reparate şi vopsite şi având şanse să-şi prelungească aşteptarea.

În partea din spate, într-un ieşind, erau îngrămădite uşi, ferestre, două chiuvete, cutii cu plăci de mozaic, ţigle, placaj şi o amestecătură de obiecte de tot soiul, recuperate sau rămase de la alte lucrări, sporindu-şi numărul ori de câte ori aveau nevoie de mai mult spaţiu.

Fiindcă talmeş-balmeşul îl scotea din minţi, Owen făcea ordine o dată la fiecare câteva luni, după care Ryder sau Beckett aduceau acolo un alt obiect şi-l trânteau unde se nimerea. El ştia al naibii de bine c-o făceau dinadins.

În zona principală se aflau unelte, bancuri de lucru, rafturi pentru materiale, două lăzi masive, pe rotile, pentru scule, stive de scânduri, borcane vechi pentru conserve şi cutii de tablă pentru cafea, toate etichetate de Owen, în care ţineau şuruburi, cuie, buloane. Acolo măcar păstrau un fel de ordine, care însă nu corespundea niciodată pe deplin standardelor înalte ale fratelui lor.

Lucrau bine împreună, înviorându-se cu rockul zgomotos de la vechea combină stereo a familiei. Câteva ventilatoare de podea spulberau căldura, iar fierăstrăul de masă zumzăia în vreme ce Beckett îi alimenta lama cu încă o bucată de lemn de castan.

Îi plăcea să lucreze cu lemnul, îi savura atingerea, mirosul. Cus – diminutiv de la Atticus – corcitura de labrador cu retriever a mamei sale, îşi întinse trupul masiv sub masă, pregătindu-se să tragă un pui de somn. Fratele lui Cus, Finch, lăsa să cadă o minge piuitoare de baseball la picioarele lui Beckett cam o dată la fiecare zece secunde.

Dumbass stătea întins pe spate într-o grămadă de rumeguş, cu labele în aer.

Când opri fierăstrăul, Beckett se uită în jos, în ochii lui Finch, care exprimau o aşteptare plină de entuziasm.

– Ţi se pare că am chef de joacă?

Câinele prinse din nou mingea în gură şi o scuipă pe pantoful stăpânului. Deşi ştia că nu făcea altceva decât să încurajeze o rutină fără sfârşit, acesta înhăţă mingea şi o aruncă afară, pe uşa deschisă. Goana lui Finch, desprinsă parcă din desenele animate, era o ilustraţie vie a bucuriei ludice.

– Ai azvârlit-o cu mâna aia? îl întrebă Ryder.

Beckett îşi şterse saliva câinelui de pe jeanşi.

– Sunt ambidextru.

Luă următoarea bucată de lemn de castan măsurată şi marcată de Ryder, în timp ce Finch se întoarse cu mingea şi i-o aruncă la picioare.

Activitatea continuă, Ryder măsurând şi marcând, Beckett tăind, iar Owen asamblând bucăţile cu clei şi cu scoabe, aşa cum indicau desenele prinse în piuneze pe plăci de placaj.

Unul din cele două corpuri de mobilier înalte până în tavan care aveau să flancheze şemineul din bibliotecă aştepta să fie şlefuit şi băiţuit şi să i se monteze uşile dulapurilor din partea de jos. Odată ce aveau să-l finiseze şi pe al doilea, Owen urma să se ocupe de ornamentare.

Erau cu toţii suficient de îndemânatici, se gândi Beckett, dar nimeni nu putea nega că Owen era cel mai meticulos dintre ei trei.

Opri fierăstrăul, aruncă mingea pentru freneticul Finch şi observă că afară se lăsase întunericul. Cus se săltă căscând şi întinzându-se şi se sprijini de piciorul lui Beckett, frecându-se de el înainte de a ieşi agale pe uşă.

„E timpul să încheiem“, decise Beckett scoţând trei beri din vitrina frigorifică veche.

– A sosit momentul primei beri, îşi anunţă el fraţii, venind spre ei şi întinzându-le sticlele.

– Te-aud.

Ryder trase un şut în mingea aruncată de câine la picioarele sale, propulsând-o prin fereastra deschisă cu aceeaşi precizie cu care trimitea mingea de fotbal în poartă în liceu.

Finch se avântă pe urmele ei, făcând un salt din fugă. În clipa următoare, dinspre verandă se auzi o bufnitură.

– Aţi văzut? întrebă Beckett, acoperind râsetele fraţilor săi. Câinele ăsta e ţicnit.

– O săritură al naibii de reuşită. Ryder îşi umezi degetul mare, frecându-şi-l apoi de peretele corpului de bibliotecă. Un lemn frumos. Castanul a fost o alegere bună, Beck.

– O să se asorteze bine cu podeaua. Canapeaua de acolo trebuie să fie din piele, hotărî el. De culoare întunecată, dar intensă, cu o nuanţă mai deschisă pe scaune, pentru contrast.

– Cum o fi. Lustrele comandate de mama au sosit azi, îl anunţă Ryder sorbind din bere.

Owen îşi scoase telefonul să-şi noteze ceva.

– Le-ai făcut o verificare?

– Am fost puţin cam ocupat.

Owen mai notă ceva.

– Ai etichetat lăzile? Le-ai depozitat?

– Da, da. Sunt etichetate şi în subsol, la Vesta. Au venit şi corpurile de iluminat din sala de mese – lustrele şi aplicele. O parte.

– Am nevoie de avizele de ambalare.

– Sunt pe şantier.

– Trebuie să ţinem hârtiile în ordine.

Finch se întoarse tropotind, aruncă mingea şi dădu din coadă de parcă ar fi lovit cu ciocanul.

– Să vedem dac-o mai face o dată, sugeră Beckett.

Ryder trase îndatoritor încă un şut, azvârlind mingea pe fereastră. Câinele se repezi după ea, iar bufnitura se auzi fără întârziere. Intrigat, Dumbass se îndreptă alene spre fereastră şi puse labele de pervaz. O clipă mai târziu, încercă să se târască afară.

– Trebuie să-mi iau un câine. Owen sorbi din bere cu ochii la Dumbass, care azvârlea din picioarele din spate şi râcâia. Îmi iau unul imediat ce terminăm lucrarea asta.

Închiseră şi îşi luară berea afară, unde îşi petrecură alte cincisprezece minute discutând despre munca lor şi aruncând mingea pentru neobositul Finch.

Greierii şi licuricii umplură fâşia de gazon şi pădurea din jur de sunete şi de scânteieri. O bufniţă îşi aduna din când în când puterile pentru un ţipăt de jale. Îl duse pe Beckett cu gândul la alte nopţi înăbuşitoare de vară în care ei trei alergau în toate părţile, tot atât de neobosiţi ca Finch. Cu luminile casei de pe colină aprinse, aşa cum erau şi în momentul acela.

Când venea semnalul – luminile se aprindeau şi se stingeau ritmic –, era timpul să se întoarcă acasă, întotdeauna prea devreme.

Se gândi cu un strop de îngrijorare la mama lui, singură în conacul din pădure. Când le murise tatăl – şi asta fusese o lovitură grea – toţi trei se mutaseră înapoi în căminul părintesc, însă peste vreo două luni ea le dăduse papucii.

Cu toate acestea, cel puţin unul dintre ei găsea, cam o dată pe săptămână, un pretext ca să-şi petreacă noaptea acolo. Dar adevărul era, pur şi simplu, că ea se descurca de minune. Avea munca ei, avea o soră, avea prieteni, avea câini. Justine Montgomery nu rătăcea prin casă. Locuia în ea.

Ryder dădu din cap către casa cu veranda şi bucătăria luminate – pentru cazul că ei s-ar fi întors.

– Precis e încă trează, căutând materiale pe internet.

– Se pricepe, spuse Beckett. Şi dacă nu şi-ar petrece ea timpul cu asta şi n-ar avea un ochi desăvârşit, am fi obligaţi s-o facem noi.

– Nici cu tine nu mi-e ruşine. Cum era? „Culoare întunecată, dar intensă, pentru contrast“?

– Ăsta e designul, frăţioare.

– Apropo, se amestecă Owen, încă mai avem nevoie de lumini de avarie şi indicatoare pentru ieşirile de urgenţă.

– Caut. N-o să punem ceva urât, îl asigură Beckett adâncindu-şi mâinile în buzunare. O să găsesc ceva care se potriveşte. Răsucindu-se înspre Ryder, îi spuse: Îţi pot acorda cea mai mare parte a zilei de mâine.

– Să-ţi aduci trusa de scule.

*

Conduse către casă cu vântul suflând prin geamurile deschise ale camionetei. Melodia celor de la Goo Goo Dolls care se revărsa din casetofon îi aduse aminte de anii de liceu şi, inevitabil, de Clare.

Se întoarse pe drumul cel mai lung, ocolind pe străzi lăturalnice. Pur şi simplu fiindcă voia să conducă, îşi spuse, nu fiindcă traseul acela trecea pe lângă casa ei. Nu era un hărţuitor.

Încetini puţin, studiind căsuţa aflată chiar la marginea oraşului, şi văzu că, întocmai ca în locuinţa familiei sale, lumina din bucătărie era aprinsă – ca şi acelea de pe veranda din faţă şi din camera de zi, remarcă el.

Nu se putea gândi la un pretext ca să oprească, nu fiindcă s-ar fi cuvenit s-o facă, dar...

Şi-o imagină relaxându-se după o zi plină, poate citind o carte sau uitându-se la televizor. Furând un mic răgaz alături de copiii ghemuiţi în aşternuturi.

Ar fi putut să-i bată la uşă. „Salut, s-a nimerit s-ajung în cartier, am văzut lumină. Am uneltele în camionetă dacă vrei să-ţi repar ceva.“ Ce idee!

Îşi continuă drumul. În întreaga istorie a relaţiilor sale cu sexul opus, Clare Murphy Brewster era, printre semenele sale, singura care-l tulbura şi-l uluia.

Îşi reaminti că el se descurca bine cu femeile. Probabil fiindcă pur şi simplu îi plăceau: îi plăcea cum arătau, cum vorbeau, cum miroseau, îi plăcea felul bizar în care raţionau. De la copiliţă la străbunică, aprecia compania feminină.

Nu i se întâmpla niciodată să nu-şi poată găsi cuvintele în prezenţa unei femei, cu excepţia cazului când era vorba de Clare. Nu-şi dădea niciodată prea târziu seama ce ar fi trebuit să spună sau că spusese ce nu trebuia, cu excepţia cazului când era vorba de Clare. Niciodată nu i se întâmpla să se simtă atras de o femeie fără să facă măcar o singură mutare de deschidere. Cu excepţia cazului când era vorba de Clare.

Se descurca mult mai bine cu persoanele de felul surorii lui Drew. O femeie pe care o considera atrăgătoare, cu care îi plăcea să flirteze şi care nu-l făcea să reflecteze la nesfârşit sau să-şi dorească prea multe.

Era timpul să şi-i scoată din minte, o dată pentru totdeauna, pe Clare şi pe băieţii ei fermecători.

Opri în parcarea din spatele casei şi se uită în sus, către propriile sale ferestre întunecate. Intenţiona să lucreze puţin şi să se culce devreme, întrucât avea nevoie de o porţie bună de somn.

În schimb, hotărî să traverseze strada. Voia să facă o plimbare prin interior, să vadă ce făcuseră în ziua aceea Ry, echipa lui şi subcontractorii. Recunoscu în sinea lui că nu era pregătit să-şi ţină singur companie, iar misterioasa locatară a hanului era mai bună decât nimic.

*

Acasă la Clare, Mighty Morphin Power Rangers îşi purtau războiul împotriva forţelor răului. Bombele explodau; rangerii alergau, se răsuceau în aer, se rostogoleau şi şarjau. Clare văzuse DVD-ul acela şi nenumărate altele din aceeaşi serie atât de des, încât putea spune cu ochii închişi când trebuia să răsune fiecare detunătură.

Asta-i oferea avantajul de a pretinde că era captivată de acţiune în timp ce-şi derula o listă în gând. Cu braţele şi picioarele răşchirate, Liam îţi ţinea capul în poala ei. Când îl privi pe furiş, văzu că avea ochii deschişi, dar sticloşi. De-acum nu mai dura mult.

Harry era întins pe podea, cu un ranger roşu în mână. Neclintirea lui îi spuse că adormise deja. Însă Murphy, bufniţa de noapte, stătea lângă ea – tot atât de vioi şi de fascinat cum fusese când văzuse filmul prima oară.

Avea să rămână treaz şi extaziat până la miezul nopţii, dacă ea i-o îngăduia. Ştia perfect că la final urma s-o implore să mai vadă un episod.

Iar ea trebuia neapărat să-şi plătească facturile, să termine de împăturit lenjeria, să schimbe în plus şi prosoapele, dacă tot era la capitolul ăsta. Şi trebuia să înceapă cartea cea nouă pe care o adusese acasă – nu doar de plăcere, deşi aceasta nu lipsea, ci şi fiindcă vedea în lectură o parte importantă a activităţii sale.

Gândindu-se ce altceva îi mai rămânea pe listă, îşi dădu seama că nu avea nici o şansă de a merge la culcare prea devreme. Era numai şi numai vina ei, îşi aminti, fiindcă se lăsase convinsă de băieţi să vadă două filme de la cap la coadă. Pe de altă parte, concesia îi făcea extrem de fericiţi şi îi oferea ei bucuria de a petrece o seară cuibărită în mijlocul omuleţilor săi.

Lenjeria putea să mai aştepte, însă băieţii n-aveau să fie întotdeauna încântaţi să-şi petreacă seara acasă, uitându-se la filme cu mama lor.

Aşa cum prezisese, în clipa când binele învinse răul, Murphy îi adresă o privire imploratoare cu ochii lui mari, căprui. În mod ciudat, medită ea, era singurul care moştenise culoarea ochilor lui Clint, iar genetica o combinase cu părul ei blond.

– Te rog, mami! Nu sunt obosit.

– Ai văzut două filme. Gata, nici unul mai mult! Îşi întări cuvintele dându-i un bobârnac este nas.

Faţa lui frumoasă, cu nas cârn şi pistrui, se încreţi într-o expresie de o nefericire cumplită.

– Te rog! Numai un episod!

Vorbea ca un om mort de foame, care cerşeşte o coajă de pâine uscată.

– Murphy, a trecut deja ora de culcare. De data asta, Clare ridică un deget când îl văzu deschizând gura. Şi dacă acum ai de gând să te văicăreşti, o să ţin cont de asta pentru următoarea seară cinematografică. Hai, du-te sus şi fă pipi.

– Nu-mi vine să fac pipi.

– Du-te şi fă oricum.

Copilul plecă târşâindu-şi picioarele, de parcă s-ar fi dus la spânzurătoare, în vreme ce ea îl prinse mai bine pe Liam şi se ridică de pe canapea. Părul lui cu bucle bogate, castanii-aurii, mirosea a şampon şi o gâdila pe gât. Îl cără pe trepte până în baia unde Murphy repeta „Nu-mi vine să fac pipi“ în timp ce-şi golea vezica.

– Lasă colacul ridicat şi nu trage apa.

– Trebuie s-o fac. Tu ai spus.

– Da, dar trebuie să meargă şi Liam la toaletă. Ia-o-na-inte şi vâră-te în pat, puiule. Vin imediat şi eu.

Cu dexteritatea oferită de experienţă, Clare îl puse pe Liam în picioare, ţinându-l apoi cu o mână în poziţie verticală şi lăsându-i cu cealaltă în jos pantalonii scurţi ai pijamalei.

– Să facem pipi, voinicule.

– Bine.

Puştiul se legănă şi, când îşi direcţionă jetul, Clare se văzu nevoită să-i ghideze mâna ca să nu fie nevoită mai târziu să cureţe pereţii.

Îi săltă pantalonii şi îşi propuse să-l călăuzească spre pat, dar el se răsuci, ridicându-şi mâinile.

Îl duse în braţe până în cameră – cea menită să fie dormitorul principal – şi-l întinse pe salteaua de jos a unuia din cele două seturi de paturi suprapuse. Murphy era în celălalt pat de jos, ghemuit alături de un Optimus Prime5 de pluş.

– Mă-ntorc imediat, şopti ea. Mă duc să-l iau pe Harry.

Repetă ritualul cu fiul ei cel mare, însă numai până la uşa băii. Harry hotărâse de curând că mama lui era o fată şi că fetelor nu le era permis să asiste când făcea el pipi.

Clare se asigură că era destul de treaz ca să se ţină pe picioare şi ieşi din baie. Tresări uşor când se trânti colacul vasului de toaletă şi aşteptă până când auzi trăgându-se apa.

Harry ieşi clătinându-se.

– În maşină sunt broaşte albastre.

– Hmm. Ştiind că visa des şi că visele lui erau pline de fantezie, îl conduse către pat. Îmi place albastrul. Urcă.

– Cea roşie e la volan.

– Probabil că e cea mai bătrână dintre ele.

Îl sărută pe obraz – el adormise deja din nou –, se duse să-l sărute pe Liam, apoi se aplecă spre Murphy.

– Închide ochii.

– Nu sunt obosit.

– Închide-i oricum. Poate reuşeşti să ajungi la Harry şi la broaştele albastre. Cea roşie conduce maşina.

– Sunt şi câini?

– Dacă vrei tu să fie... Noapte bună.

– ’oapte bună. Putem să ne luăm un câine?

– Ce-ar fi să visezi deocamdată unul?

Aruncă o ultimă privire către băieţii ei, către lumea ei, în lumina veiozei cu Spiderman, după care se duse la parter, să-şi rezolve problemele de pe lista pe care o avea în minte.

Adormi imediat după miezul nopţii, cu cartea în mâini şi cu lumina aprinsă. Visă broaştele albastre cu şoferiţa lor roşie şi câini violeţi şi verzi. În mod bizar, îşi dădu ea seama când se trezi doar cât să stingă lampa, în vis apăruse şi Beckett Montgomery, zâmbindu-i în timp ce ea cobora treptele din librărie.

capitolul 3

La ora nouă, Clare opri maşina pe pietrişul din spatele librăriei Turn The Page. Deoarece mama ei – Dumnezeu s-o binecuvânteze – luase băieţii la ea pentru o zi întreagă, avea timp să lucreze în linişte înainte de a veni Laurie să deschidă magazinul. Îşi agăţă de umăr geanta şi servieta, traversă parcarea către uşa din spate şi o descuie. Aprinse luminile cu un gest scurt şi străbătu încăperea în care depozitau produsele complementare, ajungând în sala din faţă. Adora senzaţia pe care i-o crea magazinul, felul în care se succedau raioanele, rămânând totuşi distincte.

În clipa când văzuse clădirea veche, situată imediat dincolo de marginea pieţei centrale, ştiuse că acel loc avea să-i aparţină. Încă mai ţinea minte entuziasmul şi tulburarea din momentul în care luase decizia. Pe de altă parte însă, cum investiţia provenea din suma oferită de armată soţiilor militarilor căzuţi, Clint devenise, într-un fel, partener în afacerea care urma să le asigure existenţa ei şi copiilor.

Cumpărarea proprietăţii, alcătuirea unui plan de afaceri, deschiderea conturilor, achiziţionarea mobilierului şi a cărţilor, cărţi şi iar cărţi. Intervievarea potenţialilor angajaţi, amenajarea sălilor. Încordarea, stresul, volumul total de timp şi de efort o ajutaseră să reziste. Să supravieţuiască.

Atunci se gândise că magazinul o salvase. Fără el, fără tensiune, fără muncă, fără concentrare, s-ar fi putut nărui, s-ar fi putut topi în lunile de după moartea lui Clint şi dinainte de naşterea lui Murphy.

Trebuise să fie puternică pentru băieţi, pentru ea însăşi. Să fie puternică, să aibă un scop, o ţintă – şi un venit.

Acum le avea, îşi zise, trecând în spatele tejghelei, să pună de cafea. Mama, soţia militarului – văduva – se transformase într-o femeie de afaceri, o patroană.

Între copiii ei şi magazin, orele erau lungi, munca era permanentă. Dar îi plăcea, cugetă, preparându-şi un espresso slab. Îi plăcea să fie ocupată, simţea o satisfacţie profundă ştiind că era capabilă să se întreţină pe ea şi pe copiii ei şi că o făcea adăugând oraşului său natal o afacere solidă.

N-ar fi reuşit fără părinţii ei sau fără susţinerea şi afecţiunea părinţilor lui Clint. Sau fără prietene ca Avery, care-i oferise sfaturi pline de bun-simţ în privinţa afacerilor şi un zid al plângerii.

Duse cafeaua la etaj şi se aşeză la birou. Îşi deschise computerul şi, fiindcă se gândise la părinţii lui Clint, le trimise un e-mail scurt, la care ataşă poze de-ale copiilor, înainte de a trece la actualizarea site-ului web al librăriei.

Când sosi Laurie, Clare îi strigă de sus bună dimineaţa. Mai acordă site-ului câteva minute înainte de a se ocupa de restul e-mailurilor. După ce adăugă nişte articole la o comandă, coborî la parter, unde Laurie era aşezată la computerul ei din spatele zidului despărţitor scund.

– Am primit nişte comenzi frumoase pe internet în timpul nopţii. Am... Laurie îşi ridică sprâncenele deasupra ochilor de culoarea ciocolatei. Hei, azi arăţi extraordinar!

– Ei, mersi. Încântată, Clare se răsuci scurt în rochia verde cu bretele. Dar nu-mi pot permite să-ţi măresc salariul.

– Serios. Radiezi toată.

– Cine nu radiază, pe căldura asta? Mă duc să văd ce se mai întâmplă pe la han, dar îmi iau telefonul, în caz că ai nevoie de mine. Altminteri, o să fiu înapoi cam în jumătate de oră.

– Nu te grăbi. Şi vreau amănunte. A, încă n-ai trimis comanda aia de cărţi la Penguin, nu-i aşa?

– Nu, m-am gândit s-o fac la întoarcere.

– Perfect. O parte dintre comenzile astea ne limitează la un singur exemplar dintr-o serie. O să-ţi explic înainte de a trimite cererea.

– În regulă. Dacă tot ies, ai nevoie de ceva?

– N-ai putea să-l aduci la pachet pe unul dintre băieţii Montgomery?

Clare zâmbi în timp ce deschidea uşa din faţă.

– N-ai nici o preferinţă?

– Am încredere în judecata ta.

Clare ieşi râzând şi îi trimise lui Avery un SMS: Ajung imediat.

Prietena ei apăru aproape instantaneu în uşa restaurantului.

– Şi eu, strigă ea.

Stăteau în colţuri opuse, aşteptând lumina verde a semaforului – Clare în rochia ei răcoroasă, Avery în pantaloni negri trei sferturi şi în tricou.

Se întâlniră la jumătatea drumului, când traversau Main Steet.

– Ştiu al naibii de bine că ţi-ai petrecut câteva ore fără să-i scapi din ochi pe cei trei băieţi, pregătindu-le micul dejun, despărţindu-i când se ciorovăiesc.

– Asta e viaţa mea, încuviinţă Clare.

– Cum se face că nu transpiri niciodată?

– E un har.

O porniră în josul trotuarului, aplecându-se ca să treacă pe sub schele.

– Clădirea asta mi-a fost dragă întotdeauna. Uneori o privesc pur şi simplu pe fereastra biroului meu şi mi-o imaginez aşa cum era.

– Eu abia aştept să văd cum va fi. Dacă le reuşeşte treaba asta, afacerile noastre, scumpo, vor avea precis de profitat. Ca toate celelalte din oraş.

– Să le ţinem pumnii. Ne merge bine, dar dacă am avea aici un hotel ca lumea, mamă, mamă! Aş putea atrage mai mulţi autori, aş organiza evenimente de anvergură. Iar oaspeţii ar veni la tine la prânz sau la cină.

Se opriră o clipă în spate, uitându-se la terenul accidentat, la scânduri şi la moloz.

– Mă-ntreb ce-au de gând să facă aici, zise Avery. Cu balcoanele astea, îţi doreşti ceva fabulos. Circulă zvonuri din belşug. De la o parcare mai spaţioasă până la o grădină sofisticată.

– Eu am auzit de o fântână arteziană şi de o piscină pentru concursuri de înot.

– Să cerem informaţii de la sursă. Când intrară, Avery aruncă o privire spre Clare şi îi strigă, încercând să se facă auzită peste zgomotul asurzitor: Nivelul testosteronului tocmai a sărit la cinci sute de puncte.

– Şi e în creştere. Au păstrat arcadele. Se apropie, studiind deschiderile largi, arcuite, din faţă şi din dreapta. Mă întrebam dacă o să le păstreze. Reprezintă aproape singurul lucru pe care mi-l aduc aminte de pe vremea când aici era un magazin de antichităţi. Mama îl frecventa cu asiduitate. Se apropie de arcada centrală şi remarcă scara provizorie, grosolană. N-am fost niciodată la etaj. Tu?

– M-am furişat o dată, când eram la liceu. Avery studie treptele. Cu Travis McDonald, o pătură şi o sticlă de vin Boone’s Farm Apple. Am făcut-o acolo, sus.

– Ce nebunie!

– Tata m-ar fi omorât, m-ar omorî şi acum, aşa că nu spune nimănui. Oricum, n-a durat prea mult. N-am apucat s-o facem a doua oară, că el s-a speriat. Uşile şi duşumelele scârţâiau. Am vrut să văd ce se-ntâmplă, dar lui îi era îngrozitor de frică. N-a mai reuşit să mişte nimic. Avery începu să urce râzând. N-a simţit nici mirosul de caprifoi – sau n-a recunoscut niciodată.

– Caprifoi?

– Un miros puternic, ameţitor, ca şi cum mi-aş fi îngropat nasul printre lujeri. Cu tot ce se întâmplă acum, aş zice că făptura care bântuia noaptea pe aici s-a mutat.

– Crezi în aşa ceva? În stafii?

– Sigur că da. Se spune că stră-stră-străbunica mea încă mai bântuie prin conacul ei de lângă Edinburgh. Uimită, Avery se opri şi îşi puse mâinile în şolduri. Ooo! Cu siguranţă nu mai arată la fel ca atunci când l-am sărutat pe Travis McDonald.

Dincolo de tocurile nefinisate ale uşilor de la primul etaj era un coridor care mirosea a de toate, de la praf până la lemn şi clei de tapet. Îi auziră pe muncitorii aflaţi deasupra, la etajul al doilea, şi sub ele, la parter. Clare intră în camera din stânga ei. Uşor albăstruie din cauza prelatei care astupa fereastra, lumina se revărsa peste podea.

– Mă întreb ce cameră e asta. Ar trebui să-l găsim pe unul dintre fraţii Montgomery. O, uite, o să aibă o uşă către balcon. Îmi place.

– Apropo de plăcere, uite ce dimensiuni are baia asta! exclamă Avery gesticulând. După cum arată ţevile, adăugă ea când i se alătură Claire, aici o să fie cada, acolo un duş, acolo o chiuvetă dublă.

– E mai mare decât baia mea şi cea a băieţilor la un loc. Invidia pură, nediluată, o străbătu ca un val. Aş putea locui aici. Oare toate sunt la fel de mari? Trebuie să aflu ce cameră e asta.

Se grăbi să traverseze dormitorul, apoi se întoarse, gata să treacă dincolo de cadrul uşii. Şi se ciocni de Beckett.

Mâinile lui se ridicară, vrând s-o ajute să-şi menţină echilibrul. Clare se întrebă dacă părea tot atât de surprinsă şi de tulburată ca el. Probabil mai mult decât el, îşi imagină, întrucât ciocanul pe care-l purta la centură o împungea în şold, provocându-i o durere acută.

– Scuze, rostiră într-un glas, şi ea râse.

– Încep eu. Nu mă uitam pe unde merg. Mărimea băii de aici m-a lăsat cu gura căscată. Mă duceam să te caut.

– Pe mine?

– S-ar fi cuvenit să vin la tine încă de la început, dar toată lumea era extrem de ocupată. Trebuie să aflu ce cameră e asta înainte de a mă muta în ea.

– Înainte de... Ha! Mintea îi era copleşită de parfumul ei, de faptul că o simţea sub palmele lui, de cenuşiul incredibil al ochilor care-l priveau candid. Probabil c-o să-ţi placă mai mult când o să fie gata.

– Zugrăveşte-mi-o.

Pentru o jumătate de secundă, Beckett interpretă cuvântul ad litteram şi se întrebă dacă Owen adusese varul. Se retrase deliberat cu un pas. Coeficientul lui de inteligenţă se micşora evident cu cincizeci de puncte când o atingea pe Clare.

– Păi...

– E proiectul tău.

– În cea mai mare parte. A, bună, Avery.

În ochii ei licărea un hohot de râs.

– Mă gândeam c-oi fi înghiţit vreo pilulă care m-a făcut invizibilă. Nu-mi vine să cred cât de mult s-a schimbat locul ăsta, Beck. Ultima oară când am fost aici erau geamuri şi cărămizi sparte, porumbei şi stafii.

– Geamurile şi cărămizile n-au fost o corvoadă la fel de grea ca porumbeii, crede-mă. Iar stafia încă o mai avem pe-aici.

– Serios?

El făcu în glumă cu ochiul şi-şi potrivi mai bine şapca prăfuită.

– Nu răspândi vestea, te rog. Întâi trebuie să stabilim dacă ea va fi o piedică sau un atu.

– Ea. Caprifoi.

Beckett înălţă din sprâncene.

– Da. De unde ştii?

– Am avut o scurtă întâlnire, cu ani în urmă.

Văzând expresia feţei lui, Avery îşi trecu degetul peste buze, ca şi cum ar fi tras un fermoar, apoi îşi duse mâna la inimă.

– Apreciez asta. Oricum, camera se numeşte Titania şi Oberon.

– Cada de aramă.

Clare se duse glonţ spre baie, în foşnetul fustei.

– Imensa cadă de aramă, confirmă Beckett, urmând-o. Acolo, de-a lungul peretelui. Plăcile de faianţă o vor scoate în evidenţă, vor rivaliza cu ea, având nuanţe arămii şi pământii. Podele încălzite. Toate băile vor avea dalele încălzite.

– Nu mai am mult şi încep să plâng.

Simţindu-se mult mai în largul său, el îi zâmbi.

– Acolo va fi duşul. Uşi de sticlă fără rame, dispozitive de fixare din bronz lustruit. În partea aia se va afla un suport de prosoape încălzit, o altă trăsătură comună a tuturor băilor. Două chiuvete de aramă, ambele pe acelaşi gen de suport din lemn, cu un blat de cupru între ele. WC-ul o să fie acolo.

– Renumita toaletă magică, comentă Avery. Despre asta s-a dus vestea. Ceva care e în acelaşi timp bideu şi vas de toaletă, la care se trage apa automat, iar capacul se saltă când te apropii de el, îi explică ea lui Clare.

– Fugi de-aici!

– La dispoziţia dumneavoastră. Beckett se întoarse în dormitor cu un zâmbet larg. Patul va fi acolo, cu faţa către cameră. Cadru din fier, cu baldachin deschis, în nuanţe de aramă şi de bronz, cu un model cu lujeri şi frunze. E o frumuseţe.

– Ca o boltă de verdeaţă, murmură Clare.

– Asta e intenţia. O să-l drapăm în parte, adică o vor face oamenii noştri care se ocupă de stofe. O comodă acolo, cu un televizor cu plasmă deasupra. Noptiere lăcuite şi veioze ca nişte arbori. Cred că sub fereastră e nevoie de o banchetă. Pereţi de un verde palid şi nişte perdele fine la ferestre – facem jaluzele din lemn întunecat, pentru intimitate, iar geamurile vor fi dintr-o sticlă specială. Adăugaţi câteva accesorii, şi gata.

Clare oftă.

– Un umbrar romantic pentru doi, în miez de vară sau de iarnă.

– Vrei să ne scrii broşura de prezentare? De fapt, nu glumeam, adăugă el, când o auzi râzând.

– O! Evident luată prin surprindere, Clare îşi roti privirea prin camera goală. Pot să vă ajut dacă tu...

– Eşti angajată.

Ea ezită, apoi zâmbi.

– Atunci ai face bine să ne oferi un tur amănunţit. În mai multe etape, spuse, uitându-se la ceas. Acum mi-au mai rămas doar câteva minute.

– Mie mi-ar plăcea cu adevărat să văd spaţiul destinat bucătăriei. Nu mă pot abţine, zise Avery. E ca o boală.

– Vă duc jos. O să ne continuăm drumul către etajele superioare când o să ai timp, îi spuse lui Clare.

– Perfect. Asta ce e?

Beckett aruncă o scurtă privire în jur în timp ce ieşeau.

– Elizabeth şi Darcy.

– Pur şi simplu ador Mândrie şi prejudecată. Ce-o să... Nu, nu, nu-mi spune. Nu mai ajung niciodată la lucru.

– Să-ţi enumăr doar trăsăturile esenţiale, zise el în timp ce coborau. Tăbliile de la cap şi de la picioare ale patului vor fi tapisate în culoarea lavandei şi a fildeşului, cada va fi albă, în formă de papuc, dalele într-o combinaţie de crem şi auriu pal.

– Hmm, elegant şi fermecător. Domnişoara Bennett şi domnul Darcy ar fi de acord.

– E clar că trebuie să scrii prezentarea.

La baza scărilor o luă la dreapta, schimbându-şi brusc direcţia când îl auzi pe Ryder înjurând în spălătorie.

– Dar-ar naiba.

– E o problemă, răspunse Owen. O s-o rezolv.

– Ce problemă? se interesă Beckett.

Owen îşi îndesă mâinile în buzunarele pantalonilor săi de tâmplar.

– Karen Abbott e gravidă.

– Mama ta nu ţi-a vorbit niciodată despre sexul protejat? întrebă Avery, strecurându-se pe lângă braţul lui Beckett.

Owen îi adresă o privire lipsită de expresie.

– Ce nostim. Copilul este al lui Jeff Corver. Au tot ieşit împreună de anul trecut, când Chad a plecat la facultate.

– Au făcut mai mult decât să iasă, bombăni Ryder. Iisuse, ea trebuie să aibă patruzeci şi ceva de ani. Cum a reuşit să rămână gravidă la vârsta asta?

– Observ că nu te întrebi cum a reuşit Jeff Cover s-o lase gravidă la vârsta lui, bombăni Avery.

– Are patruzeci şi trei de ani. Owen ridică din umeri. Ştiu pentru că am discutat cu ea despre postul de administrator al hotelului. Ajunseserăm la o înţelegere. Acum se mărită cu Jeff şi aleg nume pentru copil.

– E ca naiba. Din punctul nostru de vedere, adăugă rapid Beckett observând privirea dezaprobatoare pe care i-o aruncase Clare. O cunoaştem pe Karen – ea, mama şi Owen se ocupă de detalii. La naiba, ea a ales culorile zugrăvelii pentru apartamentul administratorului, de la etajul doi.

– Şi avea experienţă în activitatea hotelieră, se amestecă Owen. A lucrat la Clarion. O să-mi întind antenele ca să caut un înlocuitor.

– Ştiu pe cineva, interveni Avery ridicând un deget. Cunosc persoana ideală. Hope, spuse, întorcându-se spre Clare.

– E persoana ideală, într-adevăr.

– Hope şi mai cum? vru să ştie Owen. Cunosc pe toată lumea, şi nu ştiu nici o Hope ideală.

– Beaumont, şi ai întâlnit-o o dată, aşa cred, când a venit aici în vizită, dar n-o cunoşti. Am fost colege de facultate şi am păstrat o relaţie destul de strânsă. Este la Washington şi se gândeşte să se mute.

– Ce-o face ideală? întrebă Ryder.

– Pentru început, o diplomă în management hotelier, apoi vreo şase ani de experienţă la Wickham – un hotel boutique şic din Georgetown. În ultimii trei ani a fost directoare.

– Sună prea perfect. Care-i hiba?

– Nici una în ceea ce-o priveşte pe Hope. E vorba de nemernicul cu care-a fost încurcată şi ai cărui părinţi sunt proprietarii hotelului. A lăsat-o baltă pentru o pipiţă cu pedigri şi ţâţe artificiale.

– Îşi duce contractul până la capăt, dovedind că este o profesionistă desăvârşită, completă Clare. Caută un loc unde să se mute, îşi cântăreşte opţiunile.

– Din Georgetown la Boonsboro? Ryder ridică din umeri. De ce-ar face-o?

– De ce nu? contraatacă Avery.

– Eu şi Avery am încercat s-o convingem să se mute aici sau, oricum, mai aproape de noi. Regiunea îi place. Cu cât se gândea mai mult la asta, Clare o dorea mai mult. Vine din când în când în vizită la Avery, aşa ne-am împrietenit. Anul trecut am fost la Wickham pentru un weekend între fete şi pot să depun personal mărturie că Hope se descurcă excelent.

– Chiar crezi că o să treacă de la conducerea unui hotel de lux dintr-o metropolă la un han dintr-un orăşel ca al nostru?

Avery îi zâmbi lui Owen.

– E posibil, mai ales dacă locul ăsta o să arate şi în rest la fel de bine ca Titania şi Oberon.

– Am nevoie de mult mai multe informaţii, insistă bărbatul.

– Prezintă-mi spaţiul rezervat pentru bucătărie, şi pe urmă poţi veni la local. O să-ţi ofer toate detaliile despre ea şi o să-i dau telefon, dacă vrei.

– S-a făcut.

– Cum arată? strigă Ryder.

– Ăsta e unul dintre motivele care fac din Jonathan Wickham un nemernic. Cum să părăseşti pe cineva care arată ca Hope, are inteligenţa şi energia ei, pentru o snoabă înţepată, o adevărată prădătoare socială?

– Confirm. Trebuie să mă întorc la muncă, zise Clare. Să-mi spui ce părere are Hope. Ar fi extraordinar. Îndreptă spre Beckett o privire radioasă. O să fii aici mai târziu? Aş putea reveni pe la două, două şi jumătate.

– Sigur că da.

– Atunci pe curând. A, şi-o să fiţi cu adevărat norocoşi s-o aveţi pe Hope dacă treaba asta iese bine. Este într-adevăr perfectă.

Ryder se încruntă în timp ce ea ieşea în grabă.

– Nu-mi place perfecţiunea. Pentru că nu există niciodată, dar nu vezi beleaua decât prea târziu.

– Ţi-am admirat şi ţi-am invidiat întotdeauna optimismul.

– Optimiştii nu văd niciodată bocancul repezit spre ei înainte de a le trimite boaşele tocmai în gât. Optimismul ţine de modul în care o femeie de patruzeci şi trei de ani ajunge să aibă un fiu la facultate şi un altul la dospit.

– Owen o să rezolve problema. Asta face întotdeauna.

*

Clare se întâlni cu un agent de vânzări, apoi, în timp ce semna pentru o livrare, stătu de vorbă cu tipul care se ocupa de aprovizionare. Îi plăceau mărfurile noi, îi plăcea să deschidă cutii de carton şi să găsească înăuntru zeci de cărţi între coperţile cărora se găseau atâtea poveşti, atâtea lumi, atâtea cuvinte.

În timp ce le punea pe rafturi, se întrerupse când mobilul o anunţă că primise un SMS şi zâmbi citind mesajul lui Avery.

H o să vorbească mâine cu O. Dacă se-nţeleg, H vine în weekendul următor pt. interviu.

Ţin pumnii, răspunse ea.

„N-ar fi minunat?“ se gândi. Nu numai pentru Hope, ci pentru toată lumea. În felul acesta ar fi avut o prietenă ceva mai jos pe stradă şi o alta chiar vizavi. Ar fi putut trece când şi când pe la han s-o vadă pe Hope, să viziteze toate camerele acelea superbe. Aveau să fie superbe, acum era sigură.

În primăvara următoare avea să rezerve Titania şi Oberon pentru aniversarea părinţilor ei. Sau poate Elizabeth şi Darcy. Un cadou ideal, romantic şi deosebit. Familia Montgomery trebuia să sugereze asta, subtil, în broşura de prezentare.

Ar fi trebuit să-şi noteze câte ceva.

Îşi scoase telefonul, pregătindu-se s-o facă, apoi îl îndesă la loc când îşi făcu apariţia una dintre clien-tele obişnuite, urmată de fetiţa ei care abia învăţase să meargă.

– Bună, Lindsay, bună, Zoe.

– Trebuie carte!

– Cui nu-i trebuie?

Fermecată ca întotdeauna, Clare o ridică pe Zoe în braţe, sprijinindu-şi-o pe şold.

– Eram la o stradă distanţă, îi povesti Lindsay, şi n-aveam de gând să opresc. Dar ea era atât de entuziasmată, încât sărea în sus de pe bancheta maşinii.

– Jur c-o angajez imediat ce permite legea, n-aştept nici un minut în plus.

Clare sărută buclele negre ale fetiţei şi o duse la raionul cu titluri pentru copii.

Când plecară – cu două cărţi pentru Zoe, una pentru mămica şi o poşetă frumoasă, de forma unei pisicuţe de pluş, pentru aniversarea unei nepoate –, Clare era deja la curent cu toate bârfele despre celebrităţi, cu acelea despre concetăţeni, cu faptul că nepoata mămicii câştiga din nou în greutate şi cu noul regim pe care-l ţinea Lindsay.

Când uşa se închise în sunetul clopoţeilor, Laurie scoase capul din anexă.

– Am dezertat pe de câmpul de luptă.

– Am băgat de seamă.

– Tu te descurci cu ea mai bine decât mine. Îmi dă dureri de cap.

– Pe mine nu mă deranjează. Simte nevoia să stea din când în când de vorbă cu un adult. Plus că a cheltuit mai bine de patruzeci de dolari. Ai fost să mănânci? Nu e nici o problemă dacă vrei să ieşi puţin.

– Mi-am adus prânzul cu mine. Lindsay nu e singura care ţine regim. O să mănânc salată de linte în spate. Tocmai a venit Cassie. Pregăteşte câteva comenzi de pe net pentru expediere.

– Stau eu la vânzare. Trebuie să mă duc iar la han pe la două, dar o să mă întorc înainte de a-ţi încheia tu ziua de lucru.

– Strigă-ne dacă eşti prea ocupată. O să vină una din noi.

Spera să fie necesar. Nu se putea spune că magazinul ar fi fremătat de clienţi în ziua aceea. I-ar fi prins bine alte câteva Lindsay înainte de ora închiderii, se gândi Clare, scoţându-şi din frigider o băutură răcoritoare.

O luă cu ea în raionul pentru copii, unde strânse jucăriile cu care se distrase Zoe în timp ce mama ei îşi făcea turul printre rafturi. Şi se gândi la buclele moi şi negre ale fetiţei.

Nu şi-ar fi schimbat băieţii cu nimic altceva de pe pământ sau din ceruri, dar îşi dorise întotdeauna în taină o fetiţă. Rochiţe frumoase, panglici şi funde, păpuşi Barbie şi balerine.

Pe de altă parte, dacă ar fi avut o fată, aceasta ar fi fost probabil băieţoasă, învăţând de la fraţii ei să iubească personajele din filmele cu roboţi şi lupte.

Poate că Avery avea să se îndrăgostească şi să aducă pe lume o fetiţă. Clare ar fi putut atunci să-şi joace rolul de mătuşă şi să cumpere în sfârşit tot felul de flecuşteţe şi de zorzoane.

Ar fi fost amuzant, decise ea în timp ce punea la loc cărţile şi animalele de pluş. S-o vadă pe Avery îndrăgostindu-se, s-o ajute la planurile de nuntă şi să trăiască alături de ea entuziasmul venirii pe lume a unui bebeluş. Copiii lor ar fi putut să crească împreună. Băieţii ei aveau un avans serios, dar chiar şi aşa. Pe urmă, peste mulţi ani, fiica lui Avery şi... probabil Murphy, ţinând cont de vârstă, s-ar fi îndrăgostit unul de altul, s-ar fi căsătorit şi le-ar fi dăruit amândurora nepoţi superbi.

Clare râse în sinea ei, trecându-şi degetele peste coperta unei cărţi pentru copii.

Basme, cugetă ea. Fusese întotdeauna leşinată după ele. Şi după finalurile fericite, când totul se aranja la fel de frumos ca o fundă în părul unei fetiţe.

Poate că acum îi plăceau mai mult ca oricând, recunoscu ea. Acum, când ştia ce înseamnă o adevărată pierdere. Poate de aceea avea nevoie să creadă în vinieta strălucitoare care venea după „au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi“.

– Pe mine mă visezi cu ochii deschişi?

Sări în sus la auzul vocii din spatele ei, se întoarse şi încercă să nu clipească speriată când dădu cu ochii de Sam Freemont.

– Nu făceam decât să pun lucrurile în ordine. I se adresă cu jovialitate, amintindu-şi că bărbatul mai şi cumpăra uneori câte ceva, pe lângă faptul că o pisa propunându-i o întâlnire. N-am auzit clopoţelul.

– Am intrat prin spate. Ar trebui să-ţi instalezi un sistem de pază, Clare. Îmi fac griji când mă gândesc că lucrezi în locul ăsta.

Ea remarcă tonul condescendent cu care rostise ultimele două cuvinte şi făcu eforturi ca să-şi păstreze amabilitatea.

– Laurie şi Cassie sunt în anexă. În plus, există o cameră de supraveghere. De fapt, în clipa asta ne pot vedea, sublinie Clare. Ce pot să fac pentru tine, Sam?

– E vorba de ceea ce pot face eu pentru tine. Se sprijini de zidul care despărţea cele două încăperi. Adoptă o atitudine studiată în costumul lui bej – cu cravata de un albastru strident aleasă, îşi imagină ea, ca să-i pună în valoare ochii. Am în buzunar un cec de toată frumuseţea. Se bătu cu palma peste locul pomenit, apoi îi făcu vesel cu ochiul. Te duc la cină, la clubul meu. Putem sărbători.

Ea se gândi că avea frecvent cecuri grase, ţinând cont că lucra – când avea chef – în magazinul de maşini al tatălui său şi că mama lui provenea dintr-o familie bogată. În mod cert, nu scăpa nici un prilej de a se lăuda cu banii săi.

– Felicitări, şi-ţi mulţumesc pentru invitaţie. Dar cina la club nu dă rezultate în cazul meu.

– O să-ţi placă. Am reţinut cea mai bună masă.

„Întotdeauna tot ce e mai bun, se gândi ea. Ce e mai mare, ce e mai scump.“ Sam rămânea mereu acelaşi.

– Iar eu o să fiu la masa mea din bucătărie, convingându-mi cei trei băieţi să-şi mănânce porţiile de broccoli.

– Îţi trebuie o fată care să stea la tine şi să se ocupe de gospodărie. Mama ar putea să te ajute în privinţa asta.

– Îmi imaginez c-ar putea, dacă aş fi interesată, dar nu sunt. Ei, trebuie să...

– Am ceva timp acum. Mergem să luăm un prânz cu şampanie.

– Eu n-am – se auzi clopoţelul uşii din faţă – timp. E evident. Scuză-mă. În loc să treacă pe lângă el, pătrunse în încăperea principală prin cealaltă deschidere, gata să sărute pe indiferent cine întrerupsese sâcâitoarele demersuri ale pretendentului. Justine! Tocmai am fost pe la han în dimineaţa asta. Carolee. Îmi pare atât de bine să vă văd pe amândouă.

Justine îşi scoase ochelarii cu ramă roşie şi îşi flutură o mână în dreptul feţei.

– Venim pe jos de la Bast. Doamne, ce căldură! Iar tu, în rochia asta, eşti răcoroasă şi proaspătă ca îngheţata... nu, ca şerbetul de lămâie.

Carolee se lăsă să cadă pe unul dintre scaunele măsuţei de lângă vitrină.

– Doamne, mi-ar prinde bine nişte şerbet cu lămâie. Vrem să ne delectăm cu câte una din savuroasele tale cafele cu gheaţă.

– Săptămâna asta, specialitatea casei e Cookie Dough Jo. O nebunie!

– Dă-ne două. Justine îşi aruncă poşeta pe masă, apoi se întoarse către raft. Nu ştiam că asta a apărut deja. Înşfăcă o carte. E la fel de bună ca ultima scrisă de ea?

– De fapt, cred că e chiar mai bună.

– Ei, popasul la tine o să mă coste mai mult decât preţul unei cafele delicioase.

Justine îşi arcui sprâncenele când auzi uşa din spate trântindu-se.

– Sam Freemont, exprimându-şi supărarea, o lămuri Clare. Iar cafeaua e din partea casei, ca mulţumire fiindcă aţi pus capăt insistenţei sâcâitoare cu care mă invita să iau masa la club.

– Sam Freemont e un mic nemernic care s-a maturizat devenind unul mare. Frumoşii ochi căprui ai lui Carolee căpătară o expresie dură. Îţi mai aduci aminte, Justine, cum a răspândit zvonuri despre Darla mea? S-a tot ţinut de capul ei ca să meargă împreună la balul de sfârşit de an şi, când un simplu „nu“ n-a dat rezultate, a trebuit să-i spună ferm să spele putina.

– Sau nişte cuvinte care-au avut efectul ăsta, adăugă Justine, făcându-şi sora să afişeze un zâmbet feroce.

– Corect. Iar el a răspândit zvonul că era însărcinată şi nu ştia cine e tatăl.

– Şi Ryder i-a tras o mamă de bătaie. Nu c-ar fi recunoscut vreodată, iar ceilalţi băieţi au respectat legământul frăţesc de tăcere. Însă eu am ştiut, şi i-am cumpărat CD player-ul pentru care făcea economii, dându-i de înţeles că eram de acord cu gestul lui.

– Au sângele neamului Riley, şi le poartă de grijă alor lor. Ca şi cei din familia Montgomery. Carolee împunse aerul cu un deget. Aşa a fost crescut băiatul ăsta, Freemont. Groaznic de răsfăţat. Maică-sa a fost cea mai rea – niciodată n-am putut s-o sufăr pe femeia asta –, dar şi taică-său e la fel de vinovat că i-a cântat în strună. Tot ce-a vrut, oricând a vrut. Iar el o face pur şi simplu pe stăpânul cu toată lumea.

– Ea a căpătat ce merita, nu? Justine ridică din umeri. Un mare nemernic drept fiu.

Clare zâmbi în timp ce pornea aparatul de espresso. Justine Montgomery era exact ceea ce-şi dorea ea să devină. Inteligentă, puternică, o mamă excelentă, iubită de fiii săi. O femeie atrăgătoare, cu trupul păstrat într-o formă excepţională înveşmântat cu nonşalanţă în pantaloni trei sferturi eleganţi şi o bluză albă, subţire.

Carolee, care se ridicase să treacă în revistă cărţile alături de sora ei, avea pielea de un auriu palid şi era aproape tot atât de înaltă, cu o constituţie delicată.

Erau legate una de alta de parcă ar fi fost siameze, îşi zise Clare.

Justine se apropie şi aşeză două cărţi pe tejghea.

– Ştii, scumpo, dacă spui un singur cuvânt, Ryder sau fraţii lui pot să-l ameninţe pe Sam ca să-l îndepărteze.

– Mulţumesc, sincer, dar pot să mă descurc fără probleme.

– Păstrează şi asta ca rezervă. A, Owen mi-a povestit că tu şi Avery aţi făcut o propunere pentru postul de administrator al hanului, acum, când Karen cumpără scutece.

– Hope ar fi minunată. Cred că locul ăla merită pe cineva atât de talentat ca ea. Deocamdată, Beckett nu ne-a dezvăluit planurile decât pentru o cameră, Titania şi Oberon, însă m-am îndrăgostit pe dată de ea. O am pur şi simplu în faţa ochilor.

– Tu şi Avery aveţi capete sănătoase pe umeri, aşa că am toată încrederea în recomandarea voastră. Locul acela mi-a cucerit inima. Inimile amândurora, nu-i aşa, Carolee?

– Nu m-am mai distrat niciodată atât de bine, în toată viaţa mea. Am dat o mână de ajutor la alegerea tuturor obiectelor, de la paturile cu baldachin până la savoniere. Săptămâna viitoare o să avem un concurs de mirosit.

Clare, care adăuga frişcă bătută în cafelele cu gheaţă, se opri.

– Poftim?

– Arome, îi explică Justine râzând. Tu ne-ai pus în legătură cu Joanie de la Cedar Ridge Soaps.

– O, e nemaipomenită, nu? Mi-a povestit că urma să vă aprovizioneze cu toate cosmeticele, numai de fabricaţie locală. Cred că e o idee minunată.

– Cu fiecare cameră avându-şi parfumul specific.

– Ei, asta-i o idee fabuloasă. Săpunuri, şampoane, loţiuni. V-aţi gândit să faceţi pulverizatoare?

Justine îşi îngustă ochii.

– Nu până-n clipa asta. Le poate face ea?

– Da. Eu le folosesc acasă.

– Carolee...

– Notez.

– Cafeaua arată într-adevăr grozav. Justine luă ambele căni şi-i duse una surorii sale. Ai un minut, Clare?

– Bineînţeles.

– Vreau să discut cu tine despre bibliotecă. O să apelăm la anticariate pentru grosul volumelor, aşa cred, dar aş vrea să pun printre ele şi unele noi. Vreau romane de dragoste, thrillere, poveşti cu mistere. Genul de cărţi pe care şi-ar dori cineva să le citească într-o zi ploioasă sau încovrigat în faţa focului într-o noapte rece. Poţi face o listă cu sugestii?

– Sigur că da.

– Un amestec de ediţii broşate şi cartonate. Şi ceva titluri cu specific local. Monografii despre regiunea noastră. În privinţa asta nimeni n-are o viziune de ansamblu mai bună ca tine. Poţi pune o parte pe listă acum, şi alta mai către începutul anului viitor. Adaugă asta la cărţile pentru fiecare cameră. În plus, Beckett spune că poţi face rost de DVD-uri.

– Absolut.

– Ei, vreau DVD-uri pentru toate camerele, şi o să-ţi dau o listă cu ceea ce am vrea să le oferim clienţilor. Desigur, aici poţi să completezi cu ideile tale, dacă-ţi vine ceva în gând.

– O s-o fac, zise Clare cu un zâmbet larg. E amuzant. O să trec pe acolo ceva mai târziu, ca să mă orientez mai bine. Beckett m-a întrebat dacă-l pot ajuta să scrie o broşură de prezentare.

– Da?

– Dacă e bine aşa.

– Mie-mi convine de minune.

Justine zâmbi, lingându-şi frişca bătută de pe vârful degetului.

capitolul 4

Înarmată cu un blocnotes, Clare traversă Main Street. Abia aştepta să primească descrierile tuturor camerelor ca să purceadă la conceperea broşurii. În felul acesta avea să-şi întărească sentimentul că participa la realizarea proiectului, chiar dacă într-un rol minor. Pe deasupra, urma să ajute la alegerea şi la achiziţionarea cărţilor şi a DVD-urilor.

Se întrebă cum avea să arate biblioteca. Oare planurile prevedeau un şemineu? Spera din tot sufletul. Poate, dacă îşi croia drum pas cu pas, aveau s-o lase să ajute la organizare.

Intră prin spate, printre bocănituri şi huruieli.

– Să ţi-o tragi, Mike, se auzi un glas, pe ton degajat, după care veni răspunsul:

–Nu pot, că soră-ta a făcut o treabă atât de bună azi-noapte!

Râsetele se rostogoliră, ajungând la ea exact înaintea lui Beckett, care se opri, o privi cu ochi holbaţi, apoi lăsă aerul să-i iasă din plămâni.

– Doamnă în casă, strigă el cu voce sonoră. Îmi cer scuze.

– Nici o problemă. Credeam că sunt doamne în casă.

– Mama şi Carolee inspectează etajul al doilea. Şi, oricum, sunt obişnuite cu aşa ceva. Aşadar, OK. Ah...

Părea cu gândul în altă parte, observă ea. Preocupat. Şi uşor derutat.

– Dacă momentul nu e bine ales, pot să...

– Nu, ne străduiam doar să-i dăm viteză. Putem începe chiar de aici.

Uşurată că nu trebuia să-şi amâne vizita, Clare se răsuci, descriind un cerc complet.

– Unde suntem aici?

– Te afli în hol – pe unde ai intrat vor fi nişte uşi duble de sticlă, cu vedere spre curte. Podeaua va avea un mozaic centrat astfel încât să pună în valoare masa mare, rotundă, plasată sub candelabru. Sistemul de iluminat va avea un aer cool, sugerând nişte bucăţi de sticlă albă, topite. Mama vrea să punem pe masă flori mari, care să atragă privirile. Două scaune joase, fără braţe, acolo.

– Spune-mi că lăsaţi cărămida pereţilor la vedere.

– Da. Scaunele şi mozaicul dau aerul unui conac franţuzesc, combinându-se perfect cu stilul rustic: tapiserie din pai, de culoare verde, scaune cu nituri de bronz. Mama încă mai caută o masă potrivită pentru ele. Poate încă un scaun în colţ, şi cred c-o s-avem nevoie de ceva pe peretele din faţă.

Ea studie locul, încercând să vadă imaginea în minte.

– Poate o servantă mică.

– Poate. Decoraţiunile rămân de ales, dar vor fi oricum cu specific local. Avem deja o listă a obiectelor de artă şi a artiştilor, cu preţuri.

– Este o idee excelentă. Beckett turuia atât de repede, încât ea presupuse că se grăbea. Lua notiţe cu toată iuţeala de care era în stare, străduindu-se să ţină pasul. Aşadar e un loc de trecere? Sau unul unde te aşezi cu o cană de cafea sau de ceai, sau poate cu un pahar de vin? N-ai spus nimic despre vreun birou sau de vreo tejghea pentru înregistrarea oaspeţilor, aşa că...

– Aici e recepţia, cu intrare dinspre stradă. Te duc acolo. Dacă o iei la stânga ajungi în bar. Beckett arătă cu un gest vag un culoar scurt. Acum e plin cu echipamente şi cu materiale. E lung şi puţin cam îngust. Pe vremuri era intrarea trăsurilor.

– Un loc pentru... lenevit?

– Pentru socializare. Ceva în genul unui pub modern, aşa cred. Aducem canapele şi fotolii de piele. Divane mari, pe rotile, în faţa fotoliilor cu rezemători laterale pentru cap. Mama a optat pentru galben.

El zâmbi pentru prima oară, părând să se relaxeze.

– Eram sigură că Ray o s-o convingă.

– Galben ca untul, piele de culoarea untului.

Cu gândul la copii, Clare încercă să-şi imagineze cum ar fi fost să aibă o canapea din piele galbenă, însă pur şi simplu nu reuşi.

– Pariez c-o s-arate fabulos.

– Mama şi Carolee jură că senzaţia finală va fi aceea a unui club exclusivist. Vom mai avea un soi de masă pentru jucat cărţi sau alt gen de masă pentru jocuri, cu scaune de culoarea lămâilor verzi. Un televizor cu plasmă, cu diagonala de optzeci de centimetri. Trei lustre cu frunze de stejar. Încă mai finalizăm detaliile.

– Nu pot să cred în ce stadiu înaintat aţi ajuns şi cum puteţi mobila o clădire încă în construcţie. Clare vorbea luând în acelaşi timp notiţe. Ar fi trebuit să ştiu că Justine n-o să umble după creton şi după pânză cadrilată.

– Vrea un giuvaier, cu toate faţetele minuţios prelucrate. O să i-l oferim.

Clare îşi ridică uimită privirea.

– Sunteţi nemaipomeniţi. Asta-mi doresc pentru mine şi pentru băieţii mei. Afecţiune, lucru în echipă, înţelegere.

– Te-am văzut împreună cu puştii tăi. Aş spune că ai deja ceea ce-ţi doreşti.

– În unele zile mă simt ca un maestru de ceremonii într-un circ cu trei arene, locuit de demoni. Îmi imaginez că mama ta a simţit acelaşi lucru.

– Dacă o s-o întrebi, o să-ţi spună că lucrurile nu s-au schimbat prea mult.

Într-adevăr, părea preocupat, distrat – şi, pe deasupra, extraordinar de sexy. Dar se înşelase crezându-l derutat. Cunoştea toate faţetele strălucitoare şi atent fasonate ale giuvaierului pe care-l creau.

Îşi aduse aminte că-l visase într-o noapte şi, roşind, se întoarse cu spatele.

– Ce e acolo, jos?

– Camera ADA6 şi intrarea din faţă a sălii de mese.

– Care e camera ADA?

– Marguerite şi Percy.

– The Scarlet Pimpernel7. Apropo de francezi. Clare îşi răsfoi blocnotesul. Înclinându-şi capul, Beckett văzu că-l împărţise în fascicule cu denumirile camerelor în antet. Pot s-o văd? ceru ea.

– Deocamdată nu e mare lucru, întrucât şi acolo am depozitat materiale. E cea mai mică, adăugă el, conducând-o pe culoarul scurt. A trebuit să ţinem cont de structura clădirii şi de legea ADA. Încap două paturi normale, cu o noptieră între ele, şi această lampă mare, cu ornamente bogate, care a fost a bunicii mele.

– Aduceţi obiecte de familie?

– Ici şi colo, unde se potrivesc. Aşa vrea mama.

– Este absolut încântător. Paturile se vor afla în faţa ferestrelor?

– Exact. Vor avea căpătâiul din nuiele împletite, căptuşit cu stofă – pentru eleganţă şi intimitate. Banchete din ratan, cu perne din materiale fanteziste la picioare. O oglindă mare, ornamentată, pentru peretele ăsta, imediat ce intri. Pereţii şi mulura vor fi crem, iar plafonul – albastru-deschis.

– Un tavan albastru! Dintr-un anumit motiv, i se păru minunat de romantic. Se întrebă de ce nu se gândise niciodată să-şi văruiască tavanele altfel decât într-un alb monoton. Probabil că uitase cum să fie romantică. Pare foarte franţuzesc, remarcă ea. Aţi ajuns atât de departe încât să vă gândiţi şi la aşternuturi?

– După dezbateri îndelungate, uneori aprinse, am hotărât să folosim o lenjerie de pat pe gustul persoanelor sofisticate – albă sau ecru, în funcţie de cameră. Pentru învelit, pilote umplute cu puf, în locul păturilor multicolore. O mulţime de perne decorative, în tonuri neutre, poate şi o pernă-rulou, şi cuverturi de caşmir.

– Cuverturi de caşmir? Îmi rezerv o cameră chiar în momentul ăsta. Pene de păun.

– Asta e un soi de înjurătură?

– Ar trebui să existe undeva pene de păun. Ştiu, se spune că aduc ghinion, dar sugerează o atmosferă franţuzească, opulentă.

– Iau notă. Pene de păun. Ăsta e spaţiul cel mai problematic, dar cred c-o să fie aranjat aşa cum trebuie.

– Mie-mi place deja. Unde e baia?

Clare reuşi să pătrundă înăuntru, păşind peste găleţi şi scânduri.

– Ai grijă pe unde calci, o avertiză el, luând-o de braţ. N-are cadă, doar o cabină de duş luxoasă, cu tot felul de jeturi. Vasul chiuvetei e din cristal, pe o consolă de fier. Plăci de faianţă crem şi de un auriu estompat, cu flori de crin.

– Mais oui, spuse ea, cu un zâmbet larg.

– Am găsit nişte rafturi de perete din fier, cu marginile rulate. Principiile şi spaţiul impun o serie de limitări.

– Nu e o formulare potrivită pentru reclamă. Ar trebui mai degrabă ceva de genul „satisfacerea necesităţilor speciale se îmbină cu un confort spectaculos. Grandoarea unei epoci apuse alături de toate facilităţile... nu, desfătările. Toate desfătările din zilele noastre.“

Scriind frenetic în carneţel, se retrase cu un pas, dar se împiedică de un morman de cutii cu vopsea.

– Atenţie!

Beckett o prinse de mijloc ca s-o echilibreze, în timp ce ea îi înşfăca braţul, ţinându-se ca să nu cadă.

Pentru a doua oară în ziua aceea stătură unul lângă celălalt, cu trupurile lipite, privindu-se în ochi. Dar de data asta lumina era slabă, filtrată prin prelata albastră. Era aproape ca lumina lunii.

Uşor ameţită, se gândi că era ţinută în braţe de un bărbat, de Beckett, şi într-un fel care nu părea prietenesc sau menit s-o ajute. Într-un fel care-i stârnea o dorinţă senzuală în vintre. Senzaţia i se răspândi în trup, potopind-o ca un val când îi văzu privirea alunecând către gura ei, oprindu-se acolo. Simţi miros de caprifoi. Caprifoi şi raze de lună.

Incapabilă să se stăpânească, se trase mai aproape, imaginându-şi o primă atingere, o primă savoare, o primă...

Privirea lui o reîntâlni brusc pe a ei, scoţând-o cu o smucitură din ceea ce i se păruse un vis straniu.

Dumnezeule, fusese cât pe ce să...

– Trebuie să mă întorc, rosti ea aproape ţipând. Trebuie să... am ceva de făcut.

– Şi eu. Beckett se dădu iute înapoi, ca şi cum s-ar fi ferit cu prudenţă de un gard electrificat. Şi eu am.

– Bine. Clare ieşi din camera aceea, cu falsele ei raze de lună şi cu aerul ce căpătase dintr-odată mirosul florilor de câmp. Aşadar.

– Aşadar, repetă el băgându-şi mâinile în buzunare.

Era mai sigur să le ţină aşa, se gândi Clare, fiindcă altfel s-ar fi agăţat iarăşi de braţul lui.

– O să pun pe hârtie câteva idei legate de camerele pe care le-am văzut.

– Ar fi extraordinar. Ascultă, te-aş putea lăsa să iei mapa. Avem o mapă cu pliante şi cu fotografii ale lămpilor, mobilelor, instalaţiilor sanitare şi aşa mai departe. Cea de aici trebuie să rămână pe şantier, dar am acasă una pe care-aş putea să ţi-o împrumut pentru câteva zile.

– OK. Ea luă o gură de aer şi se mai linişti încă un pic. Mi-ar plăcea să arunc o privire.

– Pot să ţi-o aduc la librărie sau să trec pe la tine.

– Cum vrei tu.

– Şi poţi reveni oricând ca să vizitezi restul clădirii. Dacă nu sunt pe-aici, Owen sau Ry îţi pot servi la fel de bine drept ghizi.

– În regulă. Ei, aş face bine să plec. Mama o să-mi aducă băieţii la magazin şi mai am... treburi.

– Pe curând.

– Da.

El o privi plecând şi aşteptă să se închidă uşa în urma ei continuând să-şi ţină mâinile în buzunare, cu pumnii strânşi.

– Idiotule, bombăni. Eşti un idiot nenorocit.

O speriase într-un asemenea hal, încât abia dacă se mai putea uita la el, abia aştepta să plece de acolo. Şi totul pentru că voise... voise şi atât.

Mamei sale îi plăcea să le spună celor trei fii că erau destul de bătrâni ca să nu mai sufere de pe urma propriilor dorinţe.

Realitatea era însă cu totul alta. O asemenea dorinţă îi lăsa o gaură zdrenţuită în măruntaie. Trebuia să stea departe de ea câteva zile, până când se netezeau marginile găurii. Şi până când Clare avea să se simtă din nou în largul ei alături de el. Trebuia să trimită pe cineva să-i ducă mapa – să păstreze distanţa.

Dorinţele îl puteau răni, dar era destul de matur ca să le controleze.

Percepu din nou mirosul de caprifoi şi, putea să jure, râsul femei, uşor ca şoapta cea mai fină.

– Nu care cumva să-mi faci asta!

Supărat, urcă scara cu paşi apăsaţi, să-şi mustre oamenii.

*

Simţind că nu era pregătită se revadă librăria şi să dea ochii cu angajatele ei, Clare alergă la Vesta. Franny, mâna dreaptă a lui Avery, care presăra brânză pe o plăcintă, îi aruncă un zâmbet din spatele tejghelei.

– Bună, Clare. Unde sunt micii mei prieteni?

– Cu mama. Avery e aici?

– În spate. S-a întâmplat ceva?

Doamne, oare cum arăta?

– Nu, nimic. Vreau doar... să stau de vorbă un minut cu şefa.

Cu o atitudine cât mai nonşalantă posibil, Clare intră agale în bucătărie, unde Avery tăia aluatul proaspăt, punându-l în tăvi. Steve, băiatul care spăla vasele, le zăngănea în chiuveta mare, dublă, iar una dintre chelneriţe lua grăbită pahare de pe rafturile de sârmă.

– Trebuie să discutăm când ai un minut liber.

– Sigur, dă-i drumul. Acum nu-mi folosesc urechile pentru nimic altceva. În clipa următoare, Avery îi aruncă o privire şi îi văzu faţa. A! Să discutăm. Dă-mi cinci minute. Ia din frigider ceva rece de băut pentru amândouă. Oricum trebuie să aduc nişte provizii de jos.

– Cobor şi te-aştept.

Înhăţă două beri şi ieşi pe uşa care dădea înspre scara din spate. Din nou afară, apoi în subsolul vast, cu plafonul scund, plin cu lăzi de băuturi răcoritoare, bere la sticlă, vin.

„Aici e răcoare“, se gândi deschizând o sticlă din care sorbi prelung, cu sete.

„Raze de lună şi caprifoi“, pufni ea dezgustată. Încă o poveste cu zâne. Era femeie în toată firea, mamă a trei copii. Avea destulă minte.

Dar, oare remarcase vreodată cât de puternică era gura lui Beckett, ce formă frumoasă avea? Toţi cei din familia Montgomery erau superbi, dar observase ea vreodată ce profund era albastrul ochilor lui în lumina lunii?

„Nu era nici o lună, idioato. Vă aflaţi într-o cameră nefinisată, plină de cutii de vopsea, de scânduri, de prelate. Pentru numele lui Dumnezeu!“

Se lăsase prinsă de romantismul descrierii, atâta tot. Piele de culoarea untului, tavane albastre, pene de păun şi cuverturi de caşmir.

Totul era atât de fantastic, atât de departe de lumea ei înţesată de pragmatism, în care locul de frunte îl ocupau măsurile de siguranţă pentru protecţia copiilor. Însă nu se putea învinovăţi. O dorinţă care ţinuse un minut nu era o faptă reprobabilă.

Măsură încăperea cu pasul, apoi se răsuci brusc când se deschise uşa.

– Ce s-a întâmplat? vru Avery să ştie. Arăţi de parcă te-ar urmări toată poliţia din oraş.

– Aproape că l-am sărutat pe Beckett.

– Nu te pot aresta pentru asta. Avery luă cutia de bere, cea încă nedeschisă. Cum, unde şi de ce „aproape“?

– M-am dus să mai văd câteva camere, şi eram în Marguerite şi Percy...

– Oh là là!

– Termină, Avery. Vorbesc serios.

– Îmi dau seama de asta, scumpo, dar faptul c-ai fost cât pe ce să săruţi un burlac foarte atrăgător, căruia i s-au aprins călcâiele după tine, nu echivalează defel cu un dezastru.

– Nu i s-au aprins călcâiele după mine.

Avery bău şi scutură din cap.

– Te rog, cu insistenţă, să-mi îngădui să fiu de altă părere. Dar continuă.

– Pur şi simplu m-am... Erau tot felul de lucruri acolo, înăuntru, şi am dat peste ceva, m-am împiedicat, iar el a întins mâna să mă susţină.

– De unde te-a apucat?

Clare îşi lăsă capul pe spate, fixând exasperată tavanul cu privirea.

– De ce stau de vorbă cu tine?

– Cu cine altcineva? Dar, serios, de ce te-a apucat? De mână, de braţ, de fund?

– De talie. Mi-a cuprins mijlocul cu braţul şi... şi nu ştiu, nu cu exactitate, dar pe urmă eram acolo, gura lui era acolo, şi lumina aia stranie, şi caprifoiul.

– Caprifoiul? Faţa lui Avery se lumină. Ai văzut stafia.

– N-am văzut-o, pentru că nu există stafii.

– Tu eşti cea care-a simţit miros de caprifoi.

– Am crezut că l-am simţit. Am fost pur şi simplu transportată. O încăpere romantică – sau cel puţin aşa o să fie, după cum a descris-o el, lumina, şi am simţit... am simţit ceea ce nu mai simţisem de foarte, foarte multă vreme. Nu m-am gândit, n-am făcut decât să constat.

– Ai spus „aproape“.

– Fiindcă, exact înainte de a ne atinge, s-a uitat la mine de parcă i-aş fi tras un şut în ouă. Pur şi simplu uluit. Chiar şi atunci, alături de Avery, se simţi potopită de frustrare şi de valul acela tainic de dorinţă. Şi m-am oprit, şi ne-am căutat amândoi scuze. El a păstrat pe urmă distanţa. Ca şi cum aş fi fost radioactivă. L-am pus într-o situaţie jenantă, aşa cum m-am pus şi pe mine.

– O să-ţi spun ce cred eu. Dacă aţi fi mers mai departe, nici unul din voi nu s-ar fi simţit jenat. Dimpotrivă, în loc s-alergi încoace de parc-ai fi jefuit o babă, ai fi ţopăit de fericire.

Serios, foarte serios, de ce naiba vorbea cu Avery despre asta?

– În primul rând, Beckett nu e decât un prieten, doar un... Nu, în primul rând, n-am timp pentru zbenguială. Priorităţile mele sunt băieţii şi afacerile mele.

– Ceea ce e firesc, însă, după cum am mai spus-o, nu exclude sub nici o formă ceea ce numim acum zbenguială. Zâmbetul batjocoritor dispăru şi Avery mângâie braţul prietenei sale. Iisuse, Clare, partea asta a vieţii tale nu s-a încheiat, ai dreptul să te simţi bine, mai ales cu cineva care-ţi place şi în care ai încredere. Te-a străbătut un fior de dorinţă, şi asta contează.

– Poate. Dar acum, când mă gândesc mai bine, cred că n-a fost decât un episod romantic. Camera din mintea mea, lumina, mirosul imaginar şi faptul că m-a atins. O să fie în ordine. Beckett nu e genul care ia în serios poveştile de genul ăsta. A durat atât de puţin, încât probabil c-a şi uitat. Avery dădu să vorbească, apoi se hotărî să-şi păstreze părerea pentru ea. Pe moment. Oricum, continuă Clare, camerele vor fi fantastice, iar el îmi împrumută o mapă cu pliante şi cu fotografii. O să i-o pot arăta lui Hope când soseşte. Serios, Avery, ar trebui să fie nebună ca să nu profite de şansa de a lucra aici.

– Sunt convinsă, spuse Avery, gândindu-se că avea două prietene nebune.

*

Beckett se hotărî să-i ofere lui Clare ceva timp, s-o lase să răsufle, ca să nu-şi imagineze că el îşi făcea vreun gând în legătură cu Momentul, cum decisese că trebuia să-l denumească. Îi trimise exemplarul său din mapa proiectului la librărie, printr-un muncitor din echipă, împreună cu mesajul că avea să treacă el s-o recupereze peste vreo două zile – nici o grabă.

Vreme de câteva dimineţi, sări peste tradiţionala oprire la cafea şi îşi împărţi zilele de lucru între han şi un alt proiect în derulare în oraşul alăturat, Sharpsburg. Când se întoarse de acolo, echipa îşi încheiase lucrul şi fraţii lui încuiau clădirea.

– Exact la timp, spuse Ryder, apropiindu-se tacticos, cu Dumbass lipit de picior. Mergem vizavi, pentru o şedinţă la o bere şi la o pizza.