capitolul 8

Pentru că munca din curte nu mai era pe agenda weekendului, iar el nu se putea gândi la nici o scuză rezonabilă ca să treacă pe la Clare, Beckett petrecu ceva timp în plus în atelierul familiei. Având drept companie câinii şi iPod-ul său, se apucă să lucreze la cadrul de lemn care urma să îmbrace arcada de piatră dintre hol şi coridorul de la intrare.

Nu se ocupa de dulgheria fină şi de construcţia dulapurilor în aceeaşi măsură ca fraţii lui, dar o făcea întotdeauna cu plăcere. Şi, pe moment, îi plăcea să aibă atelierul numai pentru sine.

Îşi aminti cum îl învăţase tatăl său să folosească fierăstraiele, strungul, rindeaua. Thomas Montgomery fusese răbdător, dar se aşteptase la precizie.

„N-are nici un rost să faci ceva dacă lucrezi de mântuială.“

Un motto după care să te ghidezi în viaţă, îşi zise Beckett.

Dumnezeule, tatăl lui ar fi îndrăgit proiectul acela. Totul l-ar fi atras, ar fi constituit pentru el o provocare. Iubise oraşul, clădirile lui vechi, îi iubise ritmul, culorile şi sunetele. Şi politica.

Putea să stea ore în şir la Crawford’s, aşezat la bar, aplecat peste farfuria cu şuncă, ouă şi cartofi prăjiţi, făcând schimb de ironii tăioase cu cei mai buni dintre politicienii locali.

Pe 4 Iulie nu lipsise niciodată de la vreo paradă sau de la focurile de artificii din parcul Shafer, sau cel puţin Beckett nu-şi aducea aminte. Sponsorizase echipa din liga de juniori şi afacerea familiei continuase să meargă bine. Fusese chiar şi antrenor vreme de câţiva ani.

În felul său, îşi învăţase băieţii ce însemna să fii o parte a unei comunităţi. Şi cum să valorifici acest lucru.

Da, i-ar fi plăcut proiectul acela, de dragul muncii, al clădirii şi al comunităţii. Fie şi numai din acest singur motiv, nimic nu trebuia făcut de mântuială.

Beckett scoase ruleta, cea care îi aparţinuse tatălui său. Mama lor avusese grijă să primească fiecare câte o unealtă anume. Măsură şi trasă semne pe următoa-rea piesă.

Îşi îndreptă spatele când intră Justine.

– După cum văd, faci ore suplimentare.

– M-am implicat în asta. Fiindcă sunt cel care vrea să îmbrăcăm arcadele, m-am gândit c-ar trebui să mă apuc de construirea ramelor.

– Şi vor arăta excelent, ca tot restul. Uită-te la corpurile de bibliotecă. Femeia îşi puse o mână pe inimă. Voi, băieţi, faceţi aici ceva al naibii de frumos. Tatăl vostru ar fi fost atât de mândru!

– Tocmai mă gândeam la el. Aici, înăuntru, e greu să n-o faci. M-am gândit cât de mult i-ar fi plăcut să lucreze la han, să-l redea oraşului.

– Rostogolindu-şi ochii în spatele meu când vin cu vreo idee nouă. Şi voi faceţi la fel, nu-ţi imagina că nu ştiu.

– Ducem pur şi simplu tradiţia mai departe.

– Şi faceţi treabă bună în sensul ăsta, toţi trei.

– Încă mai eşti furioasă?

– Par furioasă? întrebă ea înclinând capul într-o parte.

– Poţi să-ţi ascunzi furia. Oricum, e vina lui Ry, rânji Beckett.

– E tare de cap, ca tatăl lui, şi a moştenit temperamentul meu. O combinaţie dură. Dar avea dreptate dintr-un punct de vedere. Ar fi trebuit să vorbesc mai întâi cu voi trei. Însă dacă-i spui asta, te-alegi din partea mea cu un şut în fund.

– N-o s-o audă de la mine. Totuşi, aş vrea să ştiu de ce-ai angajat-o aşa, în pripă.

Justine ridică din umeri, deschise uşa frigiderului din atelier, clătină din cap la vederea perechii de baxuri şi luă scoase două sticle cu băuturi răcoritoare.

– Uneori ştii că un lucru e corect şi alteori trebuie să accepţi că lucrurile se petrec dintr-un anumit motiv. Aici s-au potrivit amândouă. Râzând, sorbi din băutură. Cred că Hope s-a surprins pe ea însăşi acceptând oferta atât de repede. Nu cred că avea de gând, dar uite ce-ţi poate face dragostea. S-a îndrăgostit de locul ăsta. O să vezi.

– Cred c-o să vedem destul de repede dacă se mută aici.

– Se va muta, îl asigură Justine. Mai are de făcut nişte pregătiri şi o să se instaleze aici peste două săptămâni.

– Ai convins-o?

– Am avut un ajutor. Avery.

– Arma secretă.

– Da, e foarte întreprinzătoare, încuviinţă Justine. I-am dat lui Hope cheia, am lăsat-o să vadă apartamentul. Va trebui să ai grijă să fie proaspăt zugrăvit. Ridică din sprâncene când el răsuflă zgomotos. Ştiu, dar trebuie făcută şi asta. Apropo, am comandat o chiuvetă nouă şi un robinet nou pentru magazinul de suvenire. Şi o toaletă nouă, dacă tot eram la capitolul ăsta. Îţi trimit link-urile. Cei de la Willow Run vin săptămâna viitoare să discutăm despre proiectul final al curţii, aşa că-l pun pe Brian să arunce o privire în spatele magazinului de suvenire. Cred că are nevoie de un patio frumos şi de un gard nou. Trebuie sădite câteva plante, adăugă ea, acum râzând de-a binelea. Iar treptele alea vechi din piatră trebuie refăcute.

– Vrei să te-ntorci cu spatele ca să-mi pot rostogoli ochii?

– O să fie frumos. Madeline a început deja să discute cu artiştii locali. Şi am semnat un contract cu Willy B.

– Tatăl lui Avery?

– În timpul liber face obiecte din metal foarte frumoase. Ai văzut sfeşnicele alea pe care mi le-a dat la ultimul Crăciun. Aşa că... sunt de părere că putem deschide către sfârşitul lui octombrie.

El simţi înghiţitura de Cola oprindu-i-se în gât.

– Mamă, nici măcar n-am început încă!

– Atunci am face bine să-ncepem. A, şi spune-i lui Clare despre gard, dacă eu n-o să am ocazia.

– OK.

– Puteţi vorbi despre asta la întâlnirea de vineri seara.

Beckett îşi lăsă băutura deoparte.

– Mi-a făcut cineva reclamă? Nu le-am spus decât lui Owen şi lui Ryder.

– Şi ei nu mi-au povestit? Trebuie să stau de vorbă cu băieţii ăştia. Ştiu de la Avery. Era şi momentul să faci un pas, dragule.

– Nu e decât o cină, sau cam aşa ceva.

– Aştepţi o cină sau cam aşa ceva cu Clare încă din adolescenţă. Asta mi-a frânt inima.

– Credeam că nu ştiai.

– Iubitule, sigur că ştiam. Sunt mama ta. Aşa cum am ştiut că făcuseşi sex pentru prima oară în noaptea când te-ai întors de la întâlnirea cu Melony Fisher.

Beckett simţi un val de căldură urcându-i pe ceafă.

– Iisuse, mamă!

Ea râse până când i se tăie răsuflarea.

– Ştiu ce ştiu, şi am fost sigură că ai ascultat cu atenţie când eu şi tatăl tău am tot vorbit, în repetate rânduri, ca să vă intre în capete, despre sexul protejat, despre respectul faţă de partener şi despre consecinţe. Asigu-ră-te că-ţi aminteşti totul când vei fi cu Clare.

– Iisuse, mamă!

– Te repeţi.

– Eu... Când îşi auzi telefonul sunând, Beckett îl înşfăcă de parcă ar fi fost o parâmă de salvare. Owen! Nu ştii de ce, dar îţi sunt îndatorat până peste cap. Sunt la atelier, de ce? Ce-a făcut? Serios. Da, da, vin. Îşi îndesă telefonul la loc, în buzunar, şi îi explică mamei sale: Ry se străduieşte să se pună bine cu tine după dimineaţa asta. Te scapă de perete. Vor să merg acolo să arunc o privire.

– Atunci du-te. Ai vreun program în seara asta?

– Nu.

– Ai putea să iei o pizza la întoarcere. Eu o să trec în revistă ce-am comandat astăzi şi alte câteva lucruri pe care le am în minte.

– Asta pot s-o fac.

– Dacă nici unul din fraţii tăi n-a reuşit să aibă o întâlnire sâmbătă seara, nu ştiu ce naiba se întâmplă cu ei. Întreabă-i totuşi, şi dacă vor, ia mai multă pizza.

*

Luni aveau la muncă trei echipe care zugrăveau apartamentul gol, se pregăteau să vopsească pereţii din magazinul de suvenire şi, fiindcă temperatura mai scăzuse puţin, văruiau exteriorul hanului. Cuprul strălucea în soare în timp ce muncitorii care puneau acoperişul lucrau la mansardă.

La ora zece, fiind gata să ia o pauză, Beckett se duse la librărie. O găsi pe Clare la computerul lui Laurie.

– Salut. Unde ţi-e echipa?

– Laurie e programată la dentist. O să ajungă mai târziu. Cassie trebuie să apară din clipă-n clipă, iar Charlene vine la unu. M-am gândit să deschid oricum azi, în loc să stau pe gânduri acasă.

– Pe gânduri?

– E prima zi de şcoală.

Clare se duse în spatele tejghelei, să-i facă o cafea, fără să fi fost rugată.

Beckett se gândi că era previzibil.

– Băieţii au făcut nazuri?

– Nicidecum. Erau nerăbdători să plece – asta o să ţină vreo săptămână. Sunt entuziasmaţi fiindcă-şi vor vedea toţi prietenii, şi vor folosi noile rechizite. Eu sunt cea cu probleme, recunoscu ea. Nici măcar nu m-am întors în casă după ce i-am pierdut din ochi, întrucât ştiam că liniştea o să mă ucidă. Şi asta o să ţină probabil tot o săptămână, după care o să fiu nervoasă când o să aibă o zi liberă, de-o să trebuiască să stau după ei.

Beckett căută în adâncurile memoriei şi simţi o uşoară căldură.

– Adoram zilele alea.

– Fac pariu că nu şi mama ta. Am urmărit toate activităţile din dimineaţa asta. Este ca şi cum ar zbârnâi întregul oraş.

– Ne-am împrăştiat peste tot. Mama vrea să deschidem magazinul de suvenire peste vreo şase săptămâni. Ştiai, adăugă el, când Clare îşi drese glasul.

– E posibil să fi spus Justine ceva. E minunat că Hope o să fie de faţă la inaugurare. Clare îi întinse cafeaua. Aşa o să cunoască o serie de oameni.

– Inaugurare? O să avem o inaugurare? Ar fi trebuit să-mi închipui.

– Mama ta o să se ocupe de asta. Presupun că tu nu trebuie decât să fii prezent. Îl bătu uşor pe mână, evident amuzată de îngrijorarea de pe faţa lui. Consideră că e o probă, înainte de inaugurarea hanului.

– Presupun că voi avea nevoie de o însoţitoare. Ce-ai zice... scuză-mă. Îşi scoase telefonul. Da. Nu, am făcut planurile pentru asta. Ţi le-am arătat. Da, am.... nu, nu. Le-am lăsat acasă. Le iau şi vin imediat acolo. Trebuie să plec, spuse, îndepărtând telefonul.

– Stai liniştit, spuse ea când îl văzu întinzându-şi mâna după portofel. Prima cană, primul client. Nu costă nimic în ziua când începe anul şcolar.

– Mulţumesc. Ce-ar fi să... Telefonul lui se auzi din nou, iar cel din librărie sună odată cu el. Mai târziu, adăugă Beckett, îndreptându-se spre uşă cu celularul la ureche. Acum ce mai e? bombăni el.

*

Era o săptămână cu întreruperi, cu progrese şi întârzieri şi cu frustrări din belşug printre toate acestea. Beckett descoperi că nu mai trebuia să caute pretexte ca s-o vadă pe Clare, întrucât nu mai avea timp. Iar când avea el, nu avea ea.

– Ar fi de crezut că doi oameni care locuiesc şi muncesc în acelaşi oraş reuşesc să se întâlnească pentru mai mult decât o conversaţie de cinci minute.

Beckett montă încă un stâlp la balustrada balconului de la etajul doi.

– Ai o obsesie. Eu am o obsesie, decise Ryder, de vreme ce ştiu la cine se referă văicărelile tale chiar şi atunci când nu foloseşti nume.

– Nu mă văicăresc, spuneam doar.

– N-o să ieşiţi împreună mâine-seară?

N-avea rost să admită că, pentru asta, mai simţea încă nevoia unui soi de pregătire.

– Ba da.

– Vorbiţi atunci. La naiba, du-te să o vezi cu ea după ce terminăm lucrul. Ţine deschis până la şase.

– Trebuie să-şi ia copiii de la şcoală. Plus că mai e şi clubul ăla de lectură la care se duce diseară.

– Oamenii vorbesc oricum prea mult, mai ales când n-au nimic de spus. Tipa cu care am ieşit în ultimul weekend? N-a tăcut nici o clipă. O pereche de picioare extraordinare şi o gură care nu se mai oprea. Îşi plimbă mâna pe balustrada abia terminată. Frumos. Îşi ridică încet privirea spre Beckett. De ce nu te duci să vezi ce face echipa din magazinul de suvenire? Fiindcă este lângă librărie, poate vei reuşi să porţi conversaţia după care tânjeşti. În plus, îndepărtezi de mine microbii bolii tale amoroase.

– Bună idee. Vrei să trimit un om de-afară să lucreze cu tine?

– Nu. Îmi place liniştea.

Beckett străbătu clădirea, unde nu era linişte, şi ieşi prin spate. Urma să dea schelele jos în curând, îşi spuse, mergând pe sub ele. Şi n-avea să mai treacă mult timp până când aveau să scape de prelata din faţă.

Traversă strada trecând în revistă etapele proiectului. Îşi îndeplini mai întâi obligaţiile, intrând în magazinul de suvenire, unde constată că mama lui intuise cu acurateţe atât culoarea, cât şi necesitatea deschiderii peretelui.

Discută cu zugravii, apoi părăsi încăperea prin uşa din spate.

Mama lui avusese dreptate şi în privinţa asta. Curtea trebuia dichisită. Poate reuşeau să adauge şi o portiţă... Îşi luă seama. „Nu începe, omule. Nu-i da alte idei.“

Ocoli parcarea tocmai când Clare ieşea prin spate, grăbită, cu telefonul la ureche.

– Nu-ţi face griji pentru asta. Urează-i doar sănătate. OK, sigur. Îi făcu distrată cu mâna lui Beckett. Vorbim mai târziu. Pa.

– Probleme?

– Lynn Barney. M-a sunat să-mi spună că biata Mazie s-a întors mai devreme de la şcoală. Ar putea fi gastroenterită.

– Îmi pare rău.

– Mazie urma să stea cu băieţii mei – în seara asta e clubul de lectură.

– A, da.

– Trebuie să plec, să iau copiii, să găsesc o soluţie pentru povestea asta.

– Pot să am eu grijă de ei, se auzi spunând.

Se întrebă de unde naiba-i venise ideea.

– Poftim?

– Pot să am eu grijă de ei. Este vorba de, cât, două ore, trei?

– O, mulţumesc, dar o să găsesc eu ceva.

– Aşteaptă.

Spre amuzamentul ei şi al lui, o prinse de braţ înainte de a apuca ea să-şi deschidă portiera furgonetei. Acum, când se gândea cu adevărat la asta, ideea îi plăcea.

– Crezi că nu sunt în stare să mă descurc cu trei băieţi? Şi eu am fost băiat. Am fost unul din trei.

– Ştiu, dar...

– La ce oră pleci de-acasă?

– Ar trebui să fiu aici pe la cinci, să dau o mână de ajutor la pregătiri. De obicei începem în jur de cinci şi jumătate. Şi stăm până la şapte, însă e nevoie de ceva timp ca să-nchid şi...

– Deci de la cinci la opt. Nici o problemă.

– Da, dar trebuie hrăniţi şi îmbăiaţi şi...

– O să iau mâncarea pentru cină de la Vesta şi-o să vin la cinci.

– Păi...

– O să fie distractiv. Îmi plac puştii tăi.

– Doamne, o să-ntârzii.

– Atunci du-te. Ne vedem la cinci.

– Pur şi simplu nu ştiu... OK, se hotărî ea. Dar nu pizza. Dacă aduci spaghete sau chiftele, le pot împărţi în trei. Şi o salată. Spune-i oricui îţi ia comanda că e pentru băieţii mei. O să ştie ce le place. Eu o să mă asigur că-şi fac temele, adăugă ea, urcându-se în furgonetă. Dacă intervine ceva...

– Clare, o să fiu acolo la cinci. Du-te să-ţi iei copiii.

– Bine. Mulţumesc.

O să fie amuzant, se gândi din nou Beckett, în timp ce ea demara. Iar un meniu alcătuit din spaghete şi chiftele suna aproape perfect.

*

– De ce nu poate veni bunicul să se joace cu noi? Liam se aplecă îmbufnat asupra romanului său pentru copii.

– Ţi-am spus, are o întrunire cu grupul lui de fotografi. Acum răspunde-mi la întrebare. Ce-a găsit Mike când s-a urcat în copac?

– Cuibul unui sturz prost.

– Scrie asta.

Puştiul ridică încet ochii, cu un mic surâs afectat pe care Clare îl găsea fie adorabil, fie sâcâitor, în funcţie de dispoziţia în care se afla ea.

– Nu ştiut cum se scrie „prost“.

– L-I-A-M, intonă Harry.

– Mamă! Harry m-a făcut prost.

– Harry, termină. Liam, scrie răspunsul. Murphy, de câte ori trebuie să-ţi spun să nu mai arunci cu mingea aia prin casă? Ia-o afară.

– Nu vreau să mă duc afară. Pot să mă uit la televizor?

– Da, te rog, fă-o.

– Şi eu vreau să mă uit la televizor.

Şi eu, se gândi ea, aruncându-i o privire lui Liam.

– Atunci termină-ţi temele.

– Nu pot să sufăr temele.

– Nici eu, amice. Harry...

– Eu le-am terminat pe ale mele.

– Minunat. Hai să repetăm cuvintele pe care trebuie să le scrii la testul de mâine.

– Ştiu cuvintele.

Probabil era adevărat. Pentru Harry, ortografia fusese întotdeauna floare la ureche.

– O să le repetăm oricum, apoi pe ale tale, Liam, când termini cu cartea.

– Cum se face că Murphy are voie să se uite la televizor? Liam reuşi să pară în acelaşi timp chinuit de o suferinţă îndelungată şi ultragiat. El de ce n-are teme? Nu e corect.

– A avut. Le-a terminat.

– Numai nişte cartonaşe idioate cu numere şi poze. Temă pentru ţânci.

– Nu sunt ţânc!

Protestul furios al lui Murphy răsună din camera de zi. Avea un auz de pisică.

– El face tot ce vrea. Nu e...

– Nu vreau să te mai aud spunând „nu e drept“. Ştii, Liam, cu cât stai mai mult aici, văicărindu-te, cu atât o să dureze mai mult. Pe urmă n-o să mai ai nici un pic de timp pentru joacă şi pentru televizor.

– Nu vreau să stea Beckett cu noi.

– Ţie-ţi place Beckett.

– Poate-o să fie rău. Poate-o să ţipe la noi şi-o să ne încuie în camera noastră.

Clare îşi încrucişă braţele.

– A fost vreodată rău până acum?

– Nu, dar ar putea fi.

– Dacă vrei să ţipe cineva, atunci continuă să-ţi tot întrerupi temele. O să auzi pe cineva ţipând.

Înşfăcă lista cuvintelor pe care trebuia să le scrie Harry şi începu să le citească.

Când termină, verifică tot ce scrisese el.

– Ai zece plus. Bună treabă, Harry. Acum şterge-o.

Clare se aşeză, ca să se poată concentra mai bine asupra fiului ei mijlociu.

– E bine, Liam. Însă, vezi, aici ai scris totuşi un d în loc de un b.

– De ce le-au făcut aşa, ca să se încurce între ele?

– E o întrebare bună, dar pentru asta s-a inventat guma. Scoase lista de cuvinte în timp ce băiatul corecta în silă. Ia altă foaie de hârtie.

– Am mai multe teme decât oricine altcineva.

Nu era adevărat, dar ea n-avea timp să-i ţină o prelegere despre întreruperi, scrisul neciteţ şi privitul în gol.

– Aproape c-ai terminat.

Băiatul se aplecă asupra hârtiei când îi citi cuvintele.

Scria mai frumos decât Harry, dar ortografia? Nu era tot atât de bună.

– Destul de corect. Ai trei greşeli şi, vezi, aici ai scris b în loc de d. Ştii cum poţi ţine minte? B vine de la băţ, iar băţul e pentru bătaie. Îl făcu să râdă şi decise să încheie într-o notă optimistă. O să le mai repetăm o dată mâine-dimineaţă. Acum strânge-ţi lucrurile şi te poţi uita la televizor. Ieşi din cameră împreună cu el. Nu vă bateţi, strigă, şi se repezi pe scări, să-şi împrospăteze înfăţişarea înainte de a pleca la întrunirea clubului de lectură.

Îşi îndesă cartea şi notiţele în geantă şi înşfăcă peria de păr. Se auzi soneria.

Nu numai la timp, ci cu zece minute mai devreme. Se privi în oglinda din dormitor. Ar fi putut folosi acele zece minute.

Se grăbi să coboare, la timp ca să-l audă pe Murphy spunând:

– O să ne încui în camera noastră?

– Aveţi de gând să jefuiţi banca?

– Nţ-ţţ.

– Atunci n-o să fie nevoie să vă încui. Beckett îşi luă privirea de la el, uitându-se în sus. Spaghete şi chiftele, cum s-a comandat, raportă el zâmbind.

– Mulţumesc, m-ai salvat. Luă punga, apoi simţi o gheară cuprinzându-i uşor stomacul când observă că toţi cei trei băieţi se uitau la Beckett ca la un animal bizar de la grădina zoologică. Să ducem asta în spate, ca să-ţi arăt unde e totul. Şi-au terminat temele, începu ea când se îndreptau spre bucătărie. Ar trebui să mănânce pe la şase. Scoase farfuriile în timp ce vorbea. Nici o grijă în privinţa băii, o să le fac duş dimineaţă. Pijamalele lor sunt pregătite şi le place să şi le pună cu cel puţin un ceas înainte de culcare.

– Nu sunt grăbiţi din fire.

– Întocmai. O să fiu acasă înainte de ora de culcare, care e în jur de opt şi un sfert.

– Am înţeles. Relaxează-te, Clare. Încărcăturile periculoase ale copiilor au fost dezamorsate.

– Foarte nostim. În realitate îmi fac griji pentru tine. Ei ştiu regulile, ceea ce nu înseamnă că nu vor nesocoti nici una. Ai numărul meu. Pot să ajung acasă în cinci minute dacă...

– O să ne descurcăm foarte bine. N-o să-i ascult dacă mă îndeamnă să-i ajut la distrugerea casei.

– OK. Clare răsuflă cu zgomot. Aş face bine să plec.

Reveniră împreună în cameră şi băieţii se întoarseră din nou ca unul, privindu-i cu ochii holbaţi.

– O să fiu înapoi la ora de culcare. Să fiţi cuminţi, nici o gustare înainte de cină. Baftă, îi spuse lui Beckett, care închise uşa în urma ei şi aşteptă o clipă.

– Bun, băieţi, care-i planul?

Fiind cel mai mare, Harry luă poziţie.

– Vrem fursecuri.

– La asta trebuie să spun nu. Tocmai am primit un ordin direct.

– V-am zis eu, murmură Liam.

– Vrem să ne jucăm la PlayStation. Bunicul şi bunica ne-au dat de Crăciun o PlayStation 3.

– Ce jocuri aveţi?

Harry îi adresă o privire contemplativă.

– Ştii cum se joacă?

– Te rog. Îl ai în faţa ochilor pe campionul oraşului.

– Nţ-ţţ.

Beckett se mulţumi doar să zâmbească, îndoindu-şi degetele.

– Aduceţi-o încoace.

*

Cei trei erau destul de buni, chiar şi mezinul. N-ar fi trebuit să fie surprins când se pomeni într-o adevărată competiţie. El îşi bătuse fraţii la jocurile video încă de la cinci ani. Harry avea răbdare şi se pricepea la strategii, pe când Liam se repezea cu toate forţele, o tehnică prin care ajungea fie la un succes deplin, fie la o prăbuşire în flăcări.

Iar Murphy? El trăia pur şi simplu jocul.

Se plângeau şi gemeau fără contenire, acuzându-se cu regularitate unul pe altul că trişează sau dând vina chiar pe joc. Beckett fie îi ignora, fie li se alătura. Odată ce se lămuriră că nu aveau să fie admonestaţi pentru lipsă de sportivitate şi ascultară predica potrivit căreia totul nu era decât un joc şi trebuia să fie amuzant, se dezlănţuiră încă şi mai tare.

– Te-am ucis! strigă Harry, scuturându-şi aprig pumnii în aer.

Nu prea încântat să fie ucis de un băiat de opt ani, Beckett se încruntă la ecran.

– Rahat.

– N-ar trebui să vorbeşti urât, îl informă Murphy.

– Tu nu trebuie să vorbeşti urât. Eu am dispensă pentru înjurături.

– Ei, haide, pufni Liam.

– Şi o să-mi fie reînnoită luna viitoare. Să... rahat, repetă el, văzând cât era ceasul. Trebuia să mâncăm acum o jumătate de oră.

– Am mai primit un joc Ben 10. Harry sări în sus, să-l scoată din cutie. Putem să-l jucăm mai întâi.

– Trebuie să ne-alimentăm, altminteri mama voastră o să pună băţul pe noi.

– Băţul e pentru bătaie, aşa că ştii cum se scrie un b.

Beckett îl studie pe Liam.

– OK. Haideţi să mâncăm.

Nu le spuse să strângă jocurile. Harry ezită, apoi ridică din umeri şi fugi în bucătărie.

Din spirit de solidaritate, Beckett alese o farfurie cu Hulk. Constată uimit că băieţii mâncau salata fără să se vaiete, dar poate era din cauză că profitau de aceste momente pentru a recapitula jocul. Sau poate erau morţi de foame fiindcă întârziase cu masa.

Îi cerură cola. În timp ce le-o turna, Murphy izbucni:

– Ar trebui să bem lapte. N-ar trebui să bem ceva acidulat.

Liam îl înghionti. Murphy îi răspunse cu un alt ghiont.

– Terminaţi. E o ocazie specială. Noaptea Bărbatului. Toată lumea primeşte băuturi acidulate.

– M-a lovit.

– Nu-i adevărat.

– Ba l-ai lovit, spuse Beckett, înainte de a veni Murphy cu inevitabilul „ba da“. Şi tu ai răspuns cu altă lovitură. Sunteţi chit.

– Îi spun mamei, mormăi Murphy.

– Nu poţi face asta, bărbate.

Beckett clătină din cap în vreme ce punea spaghetele în farfurii, fără să le fi încălzit înainte.

Gândindu-se când la insultă, când la faptul că fusese numit bărbat, Murphy se holbă la el, cu buza de jos tremurând.

– Cum adică?

– Legea Frăţiei. Se respectă cu stricteţe în Noaptea Bărbatului. Ce se petrece aici rămâne între noi.

Murphy chibzui în timp ce-şi studia farfuria. Nimeni nu-i tăiase spaghetele sau chifteaua. Poate din cauză că era Noaptea Bărbatului. Îşi înfipse furculiţa în chiftea şi o trimise în zbor dincolo de masă, unde ateriză în poala lui Liam.

– Două puncte, comentă Beckett.

Pe urmă se dezlănţui iadul.

Cu un ţipăt de furie, Liam luă chifteaua în căuşul palmei şi o aruncă în fratele său. Ţintise al naibii de bine, şi bila moale ricoşă de fruntea lui Murphy.

Beckett se văzu silit să recunoască meritele micuţului. Nu plânse; nu ezită. Trecu la atac.

Sări de pe scaun, avântându-se spre Liam. Spaghetele zburară ca nişte serpentine umede. Beckett reuşi să-şi înfăşoare un braţ în jurul taliei lui Murphy, trăgându-l înapoi în timp ce-i dădea cu frenezie un picior fratelui său. Dorindu-şi cu sălbăticie să se răzbune, Liam încercă să-l înşface. Beckett se răsuci, vrând să-l blocheze, şi-l izbi de masă. În acel moment, cana cu cola se vărsă peste Harry.

Străduindu-se cu disperare să pună capăt războiului, Beckett îl săltă în aer pe Liam în vreme ce Harry sărea în sus cu pumnii strânşi.

– Opriţi-vă, opriţi-vă! Harry, a fost vina mea. Eu am răsturnat-o. Luaţi-o uşurel. Încetaţi, cu toţii!

– A făcut-o dinadins! Liam îşi acuză fratele mai mic şi se smuci, încercând să se rotească şi să-i tragă un pumn.

– Ba nu. Cu o privire criminală şi cu sos roşu pe faţă, Murphy reuşi să-şi atingă ţinta cu o lovitură de picior. El nu mi-a tăiat-o. E vina lui.

– Încetaţi, cu toţii! Linişte!

Ţipetele şi acuzaţiile încetară brusc. Trei feţe răzvrătite se holbară la Beckett, care evalua din ochi pagubele.

– Uau, e o harababură destul de serioasă.

Chifteaua de la care începuse totul zăcea pe podea, pe jumătate strivită. Spaghetele şi sosul erau zoaie prelinse pe masă.

– Mama o să se-nfurie.

Şi ochii lui Murphy luceau acum, plini de lacrimi.

– Nu, n-o să se-nfurie. Ştii, puştiule, lucrurile astea se-ntâmplă când bărbaţii mănâncă singuri, fără nici o femeie lângă ei.

– Serios?

– Le am în faţa ochilor, aşa că se-ntâmplă. Aşezaţi-vă cu toţii.

– A aruncat cu o chiftea în mine.

– N-a aruncat-o în tine, îl corectă Beckett, în vreme ce Liam îl fixa pe Murphy cu acea antipatie intensă pe care numai fraţii o pot simţi unii pentru alţii. A fost un accident, fiindcă nu i-am tăiat-o. E prima zi în care mă ocup de asta, aşa că fiţi îngăduitori. Aşezaţi-vă.

– Dar am urme de chiftea pe pantaloni.

– Şi ce dacă? O să-i curăţăm după masă.

Îl aşeză pe Murphy pe scaun, apoi luă chifteaua vinovată şi o aruncă la gunoi înainte de a pune spaghetele înapoi, în farfuria lui Murphy. Luă un cuţit şi luă o altă chiftea din vasul în care le adusese, după care se apucă s-o taie.

– Mare căpetenie Murphy. Arăţi de parcă ai fi vopsit în culorile războiului.

Băieţelul îi zâmbi cu o dulceaţă îngerească.

– Îmi plac şpaghetele.

– Şi mie. Liam, vrei să le tai şi pe-ale tale?

– OK.

– Urmă de glonţ. Beckett atinse cu degetul pata roşie de pe tricoul băiatului. Încă mai eşti gata de luptă, Harry?

– Mie îmi place să le răsucesc pe furculiţă.

– Bună strategie. Extrem de obosit, Beckett se lăsă să cadă pe scaun. Mâncaţi, băieţi.

capitolul 9

Înfulecară ca lupii, inclusiv Beckett. Poate că războiul virtual, urmat de scurta încăierare cu chifteaua, le făcuse poftă de mâncare. După masă, cea mai bună soluţie care-i trecu prin cap fu să-i dezbrace în mica spălătorie de lângă bucătărie. În timp ce îndesa în maşină şi cămaşa lui cu urme de spaghete, cei trei se purtară aidoma tuturor băieţilor în pielea goală din istorie.

Alergară prin casă zbierând ca nelegiuiţii.

Beckett nu era sigur ce reprezenta un dezastru mai mare, bucătăria sau copiii, dar decise să se ocupe de ei mai întâi. Fiindcă se îndoia că standardele lui Clare erau suficient de scăzute încât să permită îmbrăcarea în pijamale a trei plozi lipicioşi, pătaţi de sos, îi mână în baie.

– Facem trei chestii într-una, anunţă el. Toată lumea în cadă.

– Putem face clăbuc? întrebă Murphy.

– Nu ştiu, puteţi?

– Îl avem pe Spiderman.

Harry întinse mâna către un raft din dulăpiorul cu prosoape şi scoase o sticlă de forma personajului pe care-l pomenise.

– Excelent! Beckett turnă în apă o doză zdravănă. OK, intraţi, şi eu o să...

– Avem nevoie de jucării!

Liam scoase din dulăpior un coş de plastic şi-i răsturnă tot conţinutul. După privirea vicleană pe care i-o adresă, Beckett deduse că acela nu era modul în care aborda mama lor lucrurile.

Însă era Noaptea Bărbatului.

– Bine...

– Ne trebuie săpunul. Harry luă o sticlă cu pompă. Cu ăsta-ţi poţi spăla şi părul, şi pielea.

– Comod.

– Dar trebuie să ne speli pe cap, adăugă Murphy.

– OK. Beckett studie sticla. Să-i dăm drumul.

Intrară în cadă. Dacă atenţia nu i-ar fi fost distrasă de Spiderman, de jucării şi de săpun, ar fi luat în considerare volumul de apă ce urma să fie dezlocuit.

Închise robinetele şi aruncă un prosop pe podea, unde sărise valul înspumat. Fiindcă pe moment n-avea cămaşă, îşi suflecă metaforic mânecile şi trecu la treabă.

În următoarele treizeci de secunde îşi dădu seama că avea nevoie de mai multe prosoape.

Îşi readuse la suprafaţă amintirile estompate ale băilor împreună cu fraţii lui: bătăile cu apă, jeturile, amuzamentele prosteşti, protestele împletite cu linguşiri din momentul când trebuiau să iasă din cadă.

– Uitaţi cum e treaba cu Noaptea Bărbatului. Femeile se întorc până la urmă. Dacă mama voastră vine acasă şi vede baia asta şi bucătăria, o încurcăm cu toţii, băieţi. E mai bine să scăpăm de dovezi.

Se grăbi să ia măsuri. Pentru podele, pereţi şi copii avu nevoie de vreo cinci, şase prosoape. Băieţii dezbrăcaţi reîncepură să alerge ţipând, dar cel puţin acum erau curaţi.

– Toată lumea se îmbracă. Beckett înşfăcă jucăriile ude din cadă şi le aruncă în coş. Trebuie să mă ocup de bucătărie.

Cără prosoapele jos, mută hainele ude în uscător, aruncă prosoapele în maşina de spălat.

Se uită la ceas. Iisuse, când naiba se făcuse opt fără un sfert? Mişcându-se acum în goană în timp ce de la etaj se auzeau paşi în fugă şi ţipete, înghesui farfuriile în maşina de spălat vase. Frecă masa, curăţă sosul de pe podea, apoi azvârli cârpa de vase în maşina de spălat, lângă prosoape.

– Hei, trebuie să coborâţi şi să puneţi jocurile la loc!

– Ne punem pijamalele! îi strigă Harry drept răspuns.

Urmă râsul de hienă.

– Sigur, fac pariu.

Dar era în criză de timp. Se năpusti în camera de zi, adună jocurile şi joystickurile, apoi alergă pe scări.

Băieţii îşi puseseră pantalonii de pijama şi-şi purtau bluzele pe capete, ca pe nişte turbane, stând aşezaţi pe duşumea în jurul unei movile de figurine care înfăţişau eroi de cinema.

– Pot să trag un pârţ cu braţul, îl informă Murphy. M-a învăţat Liam.

Făcu o demonstraţie, stârnind râsul isteric al fraţilor săi.

– O deprindere esenţială şi o execuţie corectă. Puneţi-vă bluzele, băieţi. Mama voastră se poate întoarce în orice clipă.

– Ea spune că e nepoliticos să faci pârţ în public, chiar şi cu braţul.

– Sunt cuvinte după care trebuie să te ghidezi în viaţă.

Luând problema în propriile mâini, Beckett trase în jos bluza lui Murphy. Şi primi din nou zâmbetul îngeresc.

– Poate fi şi mâine Noaptea Bărbatului?

Beckett simţi în stomac dogoarea celei mai stranii senzaţii de plăcere.

– Mâine nu se poate, dar o vom face din nou.

– Putem să alegem o zi când nu mergem la şcoală, ca să avem pe urmă o petrecere toată noaptea.

Spera că era cu putinţă.

– Mi-ar plăcea.

– A venit mama. A venit mama!

Murphy o luă la fugă, urmat şi apoi depăşit de fraţii lui.

Când începu Beckett să coboare o înconjuraseră, cu Murphy întinzându-şi mâinile în sus ca să fie luat în braţe, şi vorbind toţi cu o viteză incredibilă.

Ea râse, îl săltă pe Murphy şi reuşi să sărute creştetul lui Liam şi să-şi treacă mâna prin părul lui Harry.

– Noaptea Bărbatului, ce zici? Ei bine, va trebui să... Clare îşi ridică privirea spre Beckett, aflat pe trepte. Ah, salut.

– Salut. Cum a fost?

– Foarte bine. Ei, cum a mers aici?

– Perfect. Am jucat pocher, am băut un bax...

– Fireşte. Voi, băieţi, duceţi-vă sus şi spălaţi-vă pe dinţi. Vin şi eu în două minute. Spuneţi-i noapte bună lui Beckett.

El bătu palma cu Harry şi Liam, iar Murphy îi îmbrăţişă piciorul.

– O să facem o petrecere într-o noapte, îi spuse acesta din urmă mamei sale. Pa, Beckett. Pa!

Clare îşi lăsă geanta deoparte în timp ce băieţii alergau la etaj.

– Deci e totul în ordine?

– Sigur că da.

– Nu era neapărat nevoie să le faci baie. Îşi bătu lateralul nasului cu degetul când Beckett păru uluit. Am simţit mirosul de săpun.

– A, da, ei... Am avut un mic incident cu spaghete.

– Înţeleg. De aia nu porţi cămaşă?

– Ups! exclamă el uitându-se în jos. Am uitat. Am aruncat-o în maşina de spălat, cu hainele lor. Sunt la uscat. Ah, a fost şi o mică inundaţie, aşa c-am pus şi prosoapele în maşină.

Era rândul ei să pară uluită.

– Ai spălat rufe?

– Într-un fel. Merit o recompensă.

– Cred că da.

Se apropie de el şi-l sărută pe un obraz şi apoi pe celălalt înainte de a-şi aşeza uşor buzele peste ale lui.

Pielea lui era caldă şi fermă, iar braţele o strânseră cu putere când se înfăşurară în jurul ei.

– Miroşi a suc de portocale, murmură ea simţind o dorinţă irezistibilă de a-l linge.

– Poftim?

– Săpunul de baie folosit de copii. La tine miroase altfel. Beckett...

– Mamă! Strigătul lui Liam o făcu să tresară. Ne-am spălat pe dinţi. Harry a adus cartea.

– OK. Vin imediat. Scuză-mă, este ora de culcare, şi încerc să le citesc câteva minute în cele mai multe dintre seri.

– Eu o să plec. Vin să te iau mâine la şapte.

– Nu poţi pleca fără cămaşă.

– Nu cred că mi s-ar potrivi ceva de-al tău.

– Dar...

– Încă mai e cald.

O sărută din nou, scurt şi uşor.

– Ei bine, mulţumesc. Se retrase cu un pas, tulburată. Ar fi vrut să-i ceară să mai stea – până avea să i se usuce cămaşa. Poate să bea amândoi un câte un pahar de vin. Poate...

– Mamă!

– Nici o problemă. A fost distractiv. Pe mâine.

Clare oftă, încremenită în spatele lui.

– Vin, strigă, când îl auzi din nou pe Liam.

Poate era mai bine aşa, se gândi. I-ar fi fost greu – probabil – să fie cu Beckett când băieţii se aflau la etaj.

*

Beckett opri pe locul de parcare din spatele restaurantului Vesta.

Când o porni pe alee către scări, Brad, instalatorul lor, care se afla pe terasă, îl strigă.

– Hei, Beck? O seară grea la pocher? Ţi-ai pierdut şi cămaşa?

– Dacă era numai atât...

În apartamentul lui, se duse direct la frigider, după o bere, apoi aprinse televizorul şi se lăsă să cadă pe canapea.

– Bunule Dumnezeu!

Se simţea de parcă tocmai ar fi terminat Maratonul Bostonului.

Cum reuşea ea? Cum naiba putea face asta, şi probabil cu mult mai mult, în fiecare zi? Numai cina, ciorovăielile, harababura, imensul volum de lucruri de care trebuia să-ţi aduci aminte, pe care trebuia să le faci, să le manevrezi cu cei trei copii. Era epuizat, mental şi fizic deopotrivă.

Amuzant, recunoscu el, dar istovitor.

Iar Clare trebuia să se trezească dimineaţa, să-i trezească pe ei, să-i îmbrace, să-i hrănească. Apoi să plece la muncă. Iar după muncă, repeta – în esenţă – ceea ce făcuse el. Şi, pe lângă toate astea, trebuia să se ocupe de casă şi să-şi conducă afacerea.

Oare femeile aveau puteri supranaturale?

Oricare ar fi fost răspunsul, dimineaţă avea să-i trimită flori mamei sale.

*

– Când am auzit că s-a întors acasă fără cămaşă, m-am gândit: Asta da, muiere sălbatică!

Avery se întinse pe patul lui Clare, sprijinindu-se în coate.

– Mai degrabă copii sălbatici.

– Chiftele zburătoare, băi inundate. Avery clătină din cap. Şi cu toate astea te scoate azi în oraş. Are caracter.

– Odată ce l-am convins pe Murphy să mă facă bărbat onorific, mi-a povestit absolut totul. Plus că am găsit două urme de mâini murdare de sos de spaghete care i-au scăpat lui Beckett. Clare luă cerceii pe care i-i alesese Hope. S-a descurcat într-adevăr foarte bine, şi a plecat repede. Nici măcar n-a aşteptat să i se usuce cămaşa.

– Ăsta e un cod secret?

– Nu în întregime. Deşi aveam de gând să-l rog să mai stea o vreme, poate să deschid o sticlă cu vin.

– Eşti o femeie imposibil de domesticit.

– Ştii că bărbaţii şi sexul se pot pune în aceeaşi oală a lucrurilor lipsite de importanţă, pe cel mai mic ochi de la aragaz. Clare testă efectul cerceilor înclinându-şi capul de pe o parte pe alta. De fapt, pot chiar să fie luaţi de pe foc. Oricum nu sunt uşor de încadrat în programul de activităţi. Dar... odată ce am început să mă gândesc la Beckett în felul acela şi mi-am dat seama că şi el se gândea la mine în felul acela...

– Gazul a început să ardă mai tare.

– Oala dă în clocot. Nu mai e la fel de uşor s-o ţin pe ochiul mic.

– Mut-o pe unul mai mare. Acţionează în avans.

– Cred că e mai bine să văd mai întâi cum vor evolua lucrurile diseară. Eşti sigură că asta merge, da?

Se roti uşor.

– Arăţi fantastic. Nuanţa asta de albastru, cred că se numeşte turcoaz, te prinde foarte bine.

Clare îşi privi imaginea reflectată cu ochi îngustaţi. Îi plăceau liniile simple ale rochiei, scurta revărsare a fustei, care se oprea sfioasă deasupra genunchilor.

– Cu sau fără jachetă?

– Pune-o la început, şi ţi-o poţi scoate mai târziu. Da. Avery dădu aprobator din cap. O înfăţişare degajată, gen sfârşit de vară. Eşti nervoasă?

– Puţin. Şi entuziasmată. Mă duc la o întâlnire, şi pentru prima oară e vorba de un bărbat care mă interesează într-adevăr.

– Acţionează în avans, repetă Avery.

– Am reînceput să iau contraceptive. Înseamnă că acţionez în avans sau că sunt agresivă?

– Eşti pur şi simplu inteligentă. Trebuie să plec. În sea-ra asta închid eu. O luă pe Clare de umeri. Distrează-te, şi sună-mă mâine să-mi povesteşti totul.

– Te sun.

Clare îşi mai acordă încă o clipă, studiindu-se sub toate unghiurile. Trei copii, se gândi, dar se păstrase într-o formă destul de bună, mulţumită vigilenţei şi genelor norocoase.

Dacă în seara aceea lucrurile mergeau bine, ea şi Beckett puteau – probabil că urmau – să sfârşească făcând ceea ce făceau adulţii celibatari aflaţi sub influenţa impulsurilor naturale.

– Se numeşte sex, Clare, murmură pentru sine însăşi. Simplul fapt că n-ai mai făcut aşa ceva de ani de zile nu te poate împiedica să pronunţi cuvântul.

Nici măcar nu ştia dacă se pricepea bine la asta. Ea şi Clint se bucuraseră de o relaţie sexuală sănătoasă şi mulţumitoare, dar el fusese singurul bărbat din viaţa ei. Şi, în ciuda lungilor perioade când se aflaseră departe unul de altul, sau poate tocmai datorită acestora, ajunseseră să-şi cunoască perfect ritmurile, semnalele şi trupurile.

Şi acum Beckett.

Cum avea să fie cu Beckett? Cum avea să fie ea cu Beckett?

„Nu te gândi la asta, îşi ordonă, sau nu vei fi niciodată în stare să te bucuri de o simplă întâlnire. Trăieşte clipa. Înaintează pas cu pas.“

Coborî la parter. Îi auzea pe băieţi în camera de joacă. Zgomotoşi, dar înţelegându-se bine. În drum spre bucătărie, îi văzu adunaţi în faţa ecranului, unde se derula o luptă între supereroi. Alva stătea la masă, răsfoind o revistă de grădinărit, în timp ce din cuptorul cu microunde se auzea pocnetul vesel al floricelelor de porumb.

– Se uită la Cum să-ţi dresezi dragonul.

– Iarăşi?

– Bună treabă, îmi place. Alva îşi înclină în jos ochelarii pentru citit. Clare, arăţi minunat.

– E plăcut să te îmbraci pentru o întâlnire. E altceva, dar plăcut.

– Te-ai descurcat bine. Iar el e foarte punctual, adăugă Alva când se auzi soneria. Vrei să deschid eu, ca să-ţi poţi face o intrare de efect?

– Nu, şi e prea târziu, zise ea, în timp ce Harry striga: „Deschid eu!“ Mai bine mă duc să-l salvez de haită.

Îl copleşiră imediat ce intră, bombardându-l cu întrebări, implorându-l să facă o partidă. Ea îşi dădu seama că se obişnuise să-l vadă în haine de lucru, aşa că simţi o vibraţie de plăcere studiindu-l în pantalonii negri eleganţi şi în haina gri oţel.

Ţinea în mână un buchet de trandafiri îmbobociţi şi se uita în jos, la băieţi, cu un zâmbet larg.

În clipa aceea, Clare ştiu că nu mai avea scăpare.

– Băieţi, lăsaţi-l pe Beckett măcar să intre în casă.

Zâmbetul lui se îndulci când se uită la ea. Ochii i se încălziră.

– Arăţi extraordinar.

– Mama s-a îmbrăcat frumos pentru că iese în oraş, îl informă Murphy.

– Şi eu ies. Astea sunt pentru tine.

– Sunt superbe. Mulţumesc.

Clare văzu privirea solemnă şi cercetătoare a lui Harry când îşi aplecă fruntea să miroasă florile. Îşi plimbă instinctiv mâna în josul spatelui lui.

– Intră până pun astea în apă. O să...

– Mamă.

– O clipă, Liam.

– Mamă, mi-e rău. Mă doare burta.

Când se întoarse spre el, copilul se aplecă şi vărsă pe pantofii musafirului.

– O, Doamne! Clare îi întinse lui Beckett florile înapoi. Harry, du-te să-i spui doamnei Ridenour că lui Liam i s-a făcut greaţă şi cere-i un prosop.

– Uau, zise Beckett, în timp ce Clare se apleca să pună mâna pe fruntea băiatului.

– Îmi pare rău. Îmi pare atât de rău. Lasă-mă să... Puiule, eşti puţin cam fierbinte.

– Nu mă simt bine.

– Ştiu. Să mergem sus. Beckett, îmi cer scuze.

– Nu-ţi face probleme.

Alva veni în grabă, cu prosoape, cu o găleată şi cu un mop.

– Liam a vărsat, o informă Murphy.

– Am auzit. Sărăcuţul – şi bietul de tine, îi spuse ea lui Beckett. Să curăţăm asta.

– Trebuie să-l duc sus. Clare îi adresă lui Beckett un zâmbet distrat. Trebuie să las ieşirea pe altă dată.

– Sigur.

– Florile... mulţumesc. Îmi pare rău. Haide, puiule.

Îl luă pe Liam în braţe. Băiatul îşi lăsă pe umărul ei obrazul palid.

– Pot să stau în patul tău?

– Sigur că da. O să te facem bine. Harry, scumpule, vrei să aduci un pahar cu bere de ghimbir?

Sus îi spălă faţa şi îi ţinu capul când el vărsă a doua oară. Îi luă temperatura – treizeci şi şapte cu trei –, apoi îl sili să bea berea cu ghimbir.

– Am vărsat de două ori.

– Ştiu, îl consolă ea, punându-i pijamaua cu Iron Man. Îţi mai e greaţă?

– Nu.

– O să aduc o găleată aici, s-o ai la îndemână dacă o să-ţi mai vină să vomiţi şi n-o să poţi ajunge până la baie. Clătinând din cap, luă telecomanda televizorului. Cartoon Network sau Nickelodeon?

– Nick. Mă simt mai bine de când am vărsat.

– Asta-i minunat, puiule.

În ochii copilului licăriră lacrimi când i se cuibări la piept.

– N-am vrut să vărs peste Beckett.

– Bineînţeles că n-ai vrut.

– E furios?

– Nu, nu este. Îl sărută pe Liam în creştet. O să-mi schimb hainele.

– Tu eşti furioasă? întrebă el în timp ce ea îşi scotea din comodă nişte pantaloni de yoga şi un tricou.

– De ce-aş fi?

– Fiindcă te-ai îmbrăcat frumos.

Clare îşi azvârli din picioare pantofii eleganţi, dar nepractici.

– A fost amuzant. Şi-o să mă mai îmbrac frumos şi altă dată.

Deschise pe jumătate uşa dulapului, folosind-o drept paravan, şi îşi scoase rochia. Mirosea uşor a vomă, aşa că o îndesă în sacul cu lucruri de dus la curăţătorie.

– Mamă, poţi să mi-i dai, te rog, pe Iron Man – pe cel nou, nu pe ăla vechi – pe Wolverine şi pe Deadpool? Şi pe Luke?

Luke era căţelul lui zdrenţuit de pluş, botezat cu numele lui Skywalker.

– Sigur că da.

– Şi pot să mai beau bere de ghimbir?

– Bineînţeles. Îi puse din nou mâna pe frunte, apoi i-o atinse cu buzele. „E încă fierbinte, se gândi, şi atât de palid!“ Mă-ntorc într-un minut. Ţi-am lăsat găleata aici. Strigă-mă dacă ţi se face greaţă între timp.

– OK. Săru’ mâna, mami.

Clare îi aduse mai întâi jucăriile şi îl lăsă încovrigat în jurul lui Luke.

– Alva? Îţi mulţumesc tare mult pentru...

Se întrerupse când din camera de joacă ieşi un Beckett desculţ.

– Tocmai a plecat. A spus să suni dacă ai nevoie de ajutor. Ce face Liam?

– Mai bine, cred. E în patul meu, se uită la Nickelodeon cu câinele lui de pluş, cu Wolverine, cu Iron Man şi cu Deadpool drept companie. Deadpool e...

– Ştiu cine este Deadpool. Uiţi mereu c-am fost şi eu un băieţel.

– Ştii cine e Deadpool. OK, oricum, are febră mică şi a-nceput deja să-i revină puţină culoare în obraji, prin urmare s-ar părea că are acelaşi lucru pe care l-a avut Mazie. Nu mă aşteptam să rămâi.

– Aveam întâlnire.

– O, dar...

– Aşa că, de vreme ce tu m-ai lăsat cu buza umflată, stau cu fârtaţii. Aşa face orice bărbat. Presupun că trebuie să ai grijă de bolnav. Şi presupun că n-ai una dintre uniformele alea, cu fustiţă albă şi...

– Liam a vărsat din nou? întrebă Murphy.

– Da, dar după aceea a început să se simtă mai bine. Îi puse o mână pe frunte. Ţie cum îţi e?

– Nu mi-e greaţă.

– Nu-ţi spunem degeaba Maţe de Fier. Harry?

– Mi-e foarte bine. O să jucăm Bendominoes, dar Beckett nu ştie regulile.

– Învăţ repede. Instalează jocul şi pregăteşte-te să mănânci bătaie.

– Nici o şansă!

Harry înşfăcă imediat cutia.

– Beckett, nu e nevoie să... Of, la naiba, trebuie să-i mai duc nişte bere de ghimbir lui Liam. Nu vreau să se deshidrateze. Acordă-mi un minut.

Se grăbi să intre în bucătărie. Floricelele de porumb erau într-un castron, iar frumoşii, superbii ei trandafiri, într-o vază de pe masă.

– Te încurc?

Se întoarse şi-l văzu pe Beckett în cadrul uşii.

– Nu, sigur că nu, dar nu-ţi poţi dori să-ţi petreci două seri la rând cu o droaie de copii, dintre care unul ţi-a vărsat pe pantofi. Apropo, ce-ţi fac pantofii?

– Vor supravieţui.

– Liam se temea că te-ai supărat pe el.

– Nu poate fi acuzat că m-ar fi luat drept ţintă.

O urmări turnând berea de ghimbir în pahar şi punând apoi câţiva biscuiţi într-un bol.

Se gândi la copil, silit să stea în pat în vreme ce fraţii lui se jucau.

– Ce-ar fi să i le duc eu?

– Păi... bine.

El rezolvă problema luându-i din mână paharul şi bolul.

– Am auzit că mai târziu sunt filme şi floricele.

– Da, ăsta era planul – acum cu o mică întârziere.

– Pot să aştept. Pot să aştept, repetă Beckett, asigurându-se că ea înţelesese mesajul.

– Beckett, spuse Clare când el îi întorcea spatele. Ce zici de nişte ouă jumări?

– Ce-i cu ele?

– Dacă Liam nu varsă biscuiţii, o să vrea ouă jumări. E mâncarea lui de bolnav. Harry preferă supa Campbell’s Chicken & Stars, iar Murphy – deşi lui i se face rău foarte rar – pâine prăjită cu gem de căpşune. Pot să fac ouă jumări. Şi am nişte vin.

– Sună bine. Aproape tot atât de bine ca uniforma aia de infirmieră.

– E la curăţătorie.

– La naiba. N-am nimerit momentul.

Ea zâmbi către spatele lui Beckett, urmărindu-l când ieşea. Nu dădea bir cu fugiţii când era vorba de un copil bolnav şi-i făcea stomacul să vibreze când o săruta. Şi ştia cine e Deadpool.

În mod cert, nu mai avea scăpare.

La etaj, Beckett intră în camera lui Clare şi se gândi cât de mic părea băiatul în patul ei.

– Cum îţi merge, puştiule?

– Am vărsat de două ori.

– Aşa păţeşti când mănânci atâtea stridii şi bei atâta whisky.

– N-am mâncat stridii şi n-am băut whisky!

– Da, aşa spui tu acum.

Copilul îmbrăţişa strâns căţelul de pluş jerpelit.

– N-am vrut să vărs pe tine.

– Lucrurile astea se-ntâmplă între bărbaţi.

Beckett se aşeză pe marginea patului şi-i întinse paharul şi bolul.

– Da?

– Întreabă-mă din nou peste zece ani. Fac pariu că Deadpool a vărsat mai înainte pe Wolverine.

– Nu, el... Serios?

– Nu m-ar surprinde. Intrigat, Liam îl luă în mână pe Deadpool şi scoase sunete asemănătoare cu voma. Frumos. Mama ta a zis că-ţi face ouă jumări dacă te simţi în stare să le mănânci.

– Poate. Te uiţi la televizor cu mine?

– Două minute.

Deşi nu aşa se imaginase ajungând în patul lui Clare, Beckett îşi schimbă poziţia, sprijinindu-se de tăblie. Şi băiatul îşi căută o poziţie mai bună, aşezându-şi capul în scobitura cotului său.

Şi se uită în sus cu un zâmbet îngeresc, exact ca al fratelui mai mic.

*

Jucară Bendominoes – un joc foarte frumos – în timp ce Clare pregătea ouăle jumări pentru micul pacient. Beckett se uită la un film amuzant, împreună cu copiii, pe când Clare stătu lângă băiatul bolnav. O aşteptă până când îi duse pe ceilalţi doi la culcare şi verifică în ce stare se afla Liam.

– A adormit, îi spuse ea când se întoarse la parter. Şi i s-a răcorit fruntea. Aş zice că a trecut criza. Harry o să fie următorul, iar la el o să fie mai rău.

– O viziune optimistă.

– Ştiu eu ce ştiu. Aşadar. Ouă jumări în bucătărie?

– Nu trebuie să te deranjezi. Cred că eşti obosită.

– Sunt moartă de foame, şi chiar vreau un pahar cu vin.

– M-ai convins.

Nu era o afacere chiar atât de proastă, să stea în bucătărie, bând vin, în vreme ce ea pregătea jumările. Inspirat, se duse în camera de zi şi luă trei lumânări pentru ceai, ţinute în pahare de un albastru întunecat.

– Te deranjează? Pentru seara asta avusesem în vedere o cină în lumina lumânărilor.

– Îmi place.

Clare deschise un sertar şi îi întinse o brichetă.

Mâncară ouăle cu pâine prăjită în atmosfera romantică a trandafirilor şi lumânărilor.

– Mă bucur că ai rămas.

– Şi eu. Iar în lumina asta eşti atât de frumoasă cum mi-am imaginat. Vrei să încercăm weekendul următor o masă pe care să nu fii nevoită s-o pregăteşti?

– Vineri seara?

– La aceeaşi oră, pe acelaşi canal.

– O cauţi cu lumânarea. S-a făcut. OK, întrebarea trebuie pusă. Sigur, ai fost cândva un băieţel, dar toţi bărbaţii au fost, şi nu toţi se descurcă atât de uşor cu puştii. Cum de n-ai copiii tăi?

– Cred că n-am avut niciodată intenţii prea serioase, în privinţa nimănui. Tu ai început mai devreme decât majoritatea.

– Era exact ceea ce-mi doream, şi nu voiam să mai amân. Ca şi Clint. Pur şi simplu, ştiam amândoi.

– Cum a fost viaţa cazonă?

– Ca soţie de militar, trăieşti multă vreme aşteptând. Am văzut părţi ale lumii pe care nu m-aş fi gândit niciodată că le voi vedea, am învăţat cum să mă organizez, cum să las lucrurile în voia lor. Mi-a fost dor de casă. Nu tot timpul, dar au fost momente când mi-a lipsit enorm. După ce-a fost ucis Clint, am ştiut că trebuia să mă întorc, să aduc băieţii aici. Pentru familie, pentru sentimentul continuităţii. N-aş fi reuşit fără părinţii mei, fără părinţii lui, continuă ea clătinând din cap. Au fost, sunt minunaţi. Tu ştii cum e, lucrezi împreună cu fraţii tăi, cu mama ta, te ocupi de afacerea familiei.

– Da, ştiu.

– Unii simt nevoia să se-ndepărteze de familie, iar alţii – să strângă legăturile. Cred că eu am făcut şi una, şi alta. Acum sunt acasă, sau din nou acasă. Tu te-ai gândit vreodată să pleci altundeva?

– M-am gândit, dar nu există nici un alt loc în care-aş vrea să mă aflu.

O făcu să râdă, povestindu-i despre oameni pe care-i cunoştea şi despre oameni pe care nu-i văzuse niciodată. Se ridică odată cu ea când strânse masa, şi atunci o trase mai aproape să o sărute, accelerându-i vertigi-nos pulsul.

– Poate-ar fi bine să stăm pe canapea, îi murmură la ureche. Să mai bem un pahar de vin. Să ne sărutăm.

„O, da, te rog“, se gândi Clare.

– Toarnă tu vinul, zise ea cu glas tare. Eu mă duc să văd ce face Liam, apoi... Harry.

Alb ca hârtia, cu ochii sticloşi, băiatul stătea în cadrul uşii.

– Mi-e greaţă.

– Of, puiule. Se apropie grăbită de el şi îi puse mâna pe frunte. Da, eşti puţin cam fierbinte. O să te facem bine. Beckett!

– E OK. Ai nevoie de ajutor?

– Nu, ştiu ce e de făcut.

– Continuă. Eu o să plec. Sănătate, voinicule.

– Mulţumesc. Haide, puiule.

– Pot să stau şi eu în patul tău? Pe Liam l-ai lăsat.

– Sigur că da.

Îi adresă lui Beckett o privire plină de scuze, apoi îşi conduse la etaj copilul bolnav.

capitolul 10

Weekendul trecu într-o ceaţă de îngrijiri medicale, supă şi ouă jumări. Duminică dimineaţa, atât Liam cât şi Harry se simţeau destul de bine ca să fie plictisiţi şi irascibili. Lui Clare i se păruse o idee inspirată să organizeze în camera de zi o tabără unde băieţii puteau sta împreună, având drept companie o diversitate de cărţi şi de DVD-uri. Dar noutatea îşi pierdu farmecul când Harry, care nu mai avea febră, dar continua să fie uşor slăbit de boală, declară că se săturase de fraţii lui.

Nu putea să nu-l înţeleagă, fiindcă se săturase ea însăşi de ei.

Rezolvă ultima repriză de ţipete legată de alegerea unui DVD intrând în cameră, luând telecomanda şi închizând televizorul.

– Mamă!

Acel unic cuvânt răsună într-un acord pe trei voci.

– Fiindcă nu faceţi altceva decât să vă ciorovăiţi şi să vă plângeţi din cauza filmelor, o să le dăm o pauză.

– Harry a început, zise Liam.

– Ba nu! Tu...

– Nu-mi pasă cine a început, se răsti Clare trecând la Glasul de Mamă. Eu am terminat. Acum puteţi rămâne cu toţii aici să citiţi, sau să coloraţi, sau să vă distraţi în linişte cu jucăriile. Sau vă puteţi duce să staţi îmbufnaţi în camera voastră. Şi dacă protestaţi, adăugă ea, anticipând, toate DVD-urile dispar până în weekendul următor.

– E vina lui, murmură Liam, abia auzit.

– Liam Edward Brewster, te-am prevenit. Nu vreau să mai aud nici un cuvânt. Ochii lui se umplură de lacrimi şi de furie. Simţi ea însăşi o împunsătură care-o îndemna să plângă. Acum vreau să fie linişte zece minute.

– Mamă!

– Harry, replică ea cu o notă de avertizare în glas.

– Mi-e foame, vreau supa mea.

Revenirea poftei de mâncare era semn bun. Totuşi.

– Harry, ţi-am spus, nu mai avem. Marmie şi bunicul ne mai aduc.

– Dar mie mi-e foame acum.

– Pot să-ţi pregătesc altceva, dacă vrei. Avem supă Chicken Noodle sau Alphabet.

– Nu vreau din alea. Vreau Chicken & Stars.

– Atunci trebuie să aştepţi. Vor sosi curând.

– De ce nu pot să vină acum?

Din cauza oboselii şi a enervării, vocea lui părea a unui bebeluş plângăcios.

Simţind că-şi pierdea răbdarea, Clare îşi aminti cât de palid şi de jalnic arătase cu o noapte înainte.

– Vor sosi în curând. E tot ce pot să fac, Harry. Acum tăceţi zece minute. Trebuie să mă ocup de rufărie.

Îşi imagină că putea să se considere norocoasă dacă avea să se bucure de cinci minute de linişte, însă Murphy o urmă în bucătărie.

– Şi mie mi-e foame. Vreau unt de arahide şi un sendviş cu marmeladă.

– Scumpule, nu mai avem pâine. O să ni se aducă.

– De ce n-avem nimic din ce vreau?

– Pentru că fraţii tăi s-au îmbolnăvit şi au mâncat toate ouăle, toată pâinea şi toată supa, şi ieri n-am putut să mă duc la magazin.

– De ce?

– Pentru că Harry şi Liam s-au îmbolnăvit.

Aruncă în coş cearşafurile murdare, în vreme ce capul începea să-i zvâcnească.

– Dacă ei nu se duc mâine la şcoală, stau şi eu acasă.

– În primul rând, nu hotărăşti tu. Eu decid. Şi nu, nu să stai acasă mâine. Fiindcă nici unul dintre ei nu mai are febră, probabil că nici ei n-or să stea. „Fie-ţi milă, Doamne, te implor!“ se rugă ea în gând.

– Nimeni n-o să se joace cu mine.

– Murphy, am jucat tot felul de jocuri cu tine jumătate de dimineaţă.

– Te-ai jucat cu noi toţi. De ce nu poţi să te joci numai cu mine?

Clare închise ochii până când scăpă de impulsul care-o îndemna să-l plesnească. Înţelegea, înţelegea cu adevărat, şi se străduia din greu să-i ofere fiecăruia dintre ei un timp petrecut numai cu el. Dar, Dumnezeule, nu atunci.

– Ce-ar fi să-ţi aduci Power Rangerii? Ai putea să te joci cu ei sus, cât fac eu paturile.

– Trebuie să te joci cu mine.

– Nu, nu trebuie. Deşi s-ar putea să-mi facă plăcere, nu am timp. Întrebi de ce? continuă ea, ştiind că băieţelul ar fi făcut-o dacă i-ar fi dat cea mai mică ocazie. Fiindcă trebuie să mă ocup de restul lenjeriei, de care nu m-am putut ocupa ieri, pentru că am avut grijă de Liam şi de Harry. Trebuie să pun cearşafuri curate pe paturi, fiindcă ieri n-am putut să fac nici asta, precum şi din cauză că lui Harry i s-a făcut greaţă şi a vărsat pe al lui la miezul nopţii. Vrei să auzi lista tuturor celorlalte lucruri pe care le mai am de făcut azi?

– Sigur.

Ea se opri, îşi trecu mâinile peste faţă, apoi râse.

– Murphy, mă ucizi.

– Nu te lăsa ucisă.

– Nu e decât o expresie.

Se aplecă şi-l îmbrăţişă, mai ales pentru că ea avea nevoie de o îmbrăţişare.

– Putem lua un căţeluş?

Frântă de oboseală, Clare îşi lăsă pur şi simplu capul să cadă pe umărul lui mic.

– Of, Murphy.

– Harry şi Liam s-ar simţi mai bine dacă am avea un căţeluş. Jeremy, noul meu prieten foarte, foarte, foarte, foarte bun de la şcoală are un căţeluş pe care-l cheamă Spike. Am putea avea şi noi un căţeluş, şi i-am putea spune Spike.

– Trebuie să-ţi alegi bine momentul când ceri un lucru, iar acum nu e deloc potrivit. Te rog nu mă întreba de ce. Lasă-mă doar să mă adun, Murphy. Să mergem sus. Tu şi Power Rangerii mă puteţi ajuta să fac paturile.

– Power Rangerii se luptă cu oamenii răi.

– Ei, dar trebuie să doarmă şi ei uneori, nu-i aşa?

Clare luă coşul cu rufărie. Deoarece nu scosese nimic din dulapul cu prosoape, avea să facă o mişcare mai puţin, punându-le la loc pe cele proaspăt spălate.

Nu mai împăturea nimic. Uf, se gândi, în timp ce Murphy se îndrepta bombănind de unul singur spre camera de zi. Unde o aştepta un miracol. Amândoi băieţii adormiseră.

– Sst. Linişte acum. Dorm, aşa că să nu facem nici un zgomot.

Nimeni nu avusese parte de prea mult somn în ultimele două nopţi – ceea ce nu părea să-l deranjeze pe Murphy guralivul, care totuşi vorbi în şoaptă când urcau scările.

Clare abia ajunsese sus când auzi pe cineva bătând în uşă cu inelul.

– Du-te după Power Rangeri, îi spuse băieţelului, şi coborî în fugă.

Avea să ucidă pe oricine i-ar fi trezit odraslele. Era gata să-l strângă de gât cu mâinile goale.

Deschise uşa dintr-o smucitură şi în minte îi reveniră cuvinte pe care se obişnuise să nu le folosească din cauza copiilor.

– Sam.

– Salut, frumoaso! Eram în zonă şi m-am gândit să trec pe aici şi să te iau la un brunch. Mă văd cu părinţii mei la club. O să facem din întâlnirea asta o petrecere.

– Momentul e nepotrivit. Cei doi băieţi mai mari ai mei au fost bolnavi tot weekendul şi acum dorm.

– Se pare că ai nevoie de o pauză. Cheamă-ţi bona. Sam zâmbi larg şi îi făcu cu ochiul. Te duc departe de toate astea.

– Toate astea sunt viaţa mea, şi nu-mi las copiii singuri când nu se simt bine.

– Mamă!

– Murphy, linişte. O să-i trezeşti pe fraţii tăi.

Îl simţi pe Sam înaintând în spatele ei şi îşi schimbă poziţia ca să-l blocheze.

– Dar mi-am adus Power Rangerii şi-ai spus...

– Vin imediat sus. Scuză-mă, Sam, dar sunt foarte ocupată. Trebuie să plec.

– O s-o pun pe mama să te sune în legătură cu bona.

Lipsa de somn, răbdarea ajunsă capăt, lipsa afurisitei de supe Chicken & Stars răbufniră pur şi simplu.

– Pentru numele lui Dumnezeu, nu fac nici un afurisit de aranjament pentru vreo bonă. Nu mă interesează brunch-urile de la clubul tău idiot. Mă interesează să fac paturile. Am o mulţime de treabă, aşa că acum va trebui să mă scuzi.

De obicei nu era nepoliticoasă, dar de data asta îi închise uşa în nas.

Afară, Sam îşi strânse pumnii. Îi ajungea, era sătul de jocurile ei. Acum îi zâmbea şi flirta cu el, acum îl dădea afară. Şi-i folosise destul de mult pe cei trei plozi ca să-l ţină la distanţă.

Mult mai mult decât era cazul, se gândi, îndreptându-se cu paşi mari spre maşină, mai ales după ce-l văzuse pe Beckett Montgomery ieşind din casa ei cu o seară înainte – aproape la ora unsprezece.

Voia să-l facă gelos, decise el. Ei bine, era pe punctul să renunţe la rolul de Băiat Cumsecade. Pentru Clare Brewster sosise timpul să afle cine era şeful.

Îşi scoase maşina de pe aleea ei şi o opri lângă bordură. La fel ca în ajun, rămase să supravegheze casa şi să fiarbă în sinea lui.

*

În casă, Clare îşi mistui furia stârnită de Sam frecând cu dezinfectant camera copiilor. Lăsă ferestrele deschise ca să împrospăteze aerul şi simţi fierbinţeala dispărându-i din creier şi din stomac în timp ce muncea.

„Ce nu e în ordine cu omul ăsta? se miră ea. Nimeni nu poate fi atât de tâmpit, de egoist şi de picat din lună în acelaşi timp. Şi sâcâitor pe lângă toate astea.“

Lucrurile ajunseseră într-un punct unde abia mai reuşea să fie politicoasă cu el, şi totuşi continua să se-ntoarcă. Poate acum îl lecuise.

Dumnezeule, îi trântise literalmente uşa în nas. Era un început, decise ea. Cu siguranţă că nimeni nu putea înţelege altceva decât „lasă-mă dracului în pace“.

Stătea în genunchi, frecând în baie, când Murphy o bătu pe umăr.

– Mai eşti în mai multe locuri?

– În ce locuri?

– Ai spus că trebuie să te-aduni. Eşti tot în mai multe locuri?

Încântată, se sprijini pe călcâie şi-l îmbrăţişă cu putere.

– Doar puţin. Aproape s-a rezolvat.

– De ce n-ai făcut paturile?

– Fiindcă am vrut să fac mai întâi curăţenie. Mă lupt cu germenii. Îi ucid. Nu-i auzi ţipând?

Ochii lui se rotunjiră.

– Vreau să ucid germeni!

Ea aruncă încă o cârpă în găleată, apoi o stoarse.

– Sunt unii acolo, în colţul ăla. Lichidează-i, Murphy.

– Nu-i văd.

– Au mantii care-i fac invizibili. Nu te lăsa păcălit. Freacă-i până mor.

„Nu e rău“, decise ea când băiatul atacă podeaua cu sete de răzbunare.

Îl lăsă să atace, rezemându-şi spatele obosit de cadrul uşii, în timp ce el scotea sunete care sugerau bombardamente şi lupte. Alertată de zgomotul unor paşi apăsaţi, se întoarse şi dădu cu ochii de Liam.

– Aţi tras un somn bun?

– Cred că da. Ne-am trezit. Acum ne putem uita la un film? Vrem să vedem Războiul Stelelor.

– Am ucis germenii. Murphy flutură cârpa ca pe un steag. Vreau să mă uit şi eu.

– Bine. Haide să facem pregătirile.

Când ajunse la parter, Harry – care arăta mult mai bine – îi aruncă o privire rugătoare.

– Mi-e foame de-adevăratelea.

– Ce-ar fi să-ţi pregătesc nişte cereale ca să-ţi alunge foamea până când... Staţi o clipă. Ridică o mână când auzi deschizându-se uşa din faţă. Au sosit proviziile. Suntem salvaţi!

– Iată-i pe băieţii mei! Rosie Murphy, cu Ed imediat în urma ei, intră cu paşi mari şi cu braţele încărcate. Îi făcu vesel cu ochiul fiicei sale şi îi întinse punga cu alimente. Am adus bunătăţi pentru doi băieţi bolnavi şi pentru fratele lor.

Scoase dintr-o altă pungă figurine reprezentând eroi din filme. În haosul care urmă, Clare îi zâmbi tatălui ei.

– A dat o raită prin ascunzătoarea ei cu obiecte pentru mituire.

– Ştii cum e mama ta.

– Da, ştiu. O să duc astea în bucătărie. Harry îşi pierde puterile din cauza lipsei de supă Chicken & Stars.

Înalt şi vânjos, cu şuviţe argintii în părul de culoarea nisipului, Ed cără pungile înăuntru şi le aşeză pe masă.

– Aduc şi restul.

– Mai sunt? N-am cerut decât...

El clătină dintr-un deget şi zâmbi încreţindu-şi pielea de la colţurile ochilor verzi.

– Ştii cum e mama ta.

A doua zi nu mai trebuia să-şi bată capul cu mersul la magazin, se gândi Clare scoţând, în cantităţi suficiente pentru o săptămână, produsele de băcănie printre care bunicii îngăduitori incluseseră acadele, viermi-jeleu, chipsuri de cartofi şi batoane de îngheţată.

– Atât acadele, cât şi îngheţată? o întrebă Clare pe Rosie.

– Au fost bolnavi.

– Nu le spune decât după masa de prânz. Bonul nu era în nici o pungă.

– Consideră că ai primit o recompensă fiindcă te-ai descurcat un weekend întreg cu doi băieţi bolnavi şi cu frăţiorul lor probabil sâcâitor, fără să înregistrezi vreo pierdere.

– Am fost cât pe ce. Dar nu vreau să plătiţi voi pentru...

– Nu contrazice niciodată o femeie care-ţi aduce mâncare.

– Legea lui Murphy? Se răsuci şi-şi cuprinse mama în braţe. Mulţumesc. Apoi îşi lăsă o clipă capul pe umărul ei. „Întotdeauna alături de mine“, se gândi.

– Fetiţa mea e obosită, murmură Rosie.

– Puţin. Clare se retrase cu delicateţe. Moştenise părul însorit de la mama ei, însă Rosie şi-l purta scurt şi pieptănat şic, într-o tentă mată care se potrivea de minune feţei cu linii clar conturate. Arăţi atât de bine!

– Crema cea nouă. Şi un somn bun peste noapte, aşa cum nu-mi imaginez c-a fost al tău în ultima vreme. O, nu uita să-l întrebi pe tatăl tău dacă a slăbit.

– Şi a slăbit?

– Un kilogram trei sute cincizeci. L-am bătut la cap până a început să facă exerciţii de gimnastică împreună cu mine. Ţinta mea e o scădere de patru kilograme şi jumătate. Acum, ce pot face pentru tine?

– Ai făcut deja, şi ai salvat probabil vieţi. Clare alese cutia cu supă. Harry ajunsese la disperare.

– Vor cu toţii sendvişuri cu brânză gratinată. O să le fac. Tu ia o pauză. Ia aer, du-te la plimbare. Ieşi din casă.

Clare dădu să protesteze, apoi se abţinu. În plus, o plimbare i-ar fi fost de folos.

– Îţi rămân datoare.

– Dă-mi trei nepoţi. A, stai, deja ai făcut-o. Plimbă-te o oră.

– O jumătate de oră. Şi iau telefonul cu mine, pentru orice eventualitate.

– Cred că ne putem descurca. O să ne uităm la Războiul Stelelor. Să nu uit, băieţii vor să petreacă o noapte la noi. Vineri noaptea e bine?

– Da, fireşte.

– Şi poate seara ta cu Beckett Montgomery o să fie ceva mai liniştită.

– Ar fi cazul. Deşi, ţi-am spus, el a fost extraordinar.

– Băieţii Montgomery mi-au plăcut întotdeauna. Rosie adună laolaltă ingredientele pentru sendvişurile cu brânză gratinată. Şi mă bucur că te-ntâlneşti cu cineva – cu un tip pe care-l cunosc.

– De fapt nu ne-ntâlnim, adică, da, evident că am fi făcut-o, dar... Încă mi se mai pare straniu.

– Dar el îţi place.

– Întotdeauna mi-a... Da, îmi place.

– Atunci supune-l la un test de conducere, scumpo. Dar conduceţi cu prudenţă.

– Mamă, iei copiii la tine ca să pot sta eu la volan?

– Nu fac altceva decât să eliberez drumul, răspunse veselă Rosie.

Clare clătină din cap.

– Hotărât lucru, plec la plimbare.

*

Deja mijlocul săptămânii, se gândi Beckett, însă, cu toate că se loviseră de nenumărate piedici, avansaseră considerabil. Conductele de gaz fuseseră montate, deşi instalarea lor îi provocase o durere de cap cumplită. Îşi petrecuse weekendul în atelier, lucrând cu Ryder la corpurile de bibliotecă şi la ramele arcadelor în timp ce Owen fasona tejgheaua dorită de mama lor pentru magazinul de suvenire.

Proiectul suplimentar nu consuma atât de mult timp pe cât se temuse. Pe deasupra, trebuia s-o recunoască, imaginea clădirii proaspăt zugrăvite îi ridica moralul. Iar verificarea periodică a stadiului lucrărilor îi permitea să treacă pe la Clare.

Obiectivul principal se ascundea în spatele prelatei, şi Beckett era tot atât de nerăbdător ca restul oraşului s-o vadă căzând. N-avea să mai dureze mult, calculă el, potrivind o altă scândură pe balconul principal. Poate numai până săptămâna următoare, dacă mergea bine totul.

El şi cei doi oameni din echipa lui lucrară în ritm constant toată dimineaţa. Exact când îşi începeau pauza de prânz, Owen apăru în cadrul uşii.

– Arată bine. E un lemn al naibii de frumos.

– Lăcuit o să arate şi mai frumos. Mahonul o să strălucească.

– O să facă impresie. Avem nevoie de tine în spate.

Beckett intră în clădire, verificând din mers evoluţia renovării. „Facem progrese“, îşi zise mulţumit.

– Lucrăm la treptele din spate. Vrem să ne mai uităm o dată la paliere, la stâlpi, la vopsea. Odată terminate, nu mai e nimic de făcut.

– Aveţi schiţa.

– Da, însă avem vreo două întrebări despre modul de încadrare în ansamblu. De asemenea, nu sunt sigur cum se vor asorta cu pavajul şi cu zidurile de piatră ale curţii. Au de gând să înceapă lucrul imediat ce termină cu patioul de la magazinul de suvenire.

– Încă n-am stabilit nimic în privinţa dalelor pentru pavaj.

– Exact, şi asta e o altă problemă.

Ieşiră afară. Terenul era accidentat, treptele pe jumătate construite, încă fără balustrade şi stâlpi. Dar el putea să vadă perfect cum avea să arate hanul.

Ryder stătea în picioare, cu mâinile pe şolduri, uitându-se în sus.

– Eşti sigur că vrei unghiurile alea la primul etaj?

– Da.

– Dacă ar urca drept ar fi mai simplu.

– Şi nu tot atât de plăcut ochiului.

– Ţi-am spus c-aşa o să zică, interveni Owen.

– Da, da. În legătură cu gardul viu...

Discutară, se certară în privinţa parcării şi a accesului, până când Beckett puse piciorul în prag.

– Alee pavată aici, pornind de pe trotuar, trecând pe lângă recepţie, apoi ocolind prin lateral şi ajungând la bolta de intrare în hol. Parcarea pentru persoanele cu handicap acolo, parcarea obişnuită în partea cealaltă.

– Am avea mai mult loc pentru parcare dacă nu ar fi gardul viu.

Beckett se uită la Ryder clătinând din cap.

– Stai aici, afară, la o masă, bând ceva. Chiar vrei să ai în faţa ochilor parcarea, ba să se mai şi holbeze la tine toţi şoferii?

– Tot o să vezi parcarea. Nu e ca şi cum am planta un şir de stejari.

– Ai senzaţia de intimitate, şi tocmai ăsta este rolul curţii. Nu rămâne loc pentru o grădină, aşa cum ar fi vrut de fapt mama. Merge aşa. O să amenajăm nişte răzoare înălţate, şi-o să găsim nişte plante agăţătoare care să îmbrace arcada. Chiar face impresie, ca şi balconul principal.

– Bine, bine, tu eşti responsabilul cu partea estetică.

– Şi am dreptate.

Buzele lui Ryder se schimonosiră.

– Ai face bine să ai. Mă duc să-nfulec ceva.

– Eu cred c-o să iau un sendviş mare de la Vesta, spuse Owen. Am de dat nişte telefoane.

– Sună bine.

– Vă ajung din urmă, zise Beckett. Mă duc să fac o inspecţie la magazinul de suvenire.

– Salut-o pe Clare, pufni Owen.

– O s-o salut, dar fac şi o verificare la magazin.

Simţea în aer o prevestire a toamnei – se schimba ceva. O adiere care purta aroma burgerilor de pe grătarul de la Crawford’s ajunse până la el când des-chise cineva uşa. Pe urmă simţi mirosul de vopsea, proaspăt, nou.

Asta era direcţia în care se îndreptau lucrurile, se gândi. Prospeţime şi noutate.

Observă că echipa de la magazinul de suvenire plecase deja la masă. Podelele erau acoperite cu folii de plastic, iar în faţa treptelor încă umede, vopsite într-un verde-închis, era întinsă o bandă care interzi-cea trecerea.

Beckett sări peste ea şi coborî treptele către zona biroului. Le trebuiau o masă de lucru, un computer, rechizite de birou, rafturi. Şi multe alte chestii, fără îndoială, dar ăsta era domeniul lui Owen.

După toate aparenţele, echipa care lucra la pavaj plecase la masă, însă toată dimineaţa oamenii munciseră din greu. Pietrişul de pe aleea îngustă care împărţea în două întinderea de iarbă murdară fusese înlocuit cu dale. Îndepărtaseră pietrele, folosindu-le cu ingeniozitate pentru a construi un zid scund în jurul tufei de nalbă pline de flori.

Uneltele şi materialele erau stivuite în mai multe grămezi; ţinând cont de materialele rămase şi de spaţiu, ca şi de gardul care trebuia înlocuit, socoti că aveau să termine săptămâna următoare.

Putea să le raporteze fraţilor săi că, dacă totul continua fără probleme, era posibil să înceapă lucrările din Curte peste două săptămâni. Nu era rău.

Ocoli gardul vechi şi intră în librărie prin uşa din spate. Auzi nişte puştani în raionul pentru copii şi văzu doi dintre ei înghiontindu-se în zona principală a magazinului în timp ce mama lor – presupuse el – se foia printre rafturi. Cassie servea un client la tejghea, iar Laurie lucra la computer.

– Sunteţi ocupate, comentă el.

– Tocmai am încheiat primul nostru „Timp al Poveştilor“ din toamna asta. Laurie se opri din tastat ca să-şi exprime mulţumirea ridicând un deget mare în sus. Am avut o mulţime de participanţi. Şi Avery ar trebui să aibă o clientelă numeroasă. Cei mai mulţi şi-au făcut planul să mănânce la Vesta.

– Probabil c-o să merg şi eu tot acolo. Clare e pe-aici?

– Jos, în anexă, pune lucrurile la loc. Să nu calci pe vreun ţânc.

În anexă, Clare punea într-o cutie materialele folosite la eveniment. În ziua aceea purta pantaloni negri, lejeri, şi o bluză albă, dantelată, cu mâneci trei sferturi.

Se gândi că i-ar fi plăcut s-o sărute în pliul delicat al cotului, iţit de sub manşetă. I-ar fi plăcut s-o sărute peste tot. Peste tot.

Două femei stăteau de vorbă studiind un aranjament cu lumânări. Una legăna ritmic un cărucior în care un pici îşi sugea degetul mare cu o intensitate sălba-tică, pe când cealaltă ţinea la piept, în marsupiu, un copilaş adormit.

Micuţul din cărucior îi aruncă lui Beckett o privire aspră, bănuitoare, ca şi cum s-ar fi temut că avea să-i fure degetul preţios. Probabil că nu era momentul optim pentru o sărutare în scobitura cotului lui Clare, decise el.

– Bună.

Ea îşi întoarse privirea spre el, cu fâşii colorate de pâslă în mână.

– Bună.

– Am auzit c-aţi avut o ediţie de succes a Timpului Poveştilor.

– Da, şi e semn sigur că s-a terminat vara. E prima la care nu participă nici unul dintre copiii mei, şi asta este o altă tranziţie. Cum merge treaba?

– Înaintează. Trebuie neapărat să vii mai târziu să vezi schimbările.

– Mi-ar plăcea, dac-o să reuşesc. Îţi trimit prin e-mail fişierul cu prezentarea, imediat ce termin aici. Cred că o s-o putem îmbunătăţi, imediat ce interioarele vor prinde contur. Dar am încercat s-o fac amuzantă şi atrăgătoare.

– Minunat. O să arunc o privire. Stai, iau eu asta.

Săltă cutia înainte de a fi apucat ea s-o facă.

– Nu e grea. Am pur şi simplu de gând s-o pun în spate. Fiindcă Beckett nu i-o înapoie, ea aruncă o privire către cliente. O să-ţi arăt unde trebuie aşezată. E totul în ordine? le întrebă pe cele două femei.

– Da, mulţumim. Sunt înnebunită după genţile astea.

– Sunt confecţionate din bandă video reciclată şi din pungi de plastic. Ingenioase, frumoase şi ecologice. Anunţaţi-mă dacă aveţi nevoie de ajutor.

Ocolind mica nişă, îl conduse pe Beckett afară din încăpere.

– Fiindcă n-o folosesc decât o singură dată pe lună, o ţin pe raftul de sus. Am sperat întotdeauna c-o să mă pricep la lucrul manual, ca mamele acelea care pot face o maşinuţă de jucărie dintr-o cutie de cereale şi din nişte elastice.

– Mama MacGyver.

– Exact. Dar n-a mers.

– Eu am sperat întotdeauna c-o să arunc o minge de neatins pentru cei de la Orioles. Nici asta n-a mers.

– Viaţa este un şir de dezamăgiri. Clare surâse când el îi înteţi legănarea cerceilor cu un bobârnac. Şi de surprize.

– Copiii sunt OK?

– Înapoi la normal şi la şcoală. Slavă Domnului.

– Ce zici de-o repetiţie pentru seara de vineri? Îţi fac cinste cu prânzul.

Amintindu-şi de Sam Freemont şi afurisitul lui de club, se gândi cât de mult prefera să mănânce în grabă un hotdog la Crawford’s sau o felie de pizza la Vesta în compania lui Beckett.

– Oferta e grozavă şi aş vrea să pot, însă fetele fac livrări şi finalizează comenzile pentru vacanţă. Pentru cea de Crăciun, explică ea.

– Pentru Crăciun? Abia a trecut Ziua Muncii.

– Ceea ce demonstrează că n-ai făcut niciodată comerţ cu amănuntul. Trebuie să avem formularul de comandă, pe o carte poştală promoţională.

– Va trebui să mă resemnez.

Se aplecă şi îi găsi gura cu a lui. Cu femeile care râdeau de cealaltă parte a peretelui, cu telefonul care suna, cu bebeluşul care se trezise şi plângea, se lăsă absorbit de propriile emoţii.

Prea mult, îşi zise. Prea mult timp până vineri, când o putea avea numai pentru el, măcar pentru câteva ore. Gustul ei, mirosul ei, forma trupului ei în timp ce o trăgea mai aproape îi puneau sever la încercare răbdarea.

– Hei, Clare, e... Hait, îmi cer scuze.

Laurie îşi ridică intenţionat privirea spre tavan când Clare şi Beckett se despărţiră.

– A apărut vreo problemă?

Clare crezu că reuşea să se poarte firesc. Sau aproape.

– La telefon e un bărbat care vrea să discute cu patroana. Aş putea să-i spun că... ai ieşit şi să-i iau numărul.

– E în ordine. O să vorbesc din camera din spate.

– Bun. Să-ţi aduc ceva, Beckett? Laurie dădu repede din pleoape. O băutură răcoritoare?

– Nu, mă simt bine. Trebuie să plec.

– Pe curând.

Laurie plecă fredonând.

– Îmi pare rău, spuse Clare. Trebuie să văd ce e cu telefonul ăsta.

– O să ies prin spate. Treci pe la şantier când ai ocazia.

– O să încerc.

Îl privi plecând, dorindu-şi, ca şi el, să vină mai repede ziua de vineri. Îşi puse o mână pe abdomenul crispat de emoţie. Poate că el se simţea bine, dar ei i-ar fi fost de folos băutura răcoritoare.

– Îmi cer scuze că v-am lăsat să aşteptaţi, spuse ea în receptor. Sunt Clare Brewster.

Când încheie convorbirea, se întoarse în sala principală a magazinului. După agitaţia şi zgomotul din dimineaţa aceea, momentul de acalmie i se păru bine-venit.

Până ce văzu licărul din privirea lui Cassie.

– Am comandat prânzul pentru noi toate, spuse Laurie.

– Minunat. Să luăm catalogul şi formularul de comandă şi să... Încetaţi, se răsti ea când cele două femei îi adresară zâmbete largi.

– Nu mă pot abţine. Laurie tresăltă pe scaun. Nu te poţi aştepta să dau peste tine şi Beckett Montgomery uniţi printr-un sărut ca-n filme şi să nu reacţionez.

– Aş fi vrut să răspund eu la telefon şi să vin pe urmă să te caut, bombăni Cassie. Ai naibii clienţi. Ştiam că între voi ies scântei, şi toată lumea a aflat că urma să ieşiţi împreună săptămâna trecută, înainte de a se-mbolnăvi copiii.

– A vărsat exact pe pantofii lui.

Clare tresări, neplăcut surprinsă.

– Şi pe-asta o ştie toată lumea?

– Duminică am dat de doamna Ridenour în parc şi am întrebat-o cum a mers întâlnirea. Ea mi-a povestit. N-a fost prea plăcut, într-adevăr. În orice caz, e imposibil să nu observăm cum vine el aici aproape în fiecare zi. Asta nu e o noutate, dar în ultima vreme voi doi aţi început să flirtaţi.

– Să flirtăm?

– Discret. Sau cel puţin aşa am crezut până când v-am prins furişându-vă în camera din spate ca să vă dezmierdaţi.

– Nu ne dezmierdam. N-a fost... N-a fost decât un simplu sărut.

– Unul atât de fierbinte că ieşea fum. Laurie îşi flutură mâna în faţa nasului. Aşadar, e ceva serios, sau numai o bagatelă?

– Laurie, oficial nici măcar n-am ieşit încă împreună.

– Nici eu n-aş ieşi dacă m-ar săruta aşa un tip. Am sta în casă. Pe de altă parte, tu ai copiii, deci... Iar eu sunt într-adevăr gură-spartă. Gata, am tăcut! promise ea mimând tragerea unui fermoar între buze. Pur şi simplu mi-a făcut plăcere să vă văd împreună. Şi fumegând pe deasupra.

– Chiar că ar fi cazul să-mi iau o băutură răcoritoare.

Nu chicoti decât după ce se-ndepărtase destul ca să nu mai poată fi auzită. Îşi imagină că reputaţia ei tocmai făcuse un salt uriaş. Iar Laurie avea dreptate. Fusese un sărut fierbinte. I-ar fi plăcut să aibă parte de mai multe. Cât de curând.

capitolul 11

Scena unu, dubla doi, se gândi Beckett, bătând la uşa lui Clare. De data asta aducea un buchet vesel de margarete albe. N-avea rost să provoace soarta aducându-i acelaşi fel de flori ca săptămâna trecută.

Îl izbi, creându-i o impresie stranie, nu sentimentul de déjà vu, ci mai ales cel de intensă anticipaţie a serii, din cauza amânării.

Doar cina, îşi reaminti el. Trebuia să-nceteze să-i acorde o importanţă atât de mare, altminteri avea s-o dea în bară. Îşi derulase totul în minte de atât de multe ori, încât ai fi zis că urmau să zboare la Paris, ca să cineze la... indiferent unde se cina la Paris.

Trebuia s-o întrebe dacă fusese vreodată acolo. Călătorise mult mai mult decât el. Poate ştia franţuzeşte. Oare în liceu fusese la cursurile de franceză? Avea impresia că-şi aducea aminte...

„Doamne Sfinte, încetează“, îşi ordonă.

Când îi deschise Clare, nu ştiu dacă să sară în sus de bucurie sau să fugă.

Nici ea nu voia să provoace soarta, constată el. Purta o altă rochie, una cu vârtejuri roz şi albe, şi o jachetă roz care i se oprea deasupra coatelor. Şi care-l făcu să se gândească iarăşi s-o sărute în locul acela.

Oare-ar fi trebuit să-i aducă trandafiri roz? Era un semnal?

– O să devin răsfăţată. Ea întinse mâna după buchet. O să încep să aştept flori în fiecare seară de vineri.

– M-am gândit c-aş putea să prestez serviciul ăsta.

– Bună idee, şi-ţi mulţumesc. Intră. Le pun în apă înainte de plecare. Când intră, ea îi zări mica pungă cu cumpărături din mână. Mai ai ceva?

– Nu pentru tine. Mută punga în mâna cealaltă, ca şi cum ar fi vrut s-o împiedice s-o atingă. Tu ai primit destule. E o mită, ca să nu mai verse nimeni peste mine. Un joc pentru PlayStation. Când mi-am petrecut vremea cu ei, m-am uitat bine la tot ce au şi nu l-am văzut pe ăsta. Unde sunt? I-ai închis într-un dulap?

– Nu, dar s-ar putea s-o fi făcut între timp părinţii mei. Îşi petrec noaptea cu Marmie şi cu bunicul.

– Aha. Mintea lui zbură instantaneu la lucrurile pe care le-ar fi putut face ei doi, singuri în casă. „Ia-o uşurel, amice, nu despre asta e vorba. Încet şi delicat, pas cu pas.“ O urmă în bucătărie, privind-o cum aranja florile. E linişte aici, comentă el.

– Ştiu. Mi-e greu să decid dacă atunci când băieţii dorm în altă parte e bizar sau încântător. Presupun că e bizar de încântător.

– Nu ţi-e urât să stai singură în casă?

S-ar fi putut oferi să rămână la ea, să doarmă în camera copiilor. Sau altundeva.

– Nu, atâta vreme cât nu cedez ispitei de a citi vreun roman de groază. E o slăbiciune, şi pe urmă adorm cu lumina aprinsă. N-am înţeles niciodată cum se face că, dacă n-o stingi, eşti ferit de vampiri, de stafii şi de demoni. Uite. Se dădu înapoi ca să admire florile. Sunt atât de frumoase. Mergem?

– Da, cred că ar fi bine.

Aşa n-avea să se mai gândească la patul ei de la etaj, fără copii în casă.

– Asta nu e camioneta ta, remarcă ea când ieşiră.

– Nu. Mama a refuzat să mă lase să te scot cu ea în oraş, cel puţin de data asta, aşa că mi-a dat cheile de la maşina ei. M-am simţit ca-n liceu.

– Până la ce oră ai voie să stai?

– Cunosc o mulţime de moduri de a mă furişa în casă fără să fiu văzut.

Clare se gândi la asta în timp ce el se aşeza la volan.

– Vorbeşti serios? Intrai pe furiş în casă când erai puştan?

– Sigur. Asta nu mă ajuta întotdeauna să scap basma curată, nici unul dintre noi nu reuşea mereu, dar trebuia să încerci. Nu?

– Eu n-am făcut-o, şi acum mă simt dezavantajată.

– Dacă vrei, te ajut să intri pe fereastră când ne întoarcem.

– Sună tentant, dar nu e acelaşi lucru când am cheie. Ce făceai când te furişai înăuntru?

– Diverse, răspunse el după o pauză îndelungată.

– Hmmm. Acum trebuie să-mi fac griji fiindcă într-o bună zi băieţii se vor decide să se-apuce de diverse şi să se-ntoarcă apoi pe furiş. Pe moment, cea mai mare problemă mi-o cauzează Murphy, care a decis că viaţa lui nu poate fi împlinită fără un căţeluş, şi şi-au unit cu toţii forţele împotriva mea.

– Nu-ţi plac câinii?

– Îmi plac, iar băieţii ar trebui să aibă unul. Cândva.

– În felul ăsta spun mamele o să vedem?

– Cam aşa ceva, recunoscu ea. Mă gândesc la asta, fiindcă ar trebui să aibă un câine. Îi adoră pe Lucy, mopsul părinţilor mei, şi pe motanul Fido.

– Părinţii tăi au motan pe care-l cheamă Fido? Cum de nu ştiu eu asta?

– El se crede câine, aşa că nu lăsăm să se ducă vestea. Oricum, sunt convinsă că merită unul şi mă simt vinovată că nu-l au încă. Pe urmă mă gândesc, o, Doamne, cine-o să-l înveţe să nu-şi facă nevoile în casă, cine-o să-l dreseze, cine-o să-l ducă la veterinar, cine-o să-l hrănească, cine-o să-l ducă la plimbare şi tot restul? Am încercat să-i conving să luăm o pisicuţă, dar n-au acceptat. Pisicuţele, m-a informat Liam dezgustat, sunt pentru fete. Nu ştiu de unde le-a intrat asta în cap. Se uită la profilul lui arcuindu-şi o sprânceană. Eşti de aceeaşi părere?

– Pisicuţele sunt pentru fete. Băieţilor ai putea încerca să le propui un motan.

– Ştii că aşa ceva e ridicol.

– Nu fac eu regulile. Ce fel de câine îşi doresc?

– Nici ei nu ştiu. Oftă, fiindcă băieţii o epuizau tot atacând subiectul. Ideea e să aibă un câine pe care să-l iubească. Mă informează şi că un câine m-ar apăra de oamenii răi când nu sunt ei acasă. Ridică din umeri. Aş putea să mă duc la adăpost şi să adopt unul, să salvez o viaţă, dar cum poţi fi sigur că un căţeluş pe care-l salvezi nu devine un câine mare şi rău, care-l latră pe poştaş şi terorizează vecinii? Trebuie să fac cercetări, să văd ce rase sunt prietenoase, potrivite pentru o familie.

Beckett opri în parcarea restaurantului.

– Îl ştii pe câinele lui Ry.

– Toată lumea-l ştie pe Dumbass. Clare îşi schimbă poziţia, ca să-i studieze profilul. Ryder îl ia peste tot. E o dulceaţă.

– Un câine al naibii de bun. Ştii de unde-l are Ry?

– Nu ţin minte să fi aflat povestea.

Coborâră fiecare pe portiera lui, apoi el ocoli maşina ca s-o ia pe Clare de mână.

– Era un câine vagabond, de şase sau şapte luni, aşa a estimat veterinarul. Într-o seară, Ryder lucra pe şantierul casei pe care şi-o construia. Când s-a întunecat, patrupedul a intrat târâş înăuntru. Numai piele şi os, cu labele sângerând, tremurând din tot trupul. Era foarte clar că stătuse o vreme în pădure. Îl aruncase cineva, mai mult ca sigur.

– Sărmanul! Afecţiunea ei pentru Dumbass se dublă instantaneu.

– S-a gândit că nu-l putea lăsa acolo, aşa că l-a luat cu el – Ryder a stat la mama până şi-a terminat casa. Prin urmare, a hrănit câinele, l-a spălat puţin, i-a oferit un loc unde să se culcuşească. Dimineaţa l-a dus la adăpost. Asta a fost acum şase ani.

Duios, se gândi ea – un adjectiv care nu era de obicei asociat cu Ryder Montgomery.

– Cred c-a fost dragoste la prima vedere.

– Ştiu că s-a interesat, gândindu-se că poate câinele fugise, se pierduse. N-avea zgardă, nici un indiciu, şi nu l-a revendicat nimeni. Dar îţi spun că în dimineaţa aia lui Ryder i s-ar fi frânt inima dacă ar fi făcut-o cineva.

– Şi totuşi l-a botezat Dumbass.

– Un nume dat din dragoste, şi adesea mult prea potrivit. Montgomery, rezervarea şapte sute treizeci, îi spuse şefului de sală când intrară în local.

Clare se gândi la povestea lui în timp ce erau conduşi la masă.

– Îmi spui asta ca să-mi demonstrezi că de fapt pedigriul n-are nici o importanţă.

– Oameni sau câini, cred că are mai mare importanţă cum sunt crescuţi decât ce strămoşi au. Remarca o făcu în mod bizar să se gândească la Sam Freemont, şi simplul fapt că îi venise în minte o enervă. Dar am înţeles că unele rase sunt mai bune pentru copii, adăugă Beckett.

– E ciudat, eu şi Clint am discutat despre adoptarea unui câine imediat ce s-a născut Harry. Ne-am gândit să mai aşteptăm, poate, un an, şi să-i lăsăm să crească împreună. Pe urmă, ce să vezi, Liam era pe drum şi ne aflam în faţa următoarei plecări a lui Clint, aşa că am fost nevoiţi să amânăm.

El dădu să spună ceva, dar îşi făcu apariţia chelnerul cu meniurile, cu lista de specialităţi, cu ofertele de cocktailuri.

Studiară o clipă meniurile în tăcere.

– Te deranjează când vorbesc despre Clint?

– Nu. Doar că nu ştiu niciodată ce să zic. Era un tip de treabă.

– Era. „Dezvăluie totul, spune tot ce e de spus“, decise Clare conştientă că altminteri nu puteau înfiripa o relaţie cu adevărat profundă. A fost dragoste la prima vedere, povesti ea. A susţinut întotdeauna că aşa a fost şi pentru el. Pur şi simplu instantaneu, pur şi simplu... iată-te, haide să facem planuri pentru restul vieţii noastre împreună. Ameţitor pentru o fată de cincisprezece ani.

– Ameţitor la orice vârstă.

– N-am avut, niciodată, nici cea mai mică îndoială. Nu mi-am făcut niciodată griji, nu mi-am pus niciodată întrebări. Ne mai şi certam, am avut unele scene de mare dramatism. Cu toate astea, nu mi-am făcut griji niciodată. Părinţii mei îşi făceau; acum îi înţeleg cu siguranţă mai bine decât atunci. Dar era un băiat bun, au înţeles repede asta. Şi ei l-au iubit.

– Eraţi cuplul de aur din liceu. Cei mai buni. Şefa majoretelor şi vedeta echipei de fotbal.

– Ameţitor, repetă ea. Am fost împreună doi ani înainte de... am fost împreună. Încă o dată, am fost sigură. Nu mi-am făcut niciodată griji. Când a plecat pentru prima perioadă de instrucţie, am plâns toată noaptea. Nu fiindcă eram îngrijorată, ci fiindcă-mi lipsea cum mi-ar fi lipsit o mână.

Chelnerul se întoarse şi le luă comanda.

– Erai atât de tânără!

– Şi curajoasă. Fără nici o teamă. M-am măritat cu el, am plecat cu el, mi-am părăsit casa, familia şi prietenii, fără vreo tresărire de îndoială sau de regret. Clare râse. Cine era fata aia?

– Întotdeauna te-am privit ca pe o tipă care nu cunoaşte frica.

– Ei, am învăţat ce e teama când a apărut Harry. Ce era omuleţul ăla? Dacă făceam vreo greşeală? Dacă se-mbolnăvea, dacă se rănea? Dar nici atunci nu m-am îndoit c-o să ne descurcăm. Îşi luă paharul cu apă şi sorbi cu un zâmbet. Ne doream patru, existând şi opţiunea cinci. O nebunie. Posibilitatea de a avea cinci copii. Îmi imaginez că i-am fi făcut dacă ar fi trăit.

– Erai fericită.

– O, da. Şi uneori inuman de singură, copleşită. Atunci se furişa teama. Dar îmi spuneam că sunt prea ocupată pentru aşa ceva. Eram mândră de el. Detestam să fiu fără el, detestam gândul la ceea ce înfrunta, zi de zi, noapte de noapte. Dar era făcut să fie soldat, ca şi tatăl lui, ca şi fratele lui. Am ştiut-o când m-am măritat cu el. Chelnerul le aduse vinul, oferindu-i-l lui Clare să-l guste. E bun. Încă şi mai bun deoarece reprezintă semnalul că o să mi se aducă mâncare fără să fi fost nevoită s-o pregătesc.

– Mai ai. Ar trebui să termini.

– Aşa e. Şi ar fi trebuit să fie recunoscătoare fiindcă era dispus s-o lase să termine. Harry se juca, iar Liam plângea în pătuţul lui, continuă ea. Întrucât aveam greţuri dimineaţa, eram obligată să-l las să plângă până mă linişteam. Ştiam că eram gravidă. Încă nu făcusem testul, dar ştiam. Clare tăcu o clipă, o singură clipă. Nu se întorsese în Irak decât de trei săptămâni. N-am reuşit să-l anunţ c-o să avem al treilea copil. E cel mai mare dintre regretele mele. N-am avut niciodată ocazia să-i spun. Nu l-a văzut niciodată pe Murphy, nu i-a atins faţa, nu i-a mirosit părul, nu i-a auzit râsul. Murphy n-a avut tată. Liam nu şi-l aminteşte. Harry are, în cel mai bun caz, amintiri vagi. Clint a fost un tată bun. Iubitor, amuzant, atent. Dar ei n-au avut timp să-l cunoască.

– N-ai niciodată destul.

Înţelegătoare, dădu din cap, punându-şi mâna peste a lui. Şi el îşi pierduse tatăl.

– Nu, cred că nu ai. Au venit la uşă în dimineaţa aceea. Ştii când îi vezi. Ofiţerul, preotul. Ştii fără să se rostească vreun cuvânt. Lumina păleşte; aerul îţi iese din plămâni. Pentru un scurt răstimp nu mai există nimic.

Beckett o strânse de mână.