POVESTIRILE RĂPOSATULUI
IVAN PETROVICI BELKIN

Doamna Prostakova: Apăi, cît despre asta,

încă de mic avea o mare tragere de inimă pentru istorii.

Skotinin: Mitrofan îmi seamănă leit…

Neisprăvitul¹

 

Cuvîntul editorului

Pornind să edităm povestirile lui Ivan Petrovici Belkin, pe care le prezentăm acum publicului, am vrut să adăugăm la ele măcar o scurtă descriere a vieţii răposatului autor, şi aşa să satisfacem, cel puţin în parte, dreapta curiozitate a amatorilor de literatură naţională. Iată pentru ce ne-am adresat Mariei Alexeevna Trafilina, ruda cea mai apropiată şi moştenitoarea lui Ivan Petrovici Belkin. Dar, din păcate, ea nu ne-a putut da nici un fel de indicaţii, din pricină că nu-l cunoştea pe răposat deloc. Ne-a sfătuit însă să ne adresăm unui fost prieten al lui Ivan Petrovici – un bărbat respectabil. Am urmat acest sfat şi i-am scris: am primit răspunsul mult aşteptat, pe care-l redăm mai jos. Îl publicăm fără schimbări sau adnotări, ca un monument preţios de nobleţe a cugetului şi de mişcătoare prietenie şi, totodată, ca o bogată însemnare biografică.

*

Stimate domnule ***!

 

Am avut cinstea să primesc onorata dumneavoastră scrisoare din 15 ale curentei, la 23 ale acestei luni, scrisoare în care vă exprimaţi dorinţa de a avea informaţii amănunţite asupra datei naşterii şi morţii, asupra slujbei, împrejurărilor familiale şi, de asemeni, asupra ocupaţiilor şi a firii lui Ivan Petrovici Belkin, fostul meu sincer amic şi vecin de moşie. Cu mare plăcere îndeplinesc această dorinţă a domniei-voastre şi vă împărtăşesc, stimate domn, tot ce am reţinut din ce mi-a povestit şi, de asemeni, tot ce-am văzut eu însumi.

Ivan Petrovici Belkin s-a născut din părinţi onorabili şi de neam, în anul 1798, în satul Goriuhino. Răposatul său tată, maiorul secund Piotr Ivanovici Belkin, s-a căsătorit cu domnişoara Pelagheia Gavrilovna, din familia Trafilin. Nu era bogat, dar era cumpătat şi gospodar foarte priceput. Fiul lor a primit cea dintîi învăţătură de la dascălul satului. Se pare că acestui om respectabil îi datora el dragostea pentru citit şi preocupările în legătură cu literatura rusă. În anul 1815 a intrat într-un regiment de vînători pedeştri (în ce regiment anume nu-mi mai amintesc), unde a rămas pînă în 1823. Murindu-i părinţii, amîndoi aproape în acelaşi timp, s-a văzut nevoit să demisioneze şi să revină la Goriuhino, la ocina sa.

Ivan Petrovici se apucă să-şi administreze moşia, dar, din pricina nepriceperii şi a firii lui prea blajine, îşi părădui gospodăria în scurt timp şi slăbi ordinea aspră statornicită de răposatul său părinte. Îl înlocui pe vrednicul şi îndemînaticul staroste, de care ţăranii lui erau nemulţumiţi (ca de obicei), şi încredinţă administrarea satului bătrînei cămărăşiţe, care îi cîştigase încrederea prin meşteşugul ei de a-i îndruga tot felul de poveşti. Bătrîna asta proastă nu putea deosebi o bumaşcă de douăzeci şi cinci de ruble, de una de cincizeci. Cununase toţi ţăranii, încît ei nu se temeau deloc de dînsa; starostele ales de ei le cînta atît de mult în strună şi făcea atîtea coţcării, încît Ivan Petrovici fu nevoit să renunţe la clacă şi să statornicească o dare foarte mică. Dar şi aici ţăranii se folosiră de slăbiciunea lui şi dobîndiră, în primul an, înlesniri însemnate, iar în cei următori mai mult de două treimi din dare o plăteau în nuci, merişoare şi altele asemenea. Dar chiar şi aceste dări le plăteau greu.

Ca prieten al părintelui lui Ivan Petrovici, am crezut de datoria mea să-i dau şi fiului sfaturile mele, şi de multe ori i-am propus să statornicesc din nou vechea rînduială pe care o părăsise. Astfel, venind odată la el, am cerut registrele cu socoteli ale moşiei, l-am chemat pe coţcarul de staroste şi am început să cercetez socotelile de faţă cu Ivan Petrovici. Tînărul gospodar m-a urmărit la început cu cea mai mare atenţie şi interes, dar cînd a văzut, după socoteli, că în ultimii doi ani numărul ţăranilor se înmulţise, iar numărul păsărilor domestice şi al vitelor se micşorase simţitor, s-a mulţumit cu această primă constatare şi mai departe nu a mai ascultat; apoi, tocmai cînd îl strînsesem bine cu uşa pe coţcarul de staroste, printr-un interogatoriu aspru, şi el amuţise după o cumplită încurcătură, spre marele meu necaz l-am auzit pe Ivan Petrovici sforăind zdravăn în jilţ. De atunci nu m-am mai amestecat în gospodăria lui şi am lăsat-o în plata Celui-de-sus, cum o lăsa şi Ivan Petrovici, de altfel.

Însă asta nu ne-a împiedicat deloc să fim buni prieteni şi, cu toate că-mi părea rău că e slab şi păgubeşte atîta din pricina lipsei lui de tragere de inimă, ca toţi tinerii noştri boieri, îl iubeam sincer; nici nu s-ar fi putut să nu-l iubeşti pe un tînăr atît de blînd şi de cinstit. Din parte-i, Ivan Petrovici îmi dădea respectul cuvenit anilor mei şi ţinea mult la mine. Ne-am văzut aproape zilnic pînă la moartea lui, şi îmi preţuia vorba simplă, deşi nu ne prea asemănam nici în obiceiuri, nici prin felul de a gîndi, nici prin fire.

Ivan Petrovici ducea o viaţă foarte cumpătată, ocolea orice excese: niciodată nu mi s-a întîmplat să-l văd cît de cît băut (lucru care în părţile noastre poate fi socotit o minune nemaipomenită). Se simţea foarte atras spre partea femeiască, însă timiditatea îi era cu adevărat feciorelnică2.

Afară de povestirile despre care aţi binevoit a aminti în scrisoarea dumneavoastră, Ivan Petrovici a mai lăsat multe manuscrise, care în parte se află la mine, iar parte au fost întrebuinţate de cămărăşiţa lui pentru felurite trebuinţe casnice. Astfel iarna trecută toate ferestrele aripei locuite de ea erau lipite cu prima parte a romanului pe care Ivan Petrovici n-a ajuns să-l termine.

Sus-amintitele povestiri au fost, pare-se, prima lui încercare. Acestea, spunea Ivan Petrovici, erau în mare parte adevărate şi auzite de la diferite persoane³. Însă aproape toate numele sînt născocite de dînsul, iar numirile sînt luate din ţinutul nostru, din care pricină într-un loc e pomenit şi satul meu. Nu l-a pomenit cu gînd rău, ci cred că mai mult din lipsă de imaginaţie.

În toamna anului 1828 Ivan Petrovici a răcit, iar din răceală a dat în friguri puternice şi a murit, cu toate neobositele îngrijiri ale medicului nostru de judeţ, om foarte iscusit, mai ales în tratamentul bolilor cronice, ca bătăturile şi altele la fel. Şi-a dat sfîrşitul în braţele mele, la vîrsta de treizeci de ani, şi a fost înmormîntat în biserica din Goriuhino, alături de răposaţii lui părinţi.

Era de statură mijlocie, avea ochii albaştri-cenuşii, părul castaniu, nasul drept; faţa îi era uscăţivă şi palidă.

Iată, stimatul meu domn, tot ce am putut să-mi amintesc despre felul de viaţă, ocupaţiile, firea şi înfăţişarea răposatului meu vecin şi prieten. Dacă aveţi de gînd să folosiţi cumva cele ce v-am scris, vă rog respectuos să nu pomeniţi în nici un caz numele meu, deoarece, cu toate că am o mare stimă şi dragoste faţă de scriitori, socotesc de prisos să pătrund în această breaslă şi cu totul nepotrivit pentru anii mei. Cu sincer respect şi cele cuvenite…

1830, noiembrie 16
Satul Nenaradovo

 

Crezînd de datoria mea să respect dorinţa onorabilului prieten al autorului nostru, îi aducem adîncă mulţumire pentru informaţiile date şi nădăjduim că publicul o să preţuiască sinceritatea şi bunătatea arătată.

 

1. Comedie de Denis Fonvizin (1745-1792).

2. Urmează o anecdotă, pe care n-o publicăm, socotind-o de prisos; dar îl încredinţăm pe cititor că nu conţine nimic dăunător memoriei lui Ivan Petrovici Belkin (n.a.).

3. Într-adevăr, în manuscrisul domnului Belkin, la începutul fiecărei povestiri era scris de mîna autorului: „Auzită de mine de la cutare persoană“ (gradul sau titlul şi iniţialele numelui). Extragem pentru cercetătorii curioşi: Căpitanul de poştă i-a fost povestită de către consilierul titular A.G.N.; Împuşcătura, de către locotenent-colonelul I.L.P.; Dricarul, de către vînzătorul B.V.; Viscolul şi Domnişoara, de către domnişoara K.I.T. (n.a.).