SFÎRŞITUL POVESTIRILOR
LUI I.P. BELKIN

Istoria satului Goriuhino

Dacă Domnul îmi va hărăzi cititori, poate că aceştia ar fi curioşi să ştie cum m-am hotărît să scriu Istoria satului Goriuhino. Pentru asta, trebuie să intru de la început în anumite amănunte.

M-am născut din părinţi cinstiţi şi gospodari, în satul Goriuhino, la data de 1 aprilie a anului 1801, şi începuturile în ale învăţăturii le-am căpătat de la dascălul nostru. Acestui bărbat onorabil îi datorez gustul pentru citit şi, în general, dragostea faţă de preocupările literare, care mi s-a dezvoltat mai tîrziu. Succesele mele, deşi încete, erau însă temeinice, deoarece la zece ani ştiam aproape tot ce mi-a rămas şi azi în memoria, de altfel, cam şubredă, pe care n-o puteam împovăra din pricina sănătăţii mele tot atît de şubrede.

Titlul de literat mi s-a părut totdeauna cel mai de invidiat. Părinţii mei, oameni respectabili, însă simpli, crescuţi după moda veche, n-au citit niciodată nimic, iar în toată casa nu se aflau nici un fel de cărţi, afară de Abecedarul cumpărat pentru mine, de calendare şi de Noul pismovnic¹. Citirea Noului pismovnic a fost pentru mine mult timp îndeletnicirea cea mai dragă. Îl ştiam pe de rost şi, cu toate acestea, în fiecare zi găseam în el frumuseţi noi, trecute cu vederea la alte lecturi. După generalul Plemiannikov, căruia tatăl meu îi fusese aghiotant pe vremuri, Kurganov mi se părea cel mai de seamă om. Îi întrebam pe toţi despre el, dar, spre părerea mea de rău, nimeni nu-mi putea satisface curiozitatea, nimeni nu-l cunoscuse personal; la toate întrebările mele, mi se răspundea doar că Kurganov a alcătuit Noul pismovnic, ceea ce ştiam şi eu în mod sigur de mai înainte. În jurul lui plana o umbră de mister, ca în jurul unui semizeu din antichitate; uneori mă îndoiam chiar că exista cu adevărat. Numele lui mi se părea ceva scornit, iar legendele despre el – un mit lipsit de conţinut, ce aştepta cercetările unui nou Niebuhr². Totuşi, Kurganov îmi aţîţa mereu închipuirea; mă străduiam să dau un chip oarecare acestui personaj misterios, şi în cele din urmă am hotărît că trebuie să semene cu consilierul de zemstvă Koriucikin, un bătrînel scund, cu nasul roşu şi cu ochi scînteietori.

În anul 1812, am fost dus la Moscova şi înscris la pensionul lui Karl Ivanovici Meyer – unde n-am stat decît trei luni, deoarece ne-au dat drumul înainte de intrarea inamicului în oraş; m-am întors în sat. După izgonirea franţujilor, au vrut să mă ducă iar la Moscova, să vadă dacă s-a întors Karl Ivanovici, iar dacă nu s-o fi întors el, să mă dea la o altă şcoală; însă eu am înduplecat-o pe mama să mă lase acasă, fiindcă sănătatea nu-mi îngăduia să mă scol din pat la ora şapte, aşa cum se obişnuia în toate pensioanele. Am atins vîrsta de şaisprezece ani, rămînînd cu ceea ce apucasem să învăţ de la-nceput şi jucînd lapta³ cu băieţii din curte, singura ştiinţă în care am dobîndit destule cunoştinţe în timpul cît am stat la pension.

Cam în acel timp, am intrat ca iuncher în regimentul *** de infanterie, unde am rămas pînă anul trecut, adică pînă în anul 18**. Timpul cît am stat la regiment mi-a lăsat puţine impresii plăcute, în afară de înaintarea la rangul de ofiţer şi de cîştigul la cărţi a 245 ruble, într-o vreme cînd în buzunar n-aveam decît o rublă şi 6 grivne. Moartea scumpilor mei părinţi m-a făcut să-mi dau demisia şi să plec la moşia mea.

Această epocă a vieţii e atît de importantă pentru mine, încît am de gînd să vorbesc despre ea mai pe larg, cerînd scuze dinainte binevoitorului cititor dacă voi abuza de îngăduitoarea lui atenţie.

Era o zi mohorîtă de toamnă. Cum am ajuns în staţia de unde trebuia să cotesc spre Goriuhino, am angajat o troică particulară şi am luat drumul spre sat. Cu toate că sînt calm din fericire, nerăbdarea de a vedea din nou locurile unde-mi petrecusem anii cei mai frumoşi pusese atît de tare stăpînire pe mine, încît îmi îndemnam mereu surugiul, ba făgăduindu-i de-un rachiu, ba ameninţîndu-l cu bătaia, însă, cum îmi era mai la îndemînă să-l înghiontesc pe la spate, decît să-mi scot şi să-mi desfac portmoneul, recunosc că l-am lovit de vreo trei ori, ceea ce nu mi s-a întîmplat de cînd sînt, căci, nu ştiu de ce, tagma vizitiilor mi-e foarte dragă. Surugiul îşi tot mîna troica, însă mie mi se părea că, în timp ce-şi îndemna caii şi-şi agita biciul, trăgea totuşi de dîrlogi, după obiceiul surugiilor. În sfîrşit, am văzut păduricea din Goriuhino; peste zece minute am intrat în curtea boierească. Inima îmi bătea cu putere; mă uitam în jur cu o nespusă emoţie. De opt ani nu văzusem satul Goriuhino. Mestecenii plantaţi lîngă gard încă pe cînd mă aflam acasă crescuseră, erau înalţi, rămuroşi. Curtea, împodobită odinioară cu trei grădiniţe de flori, printre care trecea o cărare largă acoperită cu nisip, era acum o luncă necosită, unde păştea o vacă. Brişca mea se opri la intrarea din faţă. Slujitorul meu vru să deschidă uşa, dar o găsi bătută în cuie, deşi obloanele erau deschise şi casa părea să fie locuită. Din izba slugilor ieşi o femeie, care mă întrebă pe cine caut. Cum află că a sosit boierul alergă din nou în izbă şi, în scurt timp, mă înconjurară toate slugile. M-a mişcat pînă în adîncul inimii vederea unor chipuri cunoscute şi necunoscute, şi m-am sărutat cu toţi, prieteneşte: foştii mei prieteni de joacă erau acum ţărani în toată firea, iar fetiţele, altădată folosite la treburi mărunte, erau femei măritate. Bărbaţii plîngeau. Femeilor le spuneam fără înconjur: „Ai mai îmbătrînit“. „Şi dumneavoastră, tăicuţă, v-aţi mai urîţit“, mi se răspundea deschis.

M-au petrecut spre intrarea din spatele casei; acolo mi-a ieşit înainte doica, plîngînd în hohote, şi m-a îmbrăţişat ca pe mult încercatul Odiseu. Au alergat îndată să-mi încălzească baia. Bucătarul, căruia-i crescuse barbă în timpul cît stătuse degeaba, era gata să-mi pregătească prînzul sau cina, căci se şi însera. Tot atunci mi-au curăţat camerele unde locuise doica împreună cu slujnicele răposatei mele mame, şi astfel m-am regăsit în liniştitul lăcaş părintesc, adormind în aceeaşi cameră unde mă născusem cu douăzeci şi trei de ani în urmă.

Aproape trei săptămîni am avut tot felul de griji, avînd de-a face cînd cu consilieri, cînd cu prefecţi şi diferiţi funcţionari ai guberniei. În sfîrşit, am preluat moştenirea şi am intrat în drepturile de stăpîn al moşiei părinteşti; m-am liniştit, însă în foarte scurt timp începu să mă chinuie plictiseala din lipsă de activitate. Încă nu-l cunoşteam pe bunul şi onorabilul meu vecin ***. Preocupările gospodăreşti îmi erau cu totul necunoscute. Doica, numită acum chelăreasă şi administratoare, îmi spunea aceleaşi şi aceleaşi cincisprezece anecdote ale casei, pe care le gustasem la început cu foarte mare plăcere; le spunea însă mereu la fel, încît ea deveni pentru mine un Nou pismovnic, în care ştiam precis fiecare rînd şi la ce pagină îl pot găsi. Dar adevăratul şi mult preţuitul Pismovnic l-am aflat într-o stare de plîns, într-o cămară, printre tot felul de vechituri. L-am scos la lumină şi m-am apucat de el, însă Kurganov nu mai prezenta farmecul de mai înainte; am mai citit încă o dată Pismovnicul şi după aceea nu l-am mai deschis deloc.

Ajuns aici, mi-a venit o idee: ce-ar fi să încerc să compun singur ceva?

Bunul cititor a şi aflat că educaţia mea cam lăsase de dorit şi că n-am avut prilejul să-mi însuşesc de unul singur ceea ce pierdusem la timpul său, căci pînă la şaisprezece ani m-am jucat cu băieţii de curte, apoi m-am mutat din gubernie în gubernie, din casă în casă, mi-am petrecut timpul cu ovreii şi cu marchitanii, jucînd biliard pe mese dărăpănate şi mărşăluind prin glod.

Afară de asta, mi se părea că a compune era ceva atît de greu, atît de inaccesibil nouă, celor neliniştiţi, încît, la început, gîndul de a lua pana în mînă m-a speriat. Oare puteam îndrăzni să sper că voi intra cîndva în rîndul scriitorilor, de vreme ce dorinţa mea arzătoare de a mă întîlni cu vreunul din ei nu s-a împlinit niciodată? Dar lucrul acesta îmi aminteşte de o întîmplare pe care am de gînd s-o istorisesc, spre a-mi dovedi pasiunea de totdeauna pentru literatura patriei.

În anul 1820, pe cînd eram iuncher, mă aflam la Petersburg, în interes de serviciu. Am stat acolo o săptămînă şi, cu toate că n-aveam nici un cunoscut, mi-am petrecut timpul nespus de vesel; mă duceam în fiecare zi, pe ascuns, la teatru, la balconul patru. Am aflat numele tuturor actorilor şi m-am îndrăgostit cu patimă de ***, care jucase cu multă măiestrie într-o duminică rolul Amaliei din drama Mizantropia şi pocăinţa⁴. Dimineaţa, cum mă întorceam de la Marele stat major, intram de obicei într-o mică bombonerie şi citeam revistele literare, la o ceaşcă de ciocolată. Odată, pe cînd stăteam cufundat în citirea unui articol critic semnat de Blagonamerennîi⁵, s-a apropiat de mine cineva într-o manta de culoarea mazării şi mi-a tras încetişor de sub carte un exemplar al Gazetei din Hamburg. Eram aşa de preocupat, încît nici nu mi-am ridicat privirea. Necunoscutul ceru un biftec şi se aşeză în faţa mea; citeam înainte, fără să-i dau nici o atenţie; între timp, necunoscutul prînzi, ocărî supărat băiatul pentru nu ştiu ce nereguli, bău o jumătate de sticlă de vin şi ieşi.

Chiar alături luau masa doi tineri.

— Ştii cine e acesta? întrebă unul. E scriitorul B.

— Scriitor! am exclamat eu fără să vreau, lăsînd revista necitită şi ceaşca nebăută.

Am plătit repede, fără să aştept restul, şi am ieşit în goană. Mă uitam în toate părţile şi, cînd am văzul departe mantaua de culoarea mazării, m-am luat după ea aproape în fugă pe Nevski Prospekt.

Cum am făcut cîţiva paşi m-am simţit deodată oprit; în urma mea era un ofiţer din gardă, care îmi atrase atenţia că nu-i chiar aşa de nimerit să-l împing de pe trotuar, ci mai nimerit ar fi să mă opresc şi să iau poziţia de drepţi. După observaţia aceasta am devenit mai prudent; spre nenorocirea mea întîlneam mereu ofiţeri şi mă opream mereu, în timp ce scriitorul se tot îndepărta. De cînd sînt nu mi s-a părut mantaua soldăţească mai împovărătoare; de cînd sînt nu mi s-au părut epoleţii atît de demni de invidiat; în sfîrşit, am ajuns mantaua de culoarea mazării abia lîngă podul Anicikin.

— Îngăduiţi-mi să vă întreb, am rostit, cu mîna la cozoroc, dumneavoastră sînteţi domnul B., ale cărui minunate articole am avut fericirea să le citesc în Sorevnovatel prosveşkenia⁶?

— Nicidecum, mi-a răspuns el. Eu nu sînt scriitor, ci substitut de procuror, însă pe B. îl cunosc foarte bine: acum un sfert de oră l-am întîlnit lîngă podul Poliţeiski.

Şi astfel, dragostea mea faţă de literatura rusă m-a costat 30 de copeici – restul pe care nu l-am luat – o observaţie pe linie de serviciu, şi era cît pe ce să mă coste şi un arest, şi toate astea de pomană.

Cu toată împotrivirea judecăţii, gîndul îndrăzneţ de a mă face scriitor mă urmărea în fiecare clipă. Pînă în cele din urmă n-am mai fost în stare să mă împotrivesc îndemnului firii; mi-am cusut un caiet gros, cu gîndul hotărît de a-l umple cu orice s-o nimeri. Încă nu mă gîndisem la smerita proză, aşa că am analizat şi am apreciat tot soiul de poezii şi astfel m-am hotărît să scriu neapărat un poem epic cu subiect din istoria patriei. Nu mi-am căutat prea mult eroul. L-am ales pe Riurik şi m-am pus pe lucru.

Am căpătat oarecare obişnuinţă la versuri. Printre ofiţerii noştri circulau caiete pe care erau transcrise cam următoarele subiecte: Vecinul primejdios, Critică asupra bulevardului din Moscova, Iazurile Presnenskie ş.a. Cu toate acestea, poemul meu mergea încet, aşa că l-am lăsat la al treilea vers. Credeam că genul liric nu e genul meu şi am început o tragedie despre Riurik. N-a mers nici tragedia. Am încercat s-o transform în baladă, însă nici balada nu mi-a mers, nu ştiu de ce. În sfîrşit, inspiraţia m-a luminat, şi am început şi am şi sfîrşit cu bine o inscripţie pentru portretul lui Riurik.

Cu toate că inscripţia aceea nu era chiar cu totul nedemnă de vreo atenţie, mai ales ca primă operă a unui tînăr versificator, am simţit că nu sînt născut poet şi m-am mulţumit cu această primă experienţă. Dar încercările de creaţie m-au legat atît de strîns de preocupările literare, încît nu m-am mai putut despărţi de caiet şi de călimară. Am vrut să cobor la proză. La început, nevrînd să mă ocup de studiile pregătitoare, cum sînt compunerea planului, închegarea părţilor etc., plănuiam să scriu idei răzleţe, fără legătură între ele, fără nici o ordine, aşa cum îmi vor veni în minte. Însă, din nenorocire, ideile nu-mi veneau; aşa că vreme de două zile nu mi-a venit în gînd decît următoarea observaţie: Omul care nu se supune legilor raţiunii şi care e obişnuit să se supună pasiunii greşeşte deseori şi cade mai tîrziu pradă remuşcărilor.

Ideea era, desigur, adevărată, însă nu nouă. Lăsînd ideile la o parte, m-am apucat de povestiri, dar cum nu puteam închega întîmplări închipuite, am ales nişte anecdote minunate, auzite cîndva la nişte persoane, şi m-am străduit să înfrumuseţez adevărul prin vioiciunea naraţiunii şi uneori cu florile imaginaţiei. Compunînd astfel de povestiri, mi-am format încet-încet un stil şi am învăţat să mă exprim corect, plăcut şi uşor… Însă rezerva mea a secat din nou în foarte scurt timp, şi aşa am început iar să-mi caut obiect preocupărilor mele literare.

De mult mă bătea gîndul să las anecdotele mărunte şi îndoielnice pentru povestirile cu conţinut realist şi plin de întîmplări măreţe. A fi judecătorul, observatorul şi prorocul veacurilor şi al popoarelor mi se părea treapta supremă pentru un scriitor. Însă ce istorie puteam scrie eu, care aveam o cultură atît de săracă, în ce domeniu nu m-ar fi putut depăşi mult învăţaţii oameni conştiincioşi. Ce istorie nu fusese epuizată de ei? Aş fi scris o istorie mondială, dar nu exista oare nemuritoarea operă a abatelui Millot. Să mă fi îndreptat spre istoria patriei mele, dar ce aş mai fi putut spune după un Tatişcev, Boltin sau Golikov. Tocmai eu să scormonesc prin cronici, să ajung pînă la sensul tainic al limbii arhaice, cînd n-am putut învăţa buchiile slavone? M-am gîndit la o istorie de proporţii mai mici, de pildă la istoria capitalei noastre de gubernie; însă cîte piedici de netrecut se aflau pentru mine şi aici! Călătorii la tîrg, vizite la guvernator şi arhiereu, cererea de a fi lăsat la arhive şi prin podurile mănăstirilor etc. Istoria capitalei noastre de judeţ mi-ar fi venit mai la îndemînă, însă nu prezenta interes nici pentru filozofi, nici pentru pragmatişti, oferind puţina hrană de retorism. *** primise numele de oraş în anul 17**, şi singurul eveniment de seamă, păstrat în cronici, era incendiul grozav întîmplat cu zece ani în urmă şi care a distrus piaţa şi instituţiile de stat.

O întîmplare avea să-mi limpezească însă nedumeririle. Pe cînd întindea rufele în cerdac, slujnica a găsit un coş vechi plin cu surcele, gunoi şi cărţi. Toată casa îmi cunoştea patima pentru citit. Pe cînd stam aplecat asupra caietului şi-mi rodeam pana, încercînd să scriu ceva în genul predicilor bisericeşti la sate, iată că intră cămărăşiţa, tîrînd coşul după ea, bucuroasă nevoie mare şi strigînd:

— Cărţi! Cărţi!

— Cărţi! repet eu încîntat şi mă reped spre coş.

Într-adevăr, era un teanc întreg de cărţi cu scoarţe de carton verzi şi albastre; era de fapt o culegere de calendare vechi. Mi-a scăzut îndată entuziasmul, totuşi eram bucuros căci tot cărţi erau; am răsplătit zelul spălătoresei cu o jumătate de rublă de argint. Cum am rămas singur, am început să cercetez calendarele şi, în scurt timp, ele mi-au atras serios atenţia. Alcătuiau un lanţ neîntrerupt de ani, începînd cu 1744 pînă la 1799, adică exact 55 ani. Foile albastre de hîrtie, care de obicei se introduc în calendare, erau toate pline de un scris arhaic. De cum mi-am aruncat privirea asupra acestor rînduri, am văzut cu uimire că ele cuprindeau nu numai observaţii asupra timpului şi diferite socoteli gospodăreşti, ci şi scurte ştiri istorice privitoare la satul Goriuhino. M-am apucat îndată să cercetez aceste preţioase însemnări şi, peste puţin am constatat că ele cuprind toată istoria moşiei mele în decurs de aproape un secol, în cea mai strictă ordine cronologică. Pe deasupra, mai cuprindeau o sursă nesecată de observaţii economice, statistice, meteorologice şi alte observaţii ştiinţifice. De atunci studiul acestor însemnări m-a preocupat în mod exclusiv, căci mi-am dat seama că puteam extrage din ele o povestire armonioasă, atrăgătoare şi plină de învăţăminte. După ce am cunoscut îndeajuns aceste preţioase mărturii, am început să caut noi izvoare ale Istoriei satului Guriuhino. În curînd bogăţia lor m-a uimit. După o pregătire de şase luni încheiate am păşit în cele din urmă la munca demult rîvnită şi, cu ajutorul Domnului, am isprăvit lucrarea asta în ziua a treia a lui noiembrie, anul 1827.

Azi, asemeni istoricului al cărui nume l-am uitat, sfîrşind treaba asta măreaţă şi grea, îmi pun pana deoparte, cu tristeţe în suflet, şi mă duc în grădină să mă gîndesc la ce am săvîrşit. Mi se pare că după ce am scris Istoria satului Goriuhino, omenirea nu mai are nevoie de mine, că mi-am făcut datoria şi a venit timpul să mă odihnesc în pace!

Menţionez aici izvoarele care mi-au slujit la alcătuirea Istoriei satului Goriuhino:

1. O culegere de calendare vechi, 54 de părţi. Primele 20 sînt scrise cu caractere arhaice avînd şi titluri. Cronica asta a fost compusă de străbunicul meu, Andrei Stepanovici Belkin. Se deosebeşte de altele printr-un stil limpede şi concis; de pildă: 4 mai. Zăpadă. Trişka a fost bătut pentru grosolănii. 6 – Vaca cea cafenie a pierit. Senka a fost bătut pentru beţie. 8 – Timp frumos. 9 – Lapoviţă şi ninsoare. Trişka a fost bătut pentru nimic. 11 – Vreme senină. A nins. Am vînat 3 iepuri… şi altele de felul acesta, fără nici un fel de comentarii… Celelalte 35 de părţi sînt scrise cu grafii diferite, în cea mai mare parte cu aşa-numita scriere „de prăvălie“, cu titluri, şi fără titluri, în general cu multă vorbărie, fără legătură şi fără a se respecta regulile de ortografie. Pe ici, pe colo se întrezăreşte o mînă de femeie. În partea asta intră însemnările bunicului meu, Ivan Andreevici Belkin, şi a bunicii mele, Evpraxia Alexeevna; tot acolo sînt şi însemnările epistatului Garboviţki.

2. Cronica dascălului din Goriuhino. Acest interesant manuscris a fost găsit de mine la preotul nostru, căsătorit cu fata cronicarului. Primele foi au fost smulse şi întrebuinţate de copiii preotului pentru aşa-numitele zmeie. Unul dintre aceste zmeie a căzut în mijlocul curţii mele. L-am ridicat, vrînd să-l înapoiez copiilor, însă am băgat de seamă că era scris. Am văzut din primele rînduri că era făcut dintr-o foaie de cronică şi, din fericire, am putut să salvez restul. Cronica asta, dobîndită în schimbul unui sfert de baniţă de ovăz, se deosebeşte printr-un deosebit limbaj colorat şi o profundă gîndire.

3. Legendele orale. N-am dispreţuit nici un fel de ştiri, îi sînt îndatorat în mod deosebit Agrafenei Trifonova, mama lui Avdei, starostele, fosta ibovnică a epistatului Garboviţki (după cum spune gura lumii…).

4. Formularele de recensămînt, cu însemnările vechilor starosti (registrele de debit şi credit) cu privire la moravurile şi situaţia ţăranilor.

 

Regiunea care, după numele capitalei ei, se cheamă Goriuhino ocupă pe globul pămîntesc mai mult de 240 de deseatine. Numărul locuitorilor ajunge pînă la 63 de suflete. La miazănoapte se mărgineşte cu satele Deriuhovo şi Perkuhovo, ai căror locuitori sînt săraci, uscăţivi şi mici de statură, iar mîndrii lor stăpîni sînt pasionaţi după exerciţiile războinice ale vînătorii de iepuri. Spre miazăzi, rîul Sivka o desparte de domeniul plugarilor liberi din Karacevsk, vecini turbulenţi, vestiţi prin moravurile lor de-o cruzime sălbatică. La apus o mărginesc cîmpiile înfloritoare din Zaharinsk, aflate sub stăpînirea fericită a unor moşieri înţelepţi şi luminaţi. Spre răsărit se învecinează cu nişte locuri sălbatice, nelocuite, cu smîrcuri de netrecut, unde cresc doar răchiţelele, unde auzi doar orăcăitul monoton al broaştelor şi unde se zice că ar fi lăcaşul unui diavol, după cum presupune o legendă plină de superstiţii.

N.B. – Mlaştina asta se cheamă „Mlaştina Diavolului“. Se spune că o păstoriţă, nu tocmai întreagă la minte, pe cînd păştea o turmă de porci, nu departe delocul acesta singuratic, a rămas însărcinată şi nu putea lămuri defel ce i se întîmplase. Gura lumii a dat vina pe diavolul din mlaştină; dar povestea asta nu-i demnă de atenţia unui istoric; după Niebuhr ar fi de neiertat să se creadă un astfel de lucru.

Goriuhino era renumit încă din vechime prin belşugul şi clima lui sănătoasă. Pe ogoarele lui mănoase creşte secara, ovăzul, orzul, hrişca. Pîlcul de mesteceni şi pădurea de brazi dau locuitorilor lemn pentru construcţie şi vreascuri pentru încălzirea locuinţelor. Nu lipsesc nucile, răchiţelele, merişoarele, nici afinele. Ciupercile cresc în număr neobişnuit de mare. Prăjite şi stropite cu smîntînă, sînt o mîncare plăcută, deşi cam nesănătoasă. Iazul e plin de caraşi, iar în rîul Sivka se găsesc ştiuci şi mihalţi.

Locuitorii din Goriuhino sînt în cea mai mare parte de statură mijlocie, robuşti, energici, cu ochii albaştri-cenuşii şi cu părul blond sau roşcat. Femeile au nasuri cîrne, umerii obrajilor ieşiţi şi sînt voinice.

N.B. Muiere voinică – vorba asta se întîlneşte des în observaţiile starostelui pe marginea Formularelor de recensămînt. Bărbaţii sînt morali, harnici (mai ales pe ogorul lor), curajoşi şi războinici; mulţi din ei merg singuri 1a vînătoare de urşi şi sînt vestiţi prin împrejurimi în luptele cu pumnii; în general, toţi sînt înclinaţi înspre desfătările beţiei. Femeile, în afară de muncile casnice, fac o mare parte din muncile bărbaţilor; în ce priveşte curajul, nu sînt mai prejos ca ei, şi foarte rar vezi cîte una care să se teamă de staroste. Ele sînt o strajă puternică a obştii, stau zi şi noapte de pază la curtea boierească şi li se spune kopeişciţî (de la cuvîntul slavon kopio⁷). Datoria lor de căpetenie e să bată cît mai des cu o piatră într-o placă de tuci, spre a băga spaima în răufăcători. Sînt tot atît de virtuoase, pe cît sînt de frumoase; răspund aspru şi hotărît la orice încercare a îndrăzneţilor.

Locuitorii din Goriuhino fac încă din vechime negoţ bogat cu răchită pentru împletit coşuri şi opinci. La asta le ajută rîul Sivka, peste care trec primăvara cu luntrile, ca scandinavii cei vechi; peste an, trec prin rîu de-a dreptul, după ce-şi suflecă pantalonii pînă la genunchi.

Limba locuitorilor din Goriuhino e în mod vădit o ramură a limbii slavone, însă se deosebeşte de ea atît cît se deosebeşte şi limba rusă. E plină de tot felul de prescurtări, iar unele litere sînt înlăturate sau înlocuite cu altele. Totuşi, un velicorus se înţelege uşor cu unul din Goriuhino, şi viceversa.

Bărbaţii se însurau de obicei la 13 ani, cu fete de 20. Nevestele îşi băteau bărbaţii cam vreo patru-cinci ani. După aceea începeau să-şi bată ei nevestele, astfel că ambele sexe deţineau puterea la timpul lor, şi în felul acesta echilibrul era păstrat.

Ceremonia înmormîntării se făcea aşa: răposatul era dus la cimitir chiar în ziua morţii – să nu ocupe degeaba loc în casă. Din cauza asta, se întîmpla ca mortul să înceapă a strănuta şi a căsca taman cînd era scos cu sicriul afară din sat, spre bucuria de nedescris a neamurilor. Nevestele îşi boceau bărbaţii, urlînd şi spunînd:

— Lumina ochilor mei, căpşorul meu plin de minte! Cui m-ai lăsat? Cu ce să te pomenesc?!

La întoarcerea de la cimitir începea praznicul, iar rudele şi prietenii erau beţi două-trei zile sau chiar cîte o săptămînă întreagă, asta după dragostea şi apropierea faţă de memoria răposatului. Aceste rînduieli vechi s-au păstrat pînă în ziua de azi.

Îmbrăcămintea locuitorilor din Goriuhino se compunea dintr-o cămaşă pe deasupra pantalonilor, semn neîndoielnic al originii lor slavoneşti. Iarna, purtau cojoc de oaie, însă îl purtau mai mult de frumuseţe căci de obicei îl ţineau pe un singur umăr şi-l scoteau la cea mai mică trudă.

Ştiinţele, arta şi poezia erau în Goriuhino într-o stare destul de înfloritoare încă din cele mai vechi timpuri. Afară de preot şi ţîrcovnici, în sat se găseau întotdeauna şi oameni cu carte. Cronicile amintesc de pisarul zemstvei Terenti, care a trăit în jurul anului 1767 şi putea scrie nu mumai cu dreapta, ci şi cu stînga. Acest om neobişnuit era vestit în împrejurimi prin felul cum compunea tot soiul de scrisori, jalbe, acte civile ş.a.

Nu o dată a avut de suferit de pe urma artei lui, a serviabilităţii şi a amestecului în tot felul de întîmplări minunate, şi a murit la adînci bătrîneţi, tocmai pe cînd învăţase să scrie cu piciorul drept, căci scrisul ambelor mîini îi era prea cunoscut. După cum va vedea cititorul, el va juca un rol important în istoria satului Goriuhino.

Muzica a fost totdeauna aria preferată a celor învăţaţi; balalaica şi cimpoiul, care desfată inimile simţitoare, răsună încă şi azi în locuinţele lor şi mai cu seamă în străvechiul local public împodobit cu brad şi cu emblema vulturului cu două capete.

Odinioară în vechiul Goriuhino poezia era în floare. Poeziile lui Arhip-Lîsli (cehul) s-au păstrat pînă în zilele noastre în amintirea urmaşilor.

Ca gingăşie nu sînt mai prejos ca eglogele vestitului Virgiliu iar ca frumuseţe a imaginilor întrec cu mult ideile d-lui Sumarokov⁸. Cu toate că în privinţa eleganţei stilului rămîn în urma celor mai noi creaţii ale muzelor noastre, se pot compara însă cu ele prin măiestrie şi duh.

Dăm ca exemplu această poezie satirică:

 

Înspre curtea boierească

Merge starostele-Anton,

Ducînd răboajele în sîn,

Le dă boierului.

Dar boierul priveşte,

Nimic nu pricepe.

Ah! tu staroste Anton,

Ai jefuit pe toţi boierii din jur,

Satul l-ai împrăştiat prin lume,

Iar nevasta de daruri ţi-ai umplut.

 

Acum, după ce i-am făcut cunoştinţă cititorului cu situaţia etnografică şi statistică a satului Goriuhino, cît şi cu caracterul şi obiceiurile locuitorilor, să intrăm chiar în miezul povestirii.

 

TIMPURI STRĂVECHI

Starostele Trifon

Conducerea în Goriuhino s-a schimbat de vreo cîteva ori. A fost, pe rînd, cînd în mîna aleşilor din mulţime, cînd în a epistaţilor numiţi de moşieri, cînd chiar în mîna moşierilor. Foloasele şi belelele acestor deosebite feluri de conducere le voi dezvolta în cursul povestirii.

Întemeierea satului Goriuhino şi primii lui locuitori de odinioară se pierd în negura uitării. Legende întunecate spun că Goriuhino ar fi fost odată sat bogat şi întins, că toţi locuitorii erau înstăriţi, că dările erau strînse o dată pe an şi trimise nu se ştie cui, în vreo cîteva care. În timpurile acelea, totul se cumpăra ieftin şi se vindea scump. Epistaţi nu erau, starostele nu obijduia pe nimeni, locuitorii munceau puţin şi trăiau minunat, iar păstorii păşteau turmele încălţaţi cu ciubote. Dar nu trebuie să ne încîntăm de acest tablou fermecător. Dorul după un veac de aur e comun tuturor popoarelor şi dovedeşte numai că oamenii, nefiind niciodată mulţumiţi de prezent, şi învăţînd să aibă puţine speranţe în viitor, înfrumuseţează cu toate florile închipuirii tot ce a trecut şi nu se mai întoarce. Iată însă ce e adevărat:

Satul Goriuhino aparţinea încă din vechime vestitului neam al Belkinilor. Dar, stăpînind alte multe moşii, străbunii mei nu s-au prea ocupat de regiunea asta îndepărtată. Satul Goriuhino plătea dări puţine şi era condus de un sfat ales de popor într-o adunare, numită obştească.

În decursul vremilor însă moşiile Belkinilor s-au fărîmiţat şi au decăzut. Nepoţii sărăciţi ai bogatului bunic nu se puteau dezobişnui de obiceiul de a trăi pe picior mare şi cereau mai departe întregul venit de la moşia care acum era de zece ori mai mică. Instrucţiuni aspre urmau unele după altele. Starostele le citea la adunare; aleşii spuneau doar fraze meşteşugite, mulţimea se frămînta, iar în loc de birul îndoit, domnii primeau tot felul de scuze viclene şi jalbe umile, scrise pe o hîrtie soioasă şi pecetluită cu un ban.

Un nor negru plutea asupra satului Goriuhino, însă nimeni nu se gîndea la el. În ultimul an al conducerii lui Trifon, ultimul staroste ales de popor, în ziua hramului, cînd toată lumea înconjura localul de veselie (numit în limbaj simplu crîşmă) sau umbla pe uliţe, îmbrăţişîndu-se şi cîntînd tare cîntecele lui Arhip-Lîsîi, sosi în sat o brişcă acoperită cu un coviltir împletit, trasă de două gloabe ostenite; pe capră stătea un evreu în zdrenţe; din brişcă se ivi un cap în şapcă cu cozoroc, care părea că se uită plin de curiozitate la veselia mulţimii. Locuitorii întîmpinară căruţa cu rîsete şi glume grosolane.

(N.B. Bezmeticii îşi răsuceau marginea îmbrăcămintei şi strigau, rîzînd, în bătaie de joc, căruţaşului evreu: „Jidov, jidov, na-ţi urechea de porc şi înghite-o!“. Cronica dascălului din Goriuhino.)

Dar cît au fost de uluiţi cînd brişca s-a oprit în mijlocul satului şi cînd noul sosit sări jos şi porunci să vină starostele Trifon! Dregătorul se găsea în localul de veselie de unde l-au scos doi starşina, ţinîndu-l cu respect de braţ. Necunoscutul îl privi ameninţător, îi dădu o scrisoare şi-i porunci s-o citească numaidecît. Aleşii din Goriuhino aveau obiceiul să nu citească niciodată nimic singuri. Starostele nu ştia carte. Au trimis după pisarul Avdei de la zemstvă. L-au găsit prin apropiere, dormind pe-o ulicioară, sub un gard, şi l-au adus în faţa necunoscutului. Însă din pricina spaimei neaşteptate, ori a unei presimţiri triste, nu era în stare să descifreze literele scrisorii; le vedea ca printr-o ceaţă, cu toate că erau scrise citeţ. Necunoscutul îi trimise, în blesteme cumplite, la culcare şi pe Avdei şi pe Trifon, amînînd citirea scrisorii pentru a doua zi; apoi s-a îndreptat spre primărie, urmat de evreul care-i ducea valijoara.

Locuitorii din Goriuhino se uitau, muţi de uimire, la întîmplarea asta neobişnuită, însă, în scurt timp, brişca, evreul şi necunoscutul fură daţi uitării. Ziua se sfîrşi în larmă şi veselie şi întregul sat adormi fără să bănuiască ce-l aştepta.

Dimineaţa, pe la răsăritul soarelui, oamenii au fost treziţi cu bătăi în geamuri şi chemaţi la adunarea obştească. Unul cîte unul se înfăţişau în ograda primăriei, locul de adunare al satului. Ochii le erau tulburi şi roşii, feţele buhăite; căscau şi se scărpinau uitîndu-se la omul cu şapcă cu cozoroc, îmbrăcat într-un caftan vechi albastru; acesta stătea dîrz în uşa primăriei şi toţi se străduiau să-şi amintească unde l-au mai văzut. Starostele şi pisarul Avdei stăteau lîngă el, descoperiţi, umili şi potopiţi de adîncă tristeţe.

— S-au strîns toţi? întrebă necunoscutul.

— Sînteţi toţi? întrebă starostele.

— Toţi! au răspuns oamenii.

Atunci starostele vesti că s-a primit răvaş de la boier şi porunci pisarului să-l citească mulţimii. Avdei făcu un pas înainte şi citi cu glas tare următoarele (N. B. „Zopistul acela, plin de veşti cumplite, pe care l-am transcris de la Trifon starostele, s-a păstrat după icoană, la el, împreună cu alte mărturii de pe vremea stăpînirii lui în Goriuhino.“ Personal n-am putut să găsesc această scrisoare ciudată.):

 

„Trifon Ivanov!

 

Cel ce vine cu scrisoarea asta, împuternicitul meu ***, merge la moşia mea din satul Goriuhino, pentru a prelua conducerea. Îndată ce va sosi, să fie adunaţi ţăranii şi să li se facă cunoscută boiereasca mea dorinţă şi anume: să asculte de el ca şi cum ar asculta de mine! Să-i fie îndeplinit fără şovăire tot ce va cere, căci dacă nu, are îngăduinţa de a folosi toată asprimea împotriva celor ce s-ar împotrivi! M-a îndemnat la asta neruşinata nesupunere a ţăranilor şi îngăduinţa ta vicleană, Trifon Ivanov!“

Iscălit: N.N.

 

Îndată după asta, *** îşi desfăcu picioarele asemenea literei greceşti hi, îşi sprijini mîinile în şolduri în formă de phi şi rosti următoarea cuvîntare scurtă şi expresivă:

— Băgaţi de seamă, să n-o prea faceţi cu mine pe deştepţii, căci ştiu eu că sînteţi nişte năzuroşi; însă am să vă scot din cap fumurile mai repede decît v-aş scoate mahmureala de ieri.

Tuturora le trecu mahmureala într-o clipă. Se uitau în jos, parcă loviţi de trăsnet, şi s-au împrăştiat pe la case, îngroziţi.

Cum luă frîiele conducerii, *** porni la aplicarea sistemului politicii sale, care merită o analiză aparte.

Temeiul politicii lui era următoarea axiomă: cu cît ţăranul e mai sărac, cu atît e mai smerit. Drept aceea, *** avea grijă de liniştea de pe moşie ca de una dintre cele mai de seamă virtuţi ţărăneşti. Ceru sătenilor inventarele averii şi-i împărţi în săraci şi bogaţi.

1. Dările neplătite au fost împărţite între înstăriţi şi strînse de la ei cu toată asprimea.

2. Săracii şi plimbăreţii leneşi au fost puşi îndată la arat. Însă dacă epistatul spunea că unul nu munceşte cum trebuie, era trecut îndată ca argat altui ţăran, în schimbul unei danii; spre a se răscumpăra, cel vîndut ca şerb trebuia să plătească birul îndoit pe lîngă datorii tot anul.

Toate muncile obşteşti erau puse pe seama ţăranilor înstăriţi. Mult se bucura lacomul administrator la recrutare; ţăranii înstăriţi se răscumpărau toţi de la el pe rînd, şi alegerea cădea în cele din urmă asupra vreunui netrebnic sau a unuia ajuns la sapă de lemn⁹. A desfiinţat adunările obşteşti. Strîngea cîte o parte din bir, aşa de la el ca omul să fie dator tot anul. Pe deasupra, a înfiinţat impozitele întîmplătoare. Se părea că ţăranii nu plăteau prea mult faţă de trecut, însă nu puteau agonisi nimic din munca lor şi nu puteau aduna bani cîţi le trebuia. În trei ani, Goriuhino a fost cu desăvîrşire sărăcit.

Goriuhino se posomorî, locul de tîrg se goli, cîntecele lui Arhip-Lîsîi pieriră. Băieţii s-au dus în lume. Jumătate din ţărani arau cîmpul, cealaltă jumătate slujea în argăţie; iar ziua sărbătoririi hramului era, după vorba cronicarului, nu o zi a bucuriei şi veseliei, ci o sărbătoare a tristeţii şi o amintire a durerii.

 

1. Cartea cuprindea reguli gramaticale, precum şi o culegere de proverbe, anecdote, maxime, date enciclopedice, diverse poezii etc., alcătuită de Nikolai Kurganov (1725-1796) şi editată pentru prima oară în anul 1769.

2. Bartold Georg Niebuhr (1776-1831), savant german, specialist în istoria antică.

3. Joc asemănător cu oina.

4. Dramă a scriitorului german August von Kotzebue (1761-1819).

5. Bine intenţionatul (în rusă, în orig.).

6. Promotorul instrucţiunii (în rusă, în orig.).

7. Suliţă.

8. Alexandr Sumarokov (1717-1777), reprezentant proeminent al clasicismului rus.

9. „L-au pus blestematul de epistat pe Anton Timofeev în fiare, iar bătrînul Timotei şi-a răscumpărat fiul cu 100 de ruble; l-au pus atunci epistatul în lanţuri pe Petruşka Eremeev, dar şi pe acela l-a răscumpărat tatăl său cu 68 de ruble; şi a vrut blestematul să-l pună în lanţuri pe Lioba Tarasov, însă el a fugit în pădure şi epistatul s-a întristat şi s-a mîniat foarte de ăst lucru. Pînă la urmă Vanka beţivul a fost dus la tîrg şi dat ca recrut.“ (O jalbă a ţăranilor din Goriuhino) (n.a.).