DUBROVSKI

Cartea întîi

Capitolul I

Trăia acu cîtăva vreme pe una din moşiile lui un boier de viţă veche, anume Kirila Petrovici. Datorită avuţiei şi obîrşiei lui, datorită trecerii de care se bucura, era socotit om cu vază prin toate guberniile pe unde avea moşii. Vecinii îi împlineau pînă şi dorinţele cele mai mărunte, străduindu-se să-i intre in voie. Slujbaşii guberniei tremurau cum îi auzeau numele. Kirila Petrovici socotea că toate aceste dovezi de supunere i se cuvin. Casa îi era totdeauna plină de oaspeţi gata să-i desfete boiereasca trîndăvie şi să-i ţină isonul la petrecerile zgomotoase, care se sfirşeau uneori cu mare tărăboi.

Nimeni nu îndrăznea să nu vină cînd era poftit, nimeni nu lipsea cînd era vorba să-i aducă boierului cuvenita cinstire, în satul lui, Pokrovskoe. În viaţa de toate zilele, Kirila Petrovici dădea frîu liber tuturor apucăturilor lui de om lipsit de învăţătură. Răsfăţat de tot ce-l înconjura, se lăsa în voia pornirilor firii sale iuţi şi a tuturor capriciilor minţii lui destul de mărginite. Cu toate că era voinic şi sănătos tun, se îmbolnăvea cam de două ori pe săptămînă din pricina lăcomiei, şi se cherchelea mai în fiecare seară. Într-o aripă a conacului ţinea vreo şaisprezece slujnice, care se îndeletniceau cu lucrul de mînă, după rostul lor de femei. Ferestrele încăperilor lor aveau zăbrele de lemn, iar uşile erau ferecate cu lacăte, ale căror chei le păstra Kirila Petrovici însuşi. Fetele acelea n-aveau voie să iasă în grădină decît la anumite ceasuri, şi atunci păzite de două babe. Din cînd în cînd Kirila Petrovici o mărita pe vreuna din ele, şi atuncea aducea degrabă alta-n loc.

Cu slugile şi cu ţăranii se purta aspru şi după bunul lui plac; totuşi şi slugile şi ţăranii îi erau credincioşi, fălindu-se cu averea şi cu faima lui şi îngăduindu-şi, la rîndul lor, cam multişor faţă de vecini, căci se bizuiau pe atotputernicia stăpînului.

Truekurov n-avea altă treabă decît să-şi cutreiere întinsele moşii, să facă chefuri prelungite şi să scornească în fiecare zi alte şotii, ale căror victime erau de obicei prietenii cei noi, deşi nici cei vechi nu scăpau, afară de Andrei Gavrilovici Dubrovski. Acesta, un fost locotenent de gardă, care-i era vecinul cel mai apropiat, stăpînea şaptezeci de suflete. Dacă îndeobşte faţă de oamenii cu vază Troekurov era fudul, pe acest Dubrovski îl preţuia, cu toată puţintica lui avere. Slujiseră împreună în armată, şi Troekurov îl ştia cît e de iute la mînie şi de hotărît. Nu s-au văzut vreme îndelungată, despărţiţi fiind de împrejurări. După ce-şi tocase averea, Dubrovski fusese nevoit să-şi dea demisia din armată şi să se retragă la ţară, în singurul sat care-i mai rămăsese. Kirila Petrovici se arătă îndată gata să-l ajute, însă Dubrovski îi mulţumi şi rămase sărac cum era şi independent. După cîţiva ani, generalul în retragere Troekurov se stabili la ţară, unde se întîlni cu Dubrovski, bucurîndu-se de asta amîndoi. De atunci, erau nedespărţiţi; Kirila Petrovici, care nu făcuse nimănui, de cînd se ştia, cinstea de a-i călca pragul, putea fi văzut intrînd în căsuţa modestă a vechiului său tovarăş, la orice ceas al zilei. Se potriveau la vîrstă, la obîrşie, la creştere şi chiar la fire şi apucături. În unele privinţe, pînă şi soarta li se asemăna, căci şi unul şi altul se însuraseră din dragoste şi rămăseseră destul de repede văduvi, cu cîte un copil. Băiatul lui Dubrovski era la Petersburg, la învăţătură, fata lui Troekurov creştea acasă, sub ochii tatălui său.

Troekurov spunea adesea:

— Ştii ce, frate Andrei Gavrilovici? Dacă iese ceva bun din Volodka al tău, i-o dau pe Maşa, nu mă uit că e sărac…

Dar Andrei Gavrilovici clătina de obicei din cap şi răspundea:

— Nu, Kirila Petrovici. Volodka al meu nu-i potrivit pentru Maria Kirilovna. Un boier sărac ca el se cuvine să ia o fată de boier fără avere, ca el să fie stăpîn în casa lui, nu vechil la vreo femeiuşcă răsfăţată.

Toţi se uitau cu pizmă la înţelegerea ce domnea între fudulul Troekurov şi mai puţin îndestulatul lui vecin, şi se minunau de îndrăzneala cu care Dubrovski îi spunea lui Troekurov pe faţă părerea sa, chiar la masa lui, fără să ţină seamă de părerile gazdei. Unii încercaseră să-i urmeze pilda şi să depăşească marginile cuvenite supunerii, dar Kirila Petrovici le tăiase pentru totdeauna rîvna spre astfel de îndrăzneli, încît singur Dubrovski rămăsese în afara regulii stabilite. Totul se zdruncină şi se schimbă însă printr-o întîmplare neprevăzută.

Odată, într-un început de toamnă, Kirila Petrovici se pregătea pentru o vînătoare mai îndelungată. Poruncise în ajun rîndaşilor la cîini şi grăjdarilor să fie gata la cinci dimineaţa. Cortul şi bucătăria fuseseră trimise mai înainte la locul unde el urma să prînzească. Gazda porni cu oaspeţii spre ograda cîinilor, unde peste cinci sute de copoi şi ogari se lăfăiau, în belşug şi căldură, preaslăvind în limba lor cîinească dărnicia stăpînului. Felcerul-şef Timoşka avea în seamă bolniţa cîinilor, în care se afla şi o încăpere anumită, unde fătau şi-şi alăptau puii căţelele cele de soi. Kirila Petrovici era mîndru de această aşezare minunată şi nu pierdea nici un prilej de a se făli cu ea faţă de oaspeţii săi, fiecare din ei vizitînd-o acum cel puţin pentru a douăzecea oară. Umbla prin ogradă înconjurat de oaspeţi şi însoţit de Timoşka şi de vătaful peste rîndaşii de aci; se oprea în faţa unor cuşti, întrebînd de sănătatea cîinilor, făcînd unele observaţii mai mult sau mai puţin aspre şi drepte, chemînd lîngă el cîinii cunoscuţi şi vorbind cu ei cu blîndeţe. Oaspeţii se simţeau datori să-i laude ograda. Numai Dubrovski tăcea încruntat. Era vînător pătimaş. Averea, însă, nu-i îngăduia să ţină mai mult de doi copoi şi o haită de ogari, şi de cîte ori vedea această frumoasă aşezare nu-şi putea stăpîni o pornire de pizmă.

— Ce te încrunţi, frate? îl întrebă Kirila Petrovici. Oare nu-ţi place ograda mea?

— Dimpotrivă, răspunse mohorît Dubrovski. E minunată. Dar mă îndoiesc că şi oamenii tăi trăiesc tot aşa de bine ca şi cîinii!

— Nu ne plîngem de trai! se înciudă unul dintre rîndaşi. Asta din mila lui Dumnezeu şi a stăpînului! Dar, pe legea mea, cred că se află şi boieri care ar vrea să-şi schimbe conacul cu o cuşcă de-asta, unde ar fi mai sătui şi mai la căldură.

Kirila Petrovici rîse cu poftă de obrăznicia argatului; rîseră şi oaspeţii, cu toate că simţeau că gluma acestuia putea să-i privească şi pe ei. Dubrovski păli, dar nu scoase nici un cuvînt.

Tocmai atunci i se aduse lui Kirila Petrovici un paneraş cu nişte căţei nou-născuţi; el alese doi şi porunci ca restul să fie înecaţi. Între timp Dubrovski dispăru, fără să prindă cineva de veste.

Kirila Petrovici observă lipsa lui şi întrebă de el abia după ce se întoarseră din ograda cîinilor şi se aşezară la cină. Slugile răspunseră că Dubrovski plecase. Troekurov porunci să fie ajuns din urmă şi întors neapărat din drum. De cînd se ştia, nu plecase la vînătoare fără Dubrovski, căci nimeni ca el nu se pricepea să preţuiască însuşirile cîinilor şi nimeni nu găsea mai bine ca el dezlegare la orice discuţie vînătorească.

Sluga care plecase după el în fuga calului se întoarse tocmai pe cînd lumea mai era la masă, spunînd că Andrei Gavrilovici nu voise să asculte şi să se întoarcă. Înfierbîntat de băutură, după obicei, Kirila Petrovici se supără şi trimise din nou sluga, călare, cu vorba că dacă Dubrovski nu vine să petreacă noaptea la Pokrovskoe, se mînie pe el pe toată viaţa.

Sluga porni din nou, iar Kirila Petrovici se ridică de la masă, dădu drumul musafirilor şi se duse la culcare.

— Andrei Gavrilovici e aici? întrebă dimineaţa cum se trezi.

Drept răspuns i se înmînă un răvaş îndoit în chip de triunghi; Kirila Petrovici îl trecu grămăticului, să i-l citească cu glas tare, şi ascultă cele ce urmează:

 

„Preamilostivul meu domn, nu vreau să mai vin la Pokrovskoe, pînă nu-l vei trimite la mine cu vorbe de iertare pe rîndaşul Paramoşka şi va fi la voia mea să iert sau să osîndesc. Căci nu mi-i vrerea să îndur şotiile argaţilor domniei-tale şi nici pe ale domniei-tale nu le voi îndura; doar nu-s măscărici, ci boier de viţă veche. Drept care, mă închin cu plecăciune, al domniei tale,

Andrei Dubrovski.“

 

Faţă de cerinţele bunei-cuviinţe din vremea noastră, acest răvaş ar putea să pară destul de cutezător. Dar pe Kirila Petrovici nu felul cum era scris l-a supărat, ci cuprinsul. Sări desculţ din pat şi prinse a răcni:

— Cum?! Eu să-i trimit slugile cu vorbe de iertare şi să le las la bunăvoinţa lui spre îndurare sau osîndă?! Dar ce crede?! A uitat cu cine are de-a face?! Am să-i arăt eu lui! O să se căiască amarnic… o să afle ce înseamnă să-l înfrunţi pe Troekurov!

Se îmbrăcă şi porni la vînătoare cu alaiul obişnuit. Dar ziua se dovedi fără noroc. Nu se ivi nici un vînat, şi copoii scăpară şi singurul iepure ieşit în cale. Prînzul cîmpenesc, servit în cort, nu se dovedi izbutit, sau, cel puţin, nu-i fu pe plac; de aceea bruftului bucătarul, sudui oaspeţii, iar la înapoiere trecu anume cu tot alaiul vînătoresc prin ogoarele lui Dubrovski.

Se scurseră cîteva zile, dar vrajba dintre cei doi vecini tot nu se potoli.

Andrei Gavrilovici nu mai dădea pe la Pokrovskoe, iar Kirila Petrovici tînjea după el, şi necazul i se revărsa în vorbe dintre cele mai jignitoare, care, prin bunăvoinţa boierilor megieşi, ajungeau la urechile lui Dubrovski, scălîmbăiate şi înflorite.

O nouă întîmplare veni să risipească şi cea din urmă nădejde de împăciuire.

Într-o zi, pe cînd Dubrovski cutreiera prin mica sa moşie, auzi în dumbrava de mesteceni lovituri de topor şi apoi bufnitura unui arbore. Grăbi caii şi, intrînd în dumbravă, dădu peste nişte ţărani din Prokrovskoe, care furau lemne, nestingheriţi. Cînd îl văzură, o luară la goană. Ajutat de vizitiu, Dubrovski izbuti să prindă doi dintre ei şi să-i aducă la conac, legaţi. Trei cai de-ai vrăjmaşului căzură şi ei în mîna învingătorului. Dubrovski se supără foc. Ştiindu-l bun prieten cu stăpînul lor, niciodată pînă atunci oamenii lui Troekurov, tîlhari vestiţi prin partea locului, nu se încumetaseră să-i calce moşia. Dîndu-şi seama că acum se foloseau de vrajba iscată între ei, Dubrovski se hotărî, în ciuda legilor războiului, să-i pedepsească pe prizonieri chiar cu nuielele culese de ei din dumbravă; caii îi opri la muncă, trecîndu-i printre vitele boiereşti.

Kirila Petrovici află, chiar în aceeaşi zi despre întîmplare. În prima clipă îşi ieşi din fire aşa de straşnic, încît se gîndi să dea năvală, cu toate slugile din curte, peste satul Kisteniovka (aşa se chema satul vecinului), să-l distrugă pînă în temelii, ba chiar să-l împresoare pe boier la conac. Mai săvîrşise el asemenea isprăvi. Dar gîndurile i se îndreptară, curînd, în altă parte.

Cum măsura salonul cu paşi grei, se uită din întîmplare pe fereastră şi zări o troică oprită în poartă; un om scund cu şapcă de piele şi manta de dimie coborî din ea şi se îndrepta spre locuinţa epistatului. Troekurov îl recunoscu pe Şabaşkin, asesorul; trimise să-l cheme. Peste cîteva clipe, acesta se şi afla în faţa lui, făcîndu-i temenele după temenele şi aşteptînd smerit porunca.

— Bună ziua… cum naiba te cheamă?! Ce te aduce pe la noi?

— Mergeam la oraş, înălţimea-ta, răspunse Şabaşkin. M-am abătut pe la Ivan Demianov să aflu dacă n-are cumva porunci din partea înălţimii-tale.

— Ai nimerit-o bine… cum naiba te cheamă?! Tocmai am nevoie de tine. Ia un pahar cu votcă şi ascultă-mă.

Asesorul refuză votca şi-l ascultă cu luareaminte, mirat şi măgulit de această primire binevoitoare.

— Am un vecin, un bădăran cu un petic de pămînt. Şi aş vrea să-i iau moşia. Ce părere ai?

— Ce să spun, înălţimea-ta… Dacă aveţi zapise, sau…

— Lasă, frate, ce-atîtea zapise?! De ce avem ucazuri? În asta stă puterea, să-i iei moşia fără nici un drept! Da stai puţin, pe vremuri pămîntul acela a fost al nostru, cumpărat de la un oarecare Spiţîn şi vîndut apoi tatălui lui Dubrovski. Nu ne-am putea lega de asta?

— Greu, înălţimea-ta. De bună seamă, vînzarea s-a făcut potrivit legii.

— Ia mai gîndeşte-te, frate! Cercetează bine!

— Dacă, de pildă, înălţimea-ta ar putea, într-un fel oarecare, să ia de la vecin zapisul sau actul de vînzare-cumpărare, în puterea căruia stăpîneşte moşia, atunci fireşte…

— Înţeleg. Dar, din păcate, toate zapisele lui s-au prăpădit la un pîrjol.

— Cum, înălţimea-ta, zapisele au ars?! Ce poate fi mai bun?! În asemenea caz binevoiţi să acţionaţi după lege şi nu e nici o îndoială că veţi izbuti pe deplin.

— Crezi? Ia să te văd! Mă bizui pe străduinţa ta, iar de răsplată poţi să fii sigur.

Şabaşkin se ploconi pînă la pămînt, se retrase şi începu să alerge chiar din ziua aceea pentru treaba pusă astfel la cale.

Nu trecură nici două săptămîni şi, datorită străduinţei asesorului, Dubrovski se trezi poftit să dea fără zăbavă lămuriri în privinţa dreptului de stăpînire asupra sătucului Kisteniovka. Surprins de chemarea neaşteptată, el trimise îndată un răspuns destul de aspru, arătînd că stăpîneşte sătucul Kisteniovka de la moartea tatălui său, pe temeiul dreptului de moştenire; că pe Troekurov nu-l privesc toate acestea; că oricine s-ar ridica împotrivă-i, spunînd că ar avea drepturi asupra acestei moşteniri, nu poate fi decît potlogar şi mincinos.

Răspunsul îl încîntă pe Şabaşkin. Îşi dădu seama că, în primul rînd, Dubrovski era nepriceput la treburi şi că, în al doilea rînd, un om iute din fire şi nesăbuit poate fi pus foarte uşor într-o situaţie neprielnică.

Cînd se mai potoli însă, Dubrovski chibzui pe îndelete şi văzu că se cuvenea să dea asesorului un răspuns mai amănunţit; de aceea alcătui o întîmpinare destul de iscusită, dar care mai tîrziu s-a dovedit şi ea neîndestulătoare.

Judecata se tărăgăna. Sigur de dreptate, Dubrovski nu se arăta prea îngrijorat. Nu avea dorinţa şi nici posibilitatea să-şi risipească banii şi, deşi de obicei era primul care făcea glume pe socoteala venalităţii breslei conţopiştilor, nici prin gînd nu-i trecea că ar putea ajunge victima unei pîre! Troekurov se sinchisea şi el prea puţin de izbînda uneltirilor; îl avea pe Şabaşkin care se trudea pentru dînsul, stăruind, înfricoşînd sau cumpărînd judecătorii şi răstălmăcind înţelesul legilor aşa cum îi convenea.

Şi astfel, în anul 18**, în luna lui făurar, ziua a noua, Dubrovski primi, prin poliţia oraşului, înştiinţare să se înfăţişeze la judecătoria rurală ***, să asculte hotărîrea în pricina iscată între el, locotenentul Dubrovski, şi generalul en-chef Troekurov; trebuia să semneze dacă e mulţumit sau nu de hotărîrea dată în privinţa moşiei.

Dubrovski porni îndată spre oraş. Troekurov îl întrecu pe drum; îşi aruncară priviri trufaşe, şi Dubrovski desluşi pe faţa potrivnicului său un zîmbet răutăcios.

 

Capitolul II

Cum ajunse în oraş, Andrei Gavrilovici trase la un neguţător cunoscut, unde-şi petrecu noaptea; a doua zi se înfăţişă la judecătorie.

Nimeni nu-l luă în seamă. În urma lui se înfăţişă şi Kirila Petrovici. Cum îl văzură, conţopiştii se ridicară în picioare, punîndu-şi penele după urechi, iar juraţii îl primiră cu temenele de adîncă slugărnicie; îi traseră în faţă un jilţ, în semn de respect pentru rangul, vîrsta şi corpolenţa sa; el se aşeză în dreptul uşii deschise; Dubrovski rămase rezemat de un perete.

Se făcu tăcere; grefierul începu a citi hotărîrea cu glas răsunător.

O redăm mai jos, întocmai, ştiind că oricui îi va fi plăcut să afle cum se poate pierde o moşie în Rusia, chiar cînd asupră-i e statornicit un drept de netăgăduit.

 

„Astăzi, anul 18**, luna octombrie, ziua 27, judecătoria judeţului ***, luînd în cercetare pricina cu moşia pe care fără temei o foloseşte locotenentul de gardă Andrei, fiul lui Gavril Dubrovski, şi care aparţine generalului en-chef Kirila, fiul lui Piotr Troekurov, moşie alcătuită din satul Kisteniovka, din gubernia ***, avînd *** suflete de bărbaţi, ogoare, păşuni şi alte bunuri, însumînd *** deseatine.

Din legiuitele cercetări se vădeşte că: numitul general en-chef Troekurov, în ziua a 9-a din luna iunie a trecutului an 18**, a dat jalbă în faţa acestei judecăţi, arătînd că răposatul său părinte, asesor de colegiu şi cavaler Piotr, fiul lui Efim Troekurov, care îndeplinea pe atunci slujba de secretar de provincie în administraţia guberniei, a cumpărat în anul 17**, luna august, ziua a 14-a, de la nobilul cancelarist Fadei, fiul lui Egor Spiţîn, moşia aflată în districtul ***, în hotarele pomenitului sătuc Kisteniovka (înscris atunci la recensămîntul *** drept cătunul Kisteniovka) care la al patrulea recensămînt era trecut cu *** suflete bărbăteşti, dimpreună cu toate gospodăriile ţărăneşti, conacul, pămîntul arabil şi nearabil, pădurile, fîneţele, dreptul de pescuit în pîrîul pe nume Kisteniovka, precum şi celelalte bunuri atîrnînd de această moşie, cît şi casa boierească din lemn şi tot ce a mai rămas de pe urma răposatului său părinte, uriadnicul¹ provenit din nobili, Egor, fiul lui Terenti Spiţîn, pe temeiul dreptului de moştenire, fiindu-i în stăpînire, neoprind din oameni nici un suflet şi din pămînt nici un petec, ci toate vînzîndu-le pe preţul de 2500 ruble, pentru care s-a întocmit în aceeaşi zi zapisul de vînzare-cumpărare, la judecătoria din ***, şi în aceeaşi lună, august, în a 26-a zi, părintelui său i s-au dat în stăpînire de către judecătoria rurală, pentru care s-a întocmit cuvenitul zapis. În sfîrşit, în anul 17**, în a 6-a zi a lunii septembrie, părintele său a răposat întru Domnul, iară el, jălbaşul, generalul en-chef Troekurov, încă din anul 17**, adică aproape încă din copilărie aflîndu-se în slujba, armelor, şi fiind mereu plecat în campanii peste hotare, n-a fost în măsură să afle de moartea părintelui său şi nici de averea rămasă de pe urma acestuia. Acum, după ce a trecut în retragere şi s-a înapoiat la moşiile tatălui său din guberniile ***, ***, judeţele ***, ***, ***, cuprinzînd mai multe sate, cu aproape 3000 de suflete, a aflat că dintre numitele moşii, un număr de *** suflete (care după recensămîntul *** actual au ajuns la *** suflete în acest sat), precum şi pămîntul de care-s legate, împreună cu toate celelalte bunuri, stăpînite sînt fără temei de sus-arătatul locotenent de gardă Andrei Dubrovski.

Drept care, alăturînd jalbei de faţă zapisul întărit cu pecete, prin care se statorniceşte vînzarea-cumpărarea, zapis dat părintelui său de către vînzătorul Spiţîn, el, Troekurov, cere să se ia sus-arătata moşie din stăpînirea neîntemeiată a lui Dubrovski şi să-i fie înapoiată lui, ca unuia ce-i aparţine, în deplină folosinţă. Iară pentru nedreapta însuşire a moşiei, de ale cărei venituri folositu-s-a, silit să mai fie Dubrovski, după cuvenita preţuire, să i le înapoieze lui Troekurov, potrivit legii.

În temeiul acestei jalbe, făcîndu-se legiuitele cercetări de către judecătoria rurală ***, s-a dovedit că sus-numitul locotenent de gardă Dubrovski, în folosinţa căruia se află în clipa de faţă moşia în pricină, a dat lămuriri asesorului din partea nobilimii cum că această moşie, stăpînită de el, alcătuită din sus-arătatul sătuc Kisteniovka, avînd *** suflete, pămînt şi alte bunuri, i-a rămas lui ca moştenire la moartea tatălui său, sublocotenentul de artilerie Gavrila, fiul lui Evgraf Dubrovski, care a dobîndit-o prin cumpărare de la părintele jălbaşului, fostul secretar de provincie şi mai tîrziu asesor de colegiu Troekurov, prin împuternicirea dată consilierului titular Grigori Vasiliev, fiul lui Sobolev, în anul 17 **, luna august, ziua 30, şi adeverită la judecătoria judeţeană din ***, prin care se dovedeşte că urma a se întocmi un zapis de vînzare-cumpărare pentru tatăl său, prin acest împuternicit, pentru că tocmai în această împuternicire se spune că dumnealui, Troekurov, a vîndut toată moşia ce dobîndise prin cumpărare de la cancelarisiul Spiţîn, cu*** suflete şi pămînt, tatălui său Gavrila Dubrovski şi se învoise la această vînzare pentru preţul de 3200 ruble, pe care le-a şi primit în întregime de la al său părinte, iară prepusul Sobolev a fost poftit să dea şi zapisul de vînzare-cumpărare confirmat prin lege. Iară tatăl lui Dubrovski, în temeiul acestei împuterniciri şi a preţului pe deplin vărsat urma să stăpînească moşia cumpărată, să fie privit pînă la întocmirea zapiselor drept adevăratul stăpîn, vînzătorul Troekurov nemaiavînd nici un amestec la moşie. Dar cînd anume şi în care loc întocmitu-s-au aceste zapise şi au fost încredinţate părintelui său de către prepusul Sobolev, el, Andrei Dubrovski, nu poate şti, fiind copil încă pe acea vreme, iar după ce a răposat tatăl său n-a putut găsi aceste zapise, socotind că vor fi ars dimpreună cu alte zapise şi lucruri, care au pierit în pîrjolul casei din anul 17**, pîrjol cunoscut de toţi locuitorii satului. El, Dubrovski, au stăpînit fără tăgadă din ziua vînzării de către Troekurov, sau de cînd Sobolev a primit împuternicirea, adicăte încă din anul 17**, iar apoi, după ce a răposat părintele său, în anul 17**, şi pînă în ziua de azi; despre aceasta dau mărturie toţi locuitorii megieşi, în număr de 52, care sub jurămînt au mărturisit că, de cînd îşi aduc ei aminte, dumnealor, pomeniţii Dubrovski, au stăpînit moşia împricinată, adicăte de mai bine de 70 de ani, fără nici o împotrivire, dar pe temeiul cărui zapis, ei nu ştiu. Dacă sus-numitul cumpărător de odinioară al moşiei, fostul secretar de provincie Piotr Troekurov, a stăpînit vreodată această moşie, ei nu ţin minte. Conacul boierilor Dubrovski a ars într-o noapte, cu vreo 30 de ani în urmă, cînd a fost pîrjol mare pe moşia lor. Venitul mijlociu al moşiei împricinate se ridică, după spusele unor martori, la nu mai puţin de 2000 ruble pe an.

Împotriva celor de mai sus, generalul en-chef Kirila, fiul lui Piotr Troekurov, a supus judecăţii o nouă jalbă, pe ziua de trei ale lunii ghenarie din anul de faţă, arătînd că, deşi sus-numitul locotenent de gardă Andrei Dubrovski a înfăţişat în timpul cercetărilor cu privire la pricina de mai sus o împuternicire dată de răposatul său părinte, Gavrila Dubrovski, prepusului consilier titular Sobolev, pentru moşia ce i-a fost vîndută, totuşi cu ajutorul ei nu numai că nu dovedise întocmirea unui zapis de vînzare-cumpărare, adeverit şi pecetluit, dar nici vreo altă dovadă neîndoielnică de întocmire a unui asemenea zapis nu a adus, potrivit părţii a 19-a din regulamentul general şi ucazului din 19 noiembrie 1752.

Ca urmare, însăşi împuternicirea, prin moartea celui care a dat-o, adicăte a părintelui său, nu mai are fiinţă, potrivit ucazului din anul 1818, luna mai, ziua ***.

Iară pe de altă parte, legea spune că moşiile asupra cărora e în fiinţă vreo pricină se dau în stăpînire cele cu zapis în regulă, după zapise, iar cele fără, după hotărîrea judecătorească.

Pentru care moşie, ce fusese în stăpînirea părintelui său, s-a înfăţişat de el drept dovadă zapisul de vînzare-cumpărare, din care se vădeşte că, potrivit legiuirilor mai sus pomenite, se cuvine a fi luată din stăpînirea sus-numitului Dubrovski, trecîndu-i-o lui, pe temeiul dreptului de moştenire.

Iară întrucît moşierii pomeniţi, avînd în folosinţă un bun ce nu le aparţine şi fără zapise temeinice, s-au bucurat fără drept de veniturile ce nu li se cuveneau, după preţuirea ce se va face şi după putinţa moşierului Dubrovski, va fi îndestulat el, Troekurov.

După cercetarea pricinii, a zapiselor şi a legiuirilor, judecătoria judeţului *** constată:

Generalul en-chef Kirila, fiul lui Piotr Troekurov, a adus zapis de vînzare-cumpărare adeverit şi pecetluit pentru moşia împricinată, aflată acum în folosinţa locotenentului de gardă Andrei, fiul lui Gavril Dubrovski, din sătucul Kisteniovka, după cel din urmă recensămînt cu un număr de *** suflete bărbăteşti, pămînt şi celelalte bunuri, moşie vîndută răposatului său părinte, secretar de provincie şi apoi asesor de colegiu, în anul 17**, de către cancelaristul de viţă nobilă Fadei Spiţîn, de asemenea după mărturia acestui zapis, cumpărătorul a fost pus în folosinţă, în acelaşi an ***, de către judecătoria rurală, care moşie îi şi intrase în stăpînire şi, cu toate că împotriva acestora s-a înfăţişat de către locotenentul de gardă Andrei Dubrovski împuternicirea dată de răposatul cumpărător Troekurov consilierului titular Sobolev, pentru întocmirea zapiselor de vînzare-cumpărare pe numele tatălui său Dubrovski, avînd în vedere că sînt oprite prin ucazul *** nu numai trecerile în stăpînire pentru averi nemişcătoare, pe temeiul unor asemenea împuterniciri, ci şi folosinţa vremelnică a acestor averi, iar chiar împuternicirea nu mai are fiinţă prin moartea celui care a dat-o; pe lîngă acestea, din anul 18** şi pînă în clipa de faţă nu s-a adus nici o dovadă neîndoielnică de către Dubrovski din care să se vadă că s-a întocmit pe temeiul unei împuterniciri vreun zapis de vînzare-cumpărare a moşiei în pricină.

Drept care judecata hotărăşte:

Averea pomenită, în *** suflete, pămînt şi celelalte bunuri, în starea în care se află, se trece pe seama generalului en-chef Troekurov, pe temeiul zapisului de vînzare-cumpărare înfăţişat.

Scoaterea din folosinţa locotenentului de gardă Andrei Dubrovski a sus-arătatei averi şi trecerea ei în cuvenita stăpînire a generalului en-chef Troekurov, precum şi înscrierea ei asupră-i, ca moştenire, se va încredinţa judecătoriei rurale.

Cu toate că sus-numitul mai cere de la locotenentul de gardă Dubrovski şi înapoierea veniturilor de care acesta s-a folosit prin nedreapta stăpînire a moşiei, ce i se cuvenea lui ca moştenire; dar avînd în vedere mărturia băştinaşilor, că moşia a stat în netăgăduită stăpînire a boierilor Dubrovski ani îndelungaţi, şi din cele de faţă văzîndu-se că Troekurov nu a supus pînă acum vreo jalbă împotriva acestei nedrepte folosinţe, iar pravila glăsuieşte:

«Dacă cineva însămînţează ogoarele altuia, sau îngrădeşte clădirea altuia, să facă jalbă împotriva nedreptei folosiri, şi atunci celui cu dreptate i se va înapoia ogorul cu bucatele însămînţate, dimpreună cu acareturile şi clădirile»;

Jalba generalului en-chef Troekurov împotriva locotenentului de gardă Dubrovski cată a fi respinsă, căci moşia ce i se cuvine i se trece în deplină stăpînire, fără nici o ştirbire.

Iară la punerea în folosinţă să i se treacă totul, fără nici o lipsă, cu drept pentru generalul en-chef Troekurov să mai facă o altă jalbă, dacă în sprijinul acestei plîngeri va avea neîndoielnice şi legiuite dovezi.

Această hotărîre se va aduce la cunoştinţa împricinaţilor potrivit legii, cu drept de apel, poftindu-i în faţa judecăţii prin poliţie, spre ascultarea acestei hotărîri şi spre a da sau nu mulţumire asupra-i prin semnătură.

Care hotărîre a fost iscălită de toţi cei de faţă care au alcătuit judecata.“

 

Grefierul tăcu; asesorul se ridică şi se plecă adînc spre Troekurov, poftindu-l să iscălească hotărîrea judecăţii; acesta, cu un aer de biruinţă, luă pana şi scrise, jos, sub hotărîrea judecătorească, că e pe deplin mulţumit.

Era acum rîndul lui Dubrovski. Grefierul îi întinse hîrtia. Dar el rămase locului, cu capul plecat. Grefierul îl pofti din nou să iscălească, să arate dacă e mulţumit de judecată, sau dacă e nemulţumit şi socoate că dreptatea e de partea lui; în acest caz, poate vrea să facă apel în sorocul dat de lege…

Dubrovski însă tăcea… Deodată îşi ridică fruntea şi ochii îi scăpărară, bătu din picior şi îl îmbrînci pe grefier aşa de tare, încît acesta căzu; apoi luă călimara şi o zvîrli în capul asesorului. Toată lumea rămase încremenită.

— Cum?! Nu cinstiţi sfînta biserică?! Afară! Neam de slugoi! Apoi se întoarse spre Kirila Petrovici: S-a mai pomenit oare, preacinstite, ca vătafii să-şi adune cîinii în lăcaşul Domnului? Am ajuns să văd cum aleargă cîinii prin biserică! O să-ţi arăt eu!

Aprozii se repeziră şi-l stăpîniră cu mare greutate; îl scoaseră afară şi-l suiră în sanie. Troekurov ieşi după el, urmat de toţi oamenii legii. Neaşteptata ieşire din minţi a lui Dubrovski îl tulbură adînc, otrăvindu-i bucuria izbînzii. Judecătorii, care aşteptau un semn de mulţumire, nu primiră nici măcar o vorbă bună. În aceeaşi zi, Troekurov se înapoie la Pokrovskoe.

Între timp, Dubrovski zăcea bolnav. Medicul judeţului, care din fericire se mai pricepea de bine de rău la boli, îi luă sînge şi-i puse lipitori şi cataplasme. Către seară bolnavul se simţi mai bine şi îşi veni în fire. A doua zi fu dus la Kisteniovka, moşia care aproape nu mai era a lui.

 

Capitolul III

Se mai scurse o bucată de vreme, dar starea bietului Dubrovski era din ce în ce mai rea. Răbufnirile de nebunie conteniseră, dar puterile îi slăbeau văzînd cu ochii. Îşi părăsise îndeletnicirile de odinioară, ieşea rar din odaie, stătea zile întregi pierdut în gînduri.

Egorovna, o bătrînică blajină, care-i crescuse fiul, îl îngrijea ca o dădacă, îi amintea de vremea meselor şi a somnului, îi dădea să mănînce, şi-l culca.

Dubrovski se supunea fără cîrtire, dar, în afară de ea, nu mai voia să vadă pe nimeni. Nu mai era în stare să se gîndească la treburi, la orînduielile gospodăreşti, şi Egorovna se văzu nevoită să-i dea de ştire tînărului Dubrovski, care slujea pe atunci într-un regiment de infanterie de gardă la Petersburg. Rupse aşadar o filă din catastiful de socoteli şi-i dictă bucătarului Hariton, singurul ştiutor de carte din Kisteniovka, răvaşul pe care-l trimise chiar în aceeaşi zi la poştă, în oraş.

Aici, socotim că a sosit clipa să i-l înfăţişăm cititorului pe adevăratul erou al povestirii noastre.

Vladimir Dubrovski învăţase la şcoala de cadeţi şi ieşise sublocotenent de gardă. Tatăl său nu precupeţise nimic ca să-i asigure bunăstarea, şi tînărul primea de acasă mai mult decît ar fi putut să se aştepte. Ambiţios şi cheltuitor, îşi îngăduia capricii costisitoare; se dedase jocului de cărţi şi se înglodase în datorii, fără să se gîndească la ziua de mîine, în nădejdea că, mai devreme sau mai tîrziu, se va însura cu o fată bogată – visul obişnuit al tinerilor fără avere.

Într-o seară, pe cînd se aflau la el cîţiva ofiţeri, tolăniţi pe divane şi trăgînd din lulele de chihlimbar, Grişa, valetul, îi înmînă un răvaş, care îl surprinse prin pecete şi prin scris, îl desfăcu repede şi citi cele ce urmează:

 

„Stăpîne al nostru, Vladimir Andreevici, eu, bătrîna ta dădacă, m-am botărît să-ţi dau de ştire de sănătatea tătucului tău. Tare rău îi merge, uneori vorbeşte fără şir şi ziulica toată stă ca un copil făr’de minte – dar numai Domnul e stăpîn peste viaţă şi peste moarte! Înapoiază-te la noi, mîndrul meu şoim, îţi trimitem caii la Pesocinoe. Se zvoneşte că vine judecata la noi, să ne dea sub stăpînirea lui Kirila Petrovici Troekurov, pentru că noi cică am fi ai dumnealor, dar noi, de cînd lumea, ai dumneavoastră sîntem şi de cînd ne ştim n-am pomenit una ca asta. Ai putea, aflîndu-te la Petersburg, să spui toate astea tătucului ţar, căci el nu ne va lăsa obijduiţi. Rămîn roaba ta credincioasă, dădaca

Orina Egorovna Buzîreva.

Îi trimit binecuvîntarea mea de mamă lui Grişa; te slujeşte bine, oare? La noi plouă, iaca, a doua săptămînă şi ciobanul Rodea a răposat în preajma zilei de Sj. Nicolae“.

 

Vladimir Dubrovski reciti de cîteva ori, cu nestăpînită emoţie, aceste rînduri fără şir. Îşi pierduse mama din frageda-i copilărie; de tatăl său îşi amintea cu greu, fiind trimis la Petersburg de la vîrsta de opt ani; cu toate acestea, se simţea legat de el în chip romantic şi îi plăcea viaţa de familie, cu atît mai mult cu cît nu apucase să guste tihnitele ei bucurii.

Gîndul că-l va pierde pe tată-său îi sfîşia inima, şi starea bietului bolnav, pe care o bănuia din răvaşul dădacei, îl îngrozea. Îl vedea părăsit într-un fund de ţară, lăsat în seama unei bătrîne nepricepute şi a slugilor, ameninţat de năpastă, stingîndu-se fără ajutor, în cumplite chinuri trupeşti şi sufleteşti.

Vladimir îşi făcea mustrări pentru vinovata lui nepăsare. De multă vreme nu primise veşti de la tatăl său şi nu se străduise să afle pricina acestei tăceri, socotindu-l sau plecat sau prea prins de treburile gospodăriei.

Se hotărî să pornească numaidecît şi chiar să se retragă din armată, dacă starea bătrînului îl va sili să locuiască la ţară.

Văzîndu-i tulburarea, prietenii plecară. Rămas singur, Vladimir îşi scrise raportul de concediu, îşi aprinse luleaua şi căzu pe gînduri.

Chiar în aceeaşi seară începu stăruinţele pentru concediu, iar a treia zi se afla în drum spre casă.

Se apropia de staţia de poştă unde drumul cotea spre sătucul Kisteniovka. Sufletul îi era greu de triste presimţiri. Se temea că nu-l va mai afla pe bătrîn în viaţă, îşi închipuia traiul searbăd ce-l aştepta la ţară: pustiul, lipsa de cunoştinţe, sărăcia, grijile gospodăriei, pentru care nu avea nici o pricepere.

Intră în staţie şi ceru cai de schimb. Şeful de poştă îl întrebă încotro voia să meargă; îi spuse că de patru zile îl aşteptau caii trimişi din Kisteniovka. Veni îndată şi Anton, bătrînul vizitiu, care-l ducea pe vremuri prin grajduri şi-i îngrijea căluţul.

Cum îl văzu, Anton, înduioşat pînă la lacrimi, i se ploconi pînă la pămînt, îl vesti că boierul bătrîn se mai afla în viaţă, apoi se grăbi să înhame caii.

Vladimir Andreevici refuză gustarea oferită, vrînd să plece mai repede. Anton mîna pe un drum de ţară şi, după un timp, se porniră pe vorbă.

— Spune-mi, te rog, Anton, ce are tata cu Troekurov?

— Dumnezeu ştie, taică! Se spune că boierul s-a sfădit cu Kirila Petrovici; acesta l-a dat în judecată, cu toate că, de obicei, îşi făcea dreptate singur. Nu e treaba noastră, a prostimii, să ne amestecăm în voia boierilor, dar zău că zadarnic şi-a pus mintea părintele dumitale cu Kirila Petrovici, căci doar nu poţi frînge parul cu nuiaua.

— După cîte înţeleg, acest Kirila Petrovici taie şi spînzură pe aici.

— De bună seamă, boierule. Pe asesor nu dă o para chioară, ispravnicul stă şi îi aşteaptă porunca, iar domnii se îndeasă la el cu temeneli. Vorba ceea: „lac să fie, că broaşte-s destule“.

— E adevărat că ne ia moşia?

— Vai de noi, boierule, aşa s-a zvonit. Mai deunăzi, la un botez la starostele nostru, ţîrcovnicul din Pokrovskoe a spus: „Ehei, aţi petrecut destul; de acum înainte are să vă strunească Kirila Petrovici cum ştie el!“. Fierarul Mikita i-a răspuns atunci: „Lasă, Savelici, nu-ţi mai amărî cumătrul, nu mai necăji musafirii. Kirila Petrovici cu ale sale, Andrei Gavrilovici cu ale sale, şi cu toţii sîntem ai lui Dumnezeu şi ai ţarului“. Dar gura lumii e slobodă…

— Vasăzică, nu prea vreţi să treceţi sub stăpînirea lui Troekurov?

— Sub stăpînirea lui Kirila Petrovici?! Fereşte-ne, Doamne, şi ne izbăveşte! După cît se spune, şi oamenii lui o duc greu, dar cînd va pune mîna pe străini! E în stare să scoată nu numai pielea de pe ei, ci şi carnea! Dumnezeu să-i dea viaţă lungă lui Andrei Gavrilovici; dar dacă o fi să-l ia Domnul, pe nimeni altul nu-l vrem decît pe tine, ocrotitorul nostru. Să nu ne laşi; iar noi toţi vom sta alături de tine.

După aceea, Anton plesni din bici, smuci hăţurile şi caii porniră în trap întins. Mişcat de credinţa bătrînului vizitiu, Dubrovski tăcu şi căzu pe gînduri.

— Iată Pokrovskoe! strigă vizitiul peste vreun ceas.

Dubrovski îşi ridică privirea. Treceau pe malul unui lac întins, din care pornea un pîrîiaş, şerpuind în depărtare, printre dealuri.

Pe o creastă, deasupra dumbrăvii, se vedea acoperişul verde şi foişorul unei case mari de piatră. Pe altă creastă se înălţau cele cinci turle ale bisericii şi vechea clopotniţă; în jurul lor se zăreau, risipite, izbele satului, grădinile de zarzavaturi şi fîntînile.

Dubrovski recunoscu meleagurile natale, îşi aminti cum se jucase pe vremuri pe dealurile acelea cu micuţa Maşa Troekurova; era cu vreo doi ani mai tînără ca el şi făgăduia încă de pe atunci să devină nespus de frumoasă. Simţi nevoia să-l iscodească pe Anton despre ea, dar o ciudată sfială îl opri. În timp ce se apropia de conac, zări o rochie albă care se ivea şi dispărea printre copacii parcului. Anton dădu bice cailor şi, mîndru ca orice vizitiu de ţară şi ca orice birjar, trecu în goană peste pod şi prin sat. Cum urcară dealul, Vladimir văzu dumbrava de mesteceni, iar la stînga, într-un luminiş, căsuţa cenuşie cu acoperiş roşu; inima îi bătu mai tare, căci avea în faţă Kisteniovka şi locuinţa sărăcăcioasă a tatălui său.

Peste zece minute era în curtea boierească. Privi în jur, adînc mişcat. De doisprezece ani nu-şi mai văzuse locul de naştere. Mestecenii sădiţi pe vremea lui, de-a lungul gardului, crescuseră înalţi şi stufoşi. Curtea, unde odinioară erau trei răzoare de flori, cu o cărare lată şi bine îngrijită printre ele, era acum o pajişte necosită, unde păştea un cal cu picioarele împiedicate. Dulăii prinseră a lătra, dar, recunoscîndu-l pe Anton, tăcură şi se apropiară, fluturîndu-şi cozile flocoase. Slugile, ieşite de prin izbe, îl înconjurară pe tînărul boier cu zgomotoase semne de bucurie. Tînărul Dubrovski îşi croi cu greu drum prin mulţimea lor şi urcă în fugă în pridvorul învechit al casei. În tindă, Egorovna îl întîmpină şi-l îmbrăţişă plîngînd.

— Bună ziua, bună ziua, dădacă! spunea el întruna, strîngînd la piept pe buna bătrînă. Ce-i cu tătuca? Unde e? Cum îi merge?

În clipa aceea intră în salon şi bătrînul; îşi tîra cu greu picioarele, era palid şi slăbit; purta halat şi scufie.

— Bună ziua, Volodka, rosti el cu glas stins.

Vladimir îl îmbrăţişă cu foc.

Dar bucuria îl zdruncină prea tare pe bolnav. Puterile îl părăsiră, picioarele i se muiară şi desigur ar fi căzut jos, dacă fiul său nu l-ar fi sprijinit.

— De ce te-ai sculat din pat? îl dojeni Egorovna. Nu te mai ţin picioarele şi faci pe voinicul!

Îl duseră pe braţe în iatac. El se strădui să vorbească, dar gîndurile i se încîlceau şi nu izbutea să lege nici două vorbe. Tăcu şi aţipi. Vladimir fu uimit de starea lui. Rămase în iatac lîngă el şi porunci să fie lăsaţi singuri. Cei din casă îi făcură pe plac. Se îndreptară toţi spre Grişa, îl poftiră în odaia slugilor, îl ospătară din belşug, cu multă voie bună, cum e obiceiul la ţară, şi îl ameţiră cu tot felul de întrebări şi urări de bun venit.

 

Capitolul IV

Unde-a stat masa plină, acuma stă sicriul.

 

După cîteva zile, tînărul Dubrovski se hotărî să vadă şi de pricina moşiei, dar tatăl său nu fu în stare să-i dea nici o lămurire. Nu avea nici măcar apărător la judecată.

Tînărul se apucă să cerceteze hîrtiile, dar nu găsi decît cea dintîi scrisoare a asesorului şi ciorna răspunsului; nici una, nici alta nu-l luminară în privinţa pricinii, aşa că se hotărî să aştepte urmările, în nădejdea că li se va face dreptate.

Sănătatea lui Andrei Gavrilovici se înrăutăţea din ce în ce mai mult. Vladimir se aştepta la un deznodămînt grabnic şi nu-l mai părăsea pe bătrîn, care căzuse cu totul în mintea copiilor.

Se împlinise sorocul şi apelul nu fusese făcut. Kisteniovka trecu astfel în stăpînirea lui Troekurov. Şabaşkin i se înfăţişă cu urări şi ploconeli, rugîndu-l să-şi aleagă ziua cînd va binevoi să primească el însuşi sau printr-un împuternicit moşia dobîndită. Kirila Petrovici se tulbură. Nu era lacom de avuţii şi-l mustra conştiinţa, căci dorul de răzbunare îl mînase prea departe. Ştia în ce stare i se afla potrivnicul, vechiul prieten din tinereţe, şi inima nu i se putea bucura de izbîndă. Îl privi mînios pe Şabaşkin şi-i căută gîlceavă, ca să-l poată ocărî; negăsind pricină de sfadă, îi spuse supărat:

— Şterge-o, nu-mi arde de tine acum!

Cînd îl văzu îmbufnat, Şabaşkin se ploconi şi se grăbi să plece. Rămas singur, Kirila Petrovici se plimba, măsurînd salonul în lung şi în lat; fluiera cîntecul: „Răsuna-va tunetul victoriei“, ceea ce arăta că era grozav de neliniştit.

În cele din urmă, porunci să se înhame calul la docar, îşi puse o haină mai călduroasă, căci era pe la sfîrşitul lui septembrie, şi ieşi din curte, mînînd singur.

Cum zări căsuţa lui Dubrovski, simţăminte potrivnice-i copleşiră sufletul. Răzbunarea şi pofta de stăpînire îi orbiseră o clipă sentimentele nobile, dar, pînă la urmă, acestea fură mai tari. Se gîndi să se împace cu bătrînul său vecin, să curme urmele gîlcevii dintre ei şi să-i înapoieze moşia; aceste gînduri bune îi uşurară inima; porni cu calul la trap spre conacul vecinului şi intră direct în curte.

Între timp, bolnavul şedea la fereastră, în iatac. Îl recunoscu şi fu cuprins de o mare tulburare. Faţa, de obicei palidă, se aprinse, se înroşi, ochii îi scăpărară şi începu să rostească vorbe nedesluşite. Fiul său ridică ochii din catastifele gospodăriei şi rămase uluit de înfăţişarea lui. Bolnavul îi făcu semn cu degetul spre curte, mînios şi îngrozit. Voi să se ridice din jilţ, îşi trase grăbit poalele halatului, se sculă şi… deodată se prăbuşi. Vladimir se repezi spre el, dar bătrînul zăcea fără simţire şi fără suflare; îl lovise damblaua.

— Repede, repede, la oraş, după doctor! strigă Vladimir.

— Vă caută Kirila Petrovici, spuse sluga care tocmai intra în odaie.

Vladimir îi aruncă o privire înfricoşătoare.

— Spune-i lui Kirila Petrovici s-o şteargă cît mai repede, pîn’ ce nu poruncesc să fie gonit din curte. Hai, pleacă!

Sluga alergă, bucuroasă să-i îndeplinească porunca. Egorovna îşi frămînta mîinile, spunînd cu glas plîngăreţ:

— O să-ţi frîngi gîtul, tătucule! Kirila Petrovici o să ne mănînce!

— Taci, dădacă! îi răspunse Vladimir. Trimite-l numaidecît pe Anton după doctor, la oraş.

Egorovna ieşi. În tindă nu mai rămăsese nimeni: toţi oamenii se grămădiseră în curte să-l vadă pe Kirila Petrovici. Trecînd în pridvor, Egorovna auzi cum sluga îi dădea răspuns din partea boierului celui tînăr. Kirila Petrovici îl asculta din docar. Faţa i se făcu mai neagră ca noaptea. Zîmbi cu dispreţ, aruncă slugilor o privire ameninţătoare şi ieşi din curte, cu calul la pas. Privi spre fereastra unde îl zărise cu o clipă înainte pe Dubrovski, dar nu-l mai văzu acolo. Dădaca rămase pironită locului în pridvor, uitînd de porunca boierului. Slugile vorbeau tare despre cele întîmplate. Deodată, în mijlocul lor se ivi Vladimir şi le spuse cu glas frînt:

— Nu mai e nevoie de doctor, tata a murit! Urmă o învălmăşeală, oamenii năvăliră în iatacul bătrînului boier. Îl găsiră zăcînd în jilţul unde-l aşezase Vladimir; mîna dreaptă îi atîrna pînă în podea, capul îi era căzut pe piept. Trupul lipsit de viaţă, dar cald încă, era desfigurat de suflarea morţii.

Egorovna prinse a boci. Slugile înconjurară trupul lăsat în grija lor, îl spălară, îl îmbrăcară în uniforma cusută încă din anul 1797, apoi îl întinseră pe aceeaşi masă la care-l slujiseră ani de-a rîndul.

 

Capitolul V

Înmormîntarea avu loc a treia zi. Trupul bietului bătrîn stătea întins pe masă între lumînări, sub giulgiu. Slugile se înghesuiau în sufragerie, pregătindu-se să-l scoată. Vladimir ridică sicriul, ajutat de trei slugi. Preotul porni apoi, însoţit de dascăl şi cîntînd prohodul. Stăpînul din Kisteniovka trecu pentru cea din urmă oară pragul casei sale. O luară apoi prin dumbravă. Biserica se afla dincolo de ea. Ziua era rece şi senină. Toamna scutura frunzele arborilor.

Cum ieşiră din dumbravă, văzură biserica de lemn a satului, cu cimitirul umbrit de tei bătrîni. Acolo odihnea mama lui Vladimir şi tot acolo, lîngă mormîntul ei, se săpase în ajun o groapă proaspătă.

Biserica era plină de ţărani din Kisteniovka, veniţi să-şi cinstească stăpînul pentru cea din urmă oară. Tînărul Dubrovski stătea lîngă strană; nu plîngea, nu se ruga, dar faţa îi era înfricoşătoare.

Trista ceremonie se sfîrşi. Vladimir se apropie cel dintîi să-şi ia ultimul rămas-bun de la tatăl său; îl urmară apoi toate slugile, pe rînd. După aceea puseră capacul peste sicriu şi-l ţintuiră. Femeile începură să bocească mai tare: bărbaţii îşi ştergeau din cînd în cînd lacrimile cu pumnii.

Şi aşa, purtat de Vladimir şi de cele trei slugi, şi urmat de tot satul, sicriul fu dus în cimitir. Apoi, după ce-l coborîră în mormînt, toţi cei de faţă aruncară cîte un pumn de ţărînă; cînd groapa fu astupată, toţi se închinară în faţa ei şi-şi văzură de drum. Vladimir o luă repede înainte şi se pierdu în dumbrava Kisteniovkăi.

Egorovna pofti în numele lui la praznic pe preot şi celelalte feţe bisericeşti, spunînd că tînărul boier nu poate veni şi el. Şi aşa, părintele Anton, preoteasa Fedotovna şi dascălul se îndreptară pe jos către curtea boierească, vorbind cu Egorovna despre virtuţile mortului şi despre soarta moştenitorului. (Sosirea lui Troekurov şi primirea care i se făcuse erau cunoscute tuturor din împrejurimi, şi politicienii din partea locului prevedeau urmări importante.)

— Fie ce-o fi, spunea preoteasa. Dar e păcat să-l pierdem de stăpîn pe Vladimir Andreevici. Ce mîndreţe de voinic!

— Şi cine să ne fie stăpîn dacă nu el?! o întrerupse Egorovna. Degeaba se străduie Kirila Petrovici, că n-are de-a face cu un molîu. Şoimul meu o să se ştie apăra, Dumnezeu o să-l ajute, şi nici oamenii de bine n-au să-l lase! Kirila Petrovici e grozav de ţanţoş, dar tot a fost silit să iasă cu coada între picioare cînd i-a strigat Grişa al meu: „Afară, cîine bătrîn! Piei din curte!“.

— Vai, Egorovna, grăi dascălul, cum de nu i s-a răsucit limba în gură lui Grigori?! Mai degrabă m-aş încumeta să latru la vlădică, decît să mă uit chiorîş la Kirila Petrovici! Cum îl vezi, te şi apucă spaima şi tremuriciul, te trec sudorile, iar spinarea ţi se îndoaie, şi se tot îndoaie…

— Deşertăciunea deşertăciunilor, glăsui popa. O să i se cînte şi lui veşnica pomenire, cum i-am cîntat noi azi lui Andrei Gavrilovici. O să aibă înmormîntare mai bogată, cu lume mai multă, dar parcă lui Dumnezeu nu-i e totuna!

— Ah, părinte, şi noi am fi vrut să-i chemăm pe toţi vecinii, dar Vladimir Andreevici s-a împotrivit, deşi aveam de toate, din belşug! N-am avut încotro! Şi cel puţin dacă n-a venit lume multă, să vă ospătez din plin pe domniile-voastre, dragi oaspeţi!

Ispititoarea făgăduială, precum şi nădejdea unor gustoase plăcinte îi îndemnară să grăbească pasul. Ajunseră fără zăbavă la conac, unde-i aşteptau masa pusă şi votca pregătită.

În vremea aceasta, Vladimir pătrunsese adînc în desişul arborilor, căutînd să-şi înăbuşe durerea în mers şi în oboseală. Păşea fără să-şi dea seama pe unde trece, crengile îl loveau mereu şi-l zgîriau, picioarele i se înfundau în noroi, dar el nu simţea nimic. În cele din urmă, ajunse într-o vîlcea mărginită din toate părţile de pădure. Un pîrîu şerpuia în tăcere printre arborii aproape goliţi de toamnă. Vladimir se opri, se aşeză pe iarba rece, şi gînduri negre îi năpădiră sufletul… Îşi simţea adînc singurătatea. Viitorul i se arăta învăluit în ameninţătoare neguri. Vrajba cu Troekurov prevestea noi nenorociri. Puţina sa avere putea trece în mîinile altuia, şi atunci îl pîndea sărăcia. Multă vreme rămase pironit locului; se uita la pîrîul care curgea lin, ducînd frunze veştede, şi care părea o întruchipare a vieţii, întruchipare atît de obişnuită.

Într-un tîrziu îşi dădu seama că se înserase. Se ridică şi începu să caute drumul spre casă. Dar rătăci mult prin pădurea necunoscută pînă ce găsi cărarea spre poarta conacului… Pe drum îi ieşi înainte preotul cu ai săi. Se gîndi că asta poate fi semn rău. Se feri fără voie din calea lor, ascunzîndu-se după un copac. Trecură pe lîngă el fără să-l vadă, vorbind mai departe înflăcărat.

— Fereşte-te de rău şi făptuieşte bine, spunea popa către preoteasă. De rămas, n-avea rost să mai rămînem. Nu-i treaba ta, oricum s-ar sfîrşi lucrurile…

Preoteasa îi răspunse ceva, dar Vladimir nu-i desluşi cuvintele.

Apropiindu-se, văzu cum sătenii şi slugile se înghesuiau în curtea boierească. Se auzea încă de departe larmă neobişnuită şi un murmur nedesluşit de glasuri. Lîngă hambare erau trase două troici. În pridvor vorbeau între ei nişte necunoscuţi în uniforme.

— Ce-i asta? întrebă Vladimir pe Anton, care-i ieşise înainte, în fugă. Cine-s ăştia? Ce caută?

— Vai, taică Vladimir Andreevici! îi răspunse bătrînul, răsuflînd greu. Au venit cu judecata! Ne dau pe mîna lui Troekurov! Ne despart de milostivirea ta!

Vladimir îşi lăsă capul în jos şi oamenii îl înconjurară pe nefericitul lor stăpîn.

— Părintele nostru, strigau ei, sărutîndu-i mîinile, nu vrem alt stăpîn în afară de tine! Dă poruncă, boierule, şi le venim noi de hac oamenilor stăpînirii! Mai bine murim, dar nu te lăsăm; să ştim că pierim cu toţii!

Vladimir se uita la ei şi se simţea cuprins de simţăminte ciudate.

— Staţi liniştiţi! Vorbesc eu cu slujbaşii ocîrmuirii.

— Vorbeşte, taică! s-auziră glasurile mulţimii. Pune-i la locul lor pe blestemaţi!

Vladimir se îndreptă spre oamenii stăpînirii. Cu şapca pe cap, cu mîinile în şolduri, Şabaşkin se uita ţanţoş împrejur. Ispravnicul, un bărbat înalt şi gras, de vreo cincizeci de ani, roşcovan la faţă, cu mustăţi, cum îl văzu pe Vladimir îşi drese glasul răguşit şi rosti:

— Şi astfel, vă mai spun o dată: potrivit hotărîrii judecătoreşti, de azi înainte treceţi sub stăpînirea lui Kirila Petrovici Troekurov, înfăţişat prin persoana domnului Şabaşkin. Daţi-i ascultare în toate poruncile sale, iar voi, muierilor, iubiţi-l şi cinstiţi-l, căci şi el se pricepe să vă iubească.

Ispravnicul prinse a rîde de gluma piperată. Şi Şabaşkin rîdea, şi oamenii lui.

Vladimir fierbea de mînie.

— Permiteţi-mi să aflu ce înseamnă toate acestea? îl întrebă el, abia stăpînindu-se, pe veselul ispravnic.

Un hîtru slujbaş îi răspunse:

— Asta înseamnă că am venit să-l înscăunăm pe Kirila Petrovici în stăpînirea moşiei şi să-i poftim pe ceilalţi să-şi ia tălpăşiţa sănătoşi şi cu binişorul.

— Ar fi fost mai nimerit să-mi vorbeşti mie, nu ţăranilor mei; pe stăpîn să-l fi înştiinţat de scoaterea din stăpînire!

— Dar cine eşti tu? se amestecă Şabaşkin, privindu-l obraznic. Fostul stăpîn şi moşier, Andrei, fiul lui Gavrila Dubrovski, a răposat întru Domnul, iar pe tine nu te ştim şi nici nu vrem să te cunoaştem!

— Vladimir Andreevici e stăpînul nostru cel tînăr! se auzi un glas din mulţime.

— Cine a îndrăznit să deschidă gura? se răsti ispravnicul. Care stăpîn?! Care Vladimir Andreevici?! Stăpînul vostru e Kirila Petrovici Troekurov, m-aţi auzit, neghiobilor?!

— Ba nu-i tocmai aşa… se auzi iar glasul.

— Dar asta-i curată răscoală! strigă ispravnicul. Aci, staroste, ia vino-ncoace!

Starostele ieşi în faţă.

— Să mi-l umfli numaidecît pe cel care a cutezat să ridice glasul, să-i arăt eu!

Starostele se îndreptă către mulţime, întrebînd cine a vorbit. Dar nimeni nu răspunse şi, curînd, din ultimele rînduri ale mulţimii porni un vuiet care crescu într-o clipă, prefăcîndu-se într-o larmă asurzitoare. Ispravnicul o lăsă mai moale, încercînd să-i potolească…

— Nu ţineţi seama de ei! strigară slugile. Să-i dăm afară, băieţi!

Mulţimea se urni.

Cuprinşi de spaimă, Şabaşkin şi ceilalţi se traseră repede în tindă şi încuiară uşa.

— Să-i legăm cobză, băieţi! se auzi acelaşi glas, şi mulţimea se îmbulzi…

— Opriţi-vă! strigă Dubrovski. Ce vreţi să faceţi, nenorociţilor?! Vă pierdeţi şi pe voi şi pe mine! Duceţi-vă la casele voastre şi lăsaţi-mă în pace. Nu vă fie teamă! Ţarul nostru e milostiv şi către el îmi voi îndrepta ruga. N-o să ne lase obijduiţi, căci sîntem copiii săi cu toţii. Dar cum să vă ocrotească, dacă vă ridicaţi şi vă porniţi pe răzmeriţe şi tîlhării?!

Vorbele lui, glasul puternic şi înfăţişarea lui mîndră îşi atinseră ţinta. Norodul se potoli şi se împrăştie, curtea se goli. Slujbaşii ocîrmuirii mai întîrziau în tindă.

Într-un tîrziu, Şabaşkin deschise uşa încet, ieşi în pridvor şi începu cu smerită plecăciune să-i mulţumească lui Dubrovski pentru milostivul ajutor.

Acesta îl ascultă cu dispreţ şi nu-i răspunse.

— Cu voia domniei-voastre, am vrea să rămînem peste noapte aici, urmă asesorul. S-a lăsat întunericul şi s-ar putea să ne atace ţăranii pe drum. Fiţi bun şi porunciţi să ne aştearnă cel puţin ceva paie în salon. Vom pleca în zori.

— Faceţi ce poftiţi, îi răspunse tăios Dubrovski. Eu nu mai sînt stăpîn aici!

Spunînd acestea, se retrase în biroul părintelui său şi închise uşa.

 

Capitolul VI

„Aşadar, totul s-a sfîrşit, îşi spuse el. Azi-dimineaţă mai aveam o bucată de pîine şi un adăpost. Mîine va trebui să las casa în care m-am născut şi în care a murit tatăl meu celui care e vinovat de moartea lui şi de sărăcirea mea.“

Îşi îndreptă ochii spre portretul mamei sale. Pictorul o înfăţişase stînd rezemată de un parapet, în rochie albă de dimineaţă, cu un trandafir roşu în păr. „Şi acest portret va cădea în mîinile vrăjmaşului. Va fi aruncat într-o cămară, alături de scaunele stricate, sau va fi atîrnat în tindă, obiect de ironii şi observaţii pentru îngrijitorii de cîini, iar în iatacul mamei, acolo unde a murit tata, va sta epistatul lui Troekurov, sau îşi va aşeza haremul. Nu, nu! Nici el n-o să aibă parte de casa asta amărîtă din care mă izgoneşte

Vladimir îşi încleştă dinţii; prin minte îi trecură gînduri înfiorătoare. Glasurile slujbaşilor, care se gospodăreau cerînd cînd una, cînd alta, ajungeau pînă la el destrămîndu-i neplăcut şirul gîndurilor triste. Într-un tîrziu, totul se linişti.

Vladimir deschise scrinurile, trase saltarele şi începu să răsfoiască hîrtiile răposatului. Cele mai multe erau socoteli gospodăreşti, sau scrisori pentru felurite treburi. Vladimir le rupse fără să le citească. Printre hîrtii dădu şi peste un pacheţel pe care stătea însemnat: „Scrisorile soţiei mele“. Începu să le citească, adînc tulburat; erau din timpul războiului cu turcii, trimise pe front, din satul Kisteniovka. În acele rînduri, mama îşi povestea singurătatea, îndeletnicirile gospodăreşti, se plîngea cu duioşie de lunga despărţire şi îşi chema soţul să revină acasă, în braţele ei iubitoare. Într-una din scrisori îşi mărturisea îngrijorarea faţă de sănătatea lui Vladimir, pe atunci copil mic; în alta, se bucura de timpuria lui isteţime, prevestindu-i un viitor fericit şi strălucitor. Citind, Vladimir uită cu totul de lume, cufundat în povestea unui cămin fericit; nici nu simţi cum se scurge vremea. Orologiul bătu unsprezece. Vladimir îşi puse scrisorile în buzunar, luă o lumînare şi ieşi din birou. În salon, slujbaşii dormeau pe jos. Pe masă se mai aflau paharele golite, şi o duhoare puternică de rom îmbîcsise încăperea. Vladimir trecu scîrbit printre ei şi ieşi în tindă. Uşa era încuiată. Se întoarse în salon şi găsi cheia pe masă. Cum deschise uşa, văzu un om ascuns într-un ungher. În mîini îi lucea toporul. Îndreptînd lumînarea spre el, îl recunoscu pe Arhip, potcovarul.

— Ce cauţi aci?

— Vai, Vladimir Andreevici, domnia ta erai! spuse Arhip în şopot. Doamne, iartă-ne şi ne păzeşte! Bine că erai cu lumînarea!

Vladimir îl privi uimit.

— Dar de ce te-ai ascuns aci?

— Voiam… am venit… să aflu dacă toate-s la locul lor, mormăi Arhip încet şi încurcat.

— Şi de ce ţi-ai luat şi toporul?

— Toporul?! De ce?! Dar cum mai umbli azi fără topor?! Cu slujbaşii ăştia… Cu nemernicii… nu poţi şti niciodată!

— Eşti beat, Arhip! Lasă toporul şi du-te la culcare!

— Eu beat?! Taică Vladimir Andreevici, Dumnezeu mi-e martor că n-am pus nici o picătură în gură… cum aş putea să mă gîndesc la băutură?… S-a mai pomenit una ca asta? Nişte conţopişti şi-au pus în gînd să ne gonească boierul de la curte şi să ne fie ei stăpîni! Auzi-i cum sforăie, blestemaţii!… S-ar cuveni… pe toţi deodată… nici urma să nu li se mai afle!

Dubrovski se încruntă.

— Ascultă, Arhip! spuse el după o scurtă tăcere. Nu-i bine ce vrei să faci! Nu-s ei de vină! Aprinde felinarul şi hai cu mine!

Arhip luă lumînarea din mîna boierului, căută felinarul după sobă, îl aprinse, şi amîndoi coborîră tăcuţi în curte. Paznicul bătu toaca într-o placă de tuci; cîinii prinseră să latre.

— Cine-i de pază? întrebă Dubrovski.

— Noi, tătucă, Vasilisa şi Lukeria, răspunse un glas subţire.

— Duceţi-vă acasă, nu mai e nevoie de voi.

— S-a terminat! adăugă Arhip.

— Mulţumim, stăpîne! spuseră femeile şi plecară îndată spre izbele lor.

Dubrovski porni mai departe. Doi oameni, apropiindu-se, strigară. Dubrovski recunoscu glasurile lui Anton şi al lui Grişa.

— De ce nu v-aţi culcat?

— Cum să dormim, răspunse Anton. Doamne, ce ne-a mai fost dat să trăim! Cine-ar fi putut crede una ca asta!

— Mai încet, îl întrerupse Dubrovski. Unde e Egorovna?

— La conac, în odăiţa ei, spuse Grişa.

— Ad-o îndată aici şi cheamă-i pe toţi oamenii noştri. Să nu rămînă nimeni în casă, în afară de slujbaşi! Iar tu, Antoane, înhamă caii la căruţă!

Grişa plecă şi, peste cîteva clipe, se înapoie cu maică-sa. Bătrîna nici nu se dezbrăcase în noaptea aceea. De altfel nimeni din casă nu închisese ochii, în afară de slujbaşi.

— Sînteţi toţi aici? întreba Dubrovski. N-a mai rămas nimeni în casă?

— Nimeni, în afară de conţopişti, răspunse Grişa.

— Aduceţi-mi o pală de fîn sau de paie, porunci Dubrovski.

Oamenii se repeziră în grajd şi se întoarseră cu braţele pline de paie.

— Aşezaţi-le sub pridvor! Şi acum, băieţi, foc!

Arhip deschise felinarul. Dubrovski aprinse o surcică.

— Stai, spuse către Arhip, mi se pare că în graba noastră am uitat uşa de la tindă încuiată! Du-te repede şi deschide-o!

Arhip se repezi în tindă, găsi uşa descuiată. O închise cu cheia, mormăind cu jumătate glas: „Vezi să n-o deschid!“ şi se înapoie lîngă Dubrovski.

Acesta apropie surcica; paiele luară foc şi pălălaia se înălţă, luminînd toată ograda.

— Vai, vai! se tîngui Egorovna. Vladimir Andreevici, ce faci?

— Taci! o opri Dubrovski. Şi acum, copii, rămîneţi cu bine! Mă duc încotro mă va îndrepta Domnul! Vă doresc să fiţi fericiţi sub noul vostru stăpîn!

— Părintele şi ocrotitorul nostru, strigară oamenii, mai bine murim, dar nu te lăsăm! Venim cu tine!

Caii erau înhămaţi. Dubrovski, însoţit de Grişa, se urcă în căruţă şi le spuse că locul de întîlnire e în dumbrava Kisteniovka. Anton dădu bici cailor şi astfel ieşiră din curte.

Porni vîntul. Într-o clipă, văpaia cuprinse întreaga casă. Un fum roşu se înălţa deasupra acoperişului. Geamurile trosneau spărgîndu-se, bîrnele aprinse începură să se prăbuşească. Se auziră ţipete. Cineva striga:

— Ardem de vii! Ajutor! Ajutor!

— Vezi să nu! spuse Arhip cu un rînjet, privind pîrjolul.

— Arhipuşka, îl rugă Egorovna, scapă-i pe blestemaţi, şi Domnul te va răsplăti!

— Vezi să nu! răspunse potcovarul.

În clipa aceea slujbaşii se arătară la ferestre chinuindu-se să desfacă cele două rînduri de cercevele. Dar acoperişul se prăbuşi cu un trosnet cumplit şi strigătele nu se mai auziră.

Curînd, toată lumea năvăli în curte. Femeile ţipau, se grăbeau să-şi scape boarfele, copiii alergau în jurul focului. Ca o ninsoare deasă începură să cadă scînteile. Luară foc şi izbele.

— Acum totul e cum trebuie! spuse Arhip. Bun pîrjol, minunată privelişte pentru cei din Pokrovskoe!

Deodată, văzu o mîţă alergînd pe acoperişul hambarului aprins şi neştiind cum să sară din mijlocul flăcărilor. Bietul animal cerea ajutor cu un mieunat jalnic. Băieţii se prăpădeau de rîs, văzîndu-i deznădejdea.

— Ce rîdeţi, diavolilor, le strigă supărat potcovarul. Nu vă e frică de Dumnezeu? Piere făptura Domnului şi voi vă bucuraţi, neghiobilor!

Şi Arhip propti scara de acoperişul arzînd, urcîndu-se să scape mîţa de foc. Cum îl văzu, înţelegîndu-i intenţia, ea i se agăţă de mînecă, repede, recunoscătoare.

Potcovarul coborî cu ea, pe jumătate pîrjolit.

— Ei, băieţi, vă părăsesc! spuse el oamenilor uluiţi de cele întîmplate. Nu mai am ce căuta aci. Rămîneţi cu bine şi nu mă pomeniţi de rău!

Potcovarul plecă. Pîrjolul mai bîntui un timp, apoi se potoli, lăsînd mormane de tăciuni aprinşi, care luminau întunericul adînc. În jurul lor rătăceau fără rost victimele pîrjolului din Kisteniovka.

 

Capitolul VII

Vestea despre pîrjol se răspîndi prin împrejurimi chiar de a doua zi. Lumea vorbea, născocind diferite presupuneri şi bănuieli. Unii ziceau că oamenii lui Dubrovski, îmbătîndu-se după înmormîntare, dăduseră foc casei din nebăgare de seamă, alţii îi învinuiau pe slujbaşii ocîrmuirii care chefuiseră după înscăunare; Dubrovski în persoană pierise în flăcări împreună cu slujbaşii judecătoriei şi cu toţi oamenii de la curte; cîţiva bănuiau adevărul, socotindu-l vinovat de groaznica năpastă chiar pe Dubrovski, orbit de furie şi de deznădejde.

Troekurov veni a doua zi la faţa locului şi făcu singur cercetările. Se dovedi că ispravnicul, asesorul de la judecătorie, substitutul de procuror şi notarul, precum şi Vladimir Dubrovski, dădaca Egorovna, feciorul de curte Grigori, vizitiul Anton şi potcovarul Arhip dispăruseră fără urme. Toţi oamenii din curte dădură mărturie că slujbaşii pieriseră în flăcări, în clipa cînd se prăbuşise acoperişul. Li se descoperiseră şi osemintele. Femeile Vasilisa şi Lukeria arătară că îl văzuseră pe Dubrovski împreună cu potcovarul, cîteva minute înainte de izbucnirea focului. După cum spuneau toţi, potcovarul Arhip rămăsese în viaţă şi era principalul, dacă nu singurul vinovat. Bănuieli grele cădeau şi asupra lui Dubrovski. Kirila Petrovici trimise guvernatorului o descriere amănunţită asupra celor întîmplate şi un nou proces se deschise.

Veşti proaspete stîrniră curînd alte vorbe şi clevetiri. În *** se ivi o ceată de tîlhari, care răspîndea spaima în împrejurimi. Măsurile luate de ocîrmuire împotriva lor se dovediră neputincioase. Jafurile, unul mai îndrăzneţ decît altul, se ţineau lanţ. Nimeni nu se mai simţea la adăpost, nici pe drumuri, nici în sate. Cîteva troici pline cu tîlhari cutreierau gubernia ziua-n amiaza mare, opreau călătorii şi poşta, intrau în sate, jefuiau conacele boiereşti şi le dădeau foc. Se dusese vestea despre mintea, vitejia şi mărinimia căpeteniei lor. Se povesteau minuni despre el.

Numele lui Dubrovski era pe buzele tuturor. Toţi erau încredinţaţi că el şi nu altul se afla în fruntea cetei de viteji răufăcători. Un singur lucru minuna lumea: moşiile lui Troekurov erau cruţate, nu i se prădase nici un hambar, nu i se oprise nici o căruţă.

Cu obişnuita-i trufie, Troekurov socotea că scăpase pentru că băgase frica în toată gubernia şi pentru că-şi pusese pază puternică în toate satele. La început, vecinii rîdeau între ei de îngîmfarea lui, şi în fiecare zi se aşteptau ca musafirii nepoftiţi să încalce Pokrovskoe, unde aveau din ce să se înfrupte, dar, pînă în cele din urmă, se văzură nevoiţi să-i dea dreptate şi să recunoască şi ei că tîlharii îi păstrau o stimă de neînţeles…

De cîte ori se auzea de o nouă lovitură a lui Dubrovski, Troekurov se bucura şi nu mai contenea cu glumele pe socoteala guvernatorului, a ispravnicilor şi a căpeteniilor de potere, cărora Dubrovski le scăpa întotdeauna.

Şi astfel se apropia ziua de 1 octombrie, cînd în satul lui Troekurov se prăznuia hramul. Însă înainte de a trece la descrierea acestei sărbători şi a întîmplărilor de după aceea, se cuvine să înfăţişăm cititorului şi cîteva chipuri noi, despre care n-am pomenit decît în treacăt la începutul povestirii noastre.

 

Capitolul VIII

Cititorul va fi ghicit de bună seamă că eroina povestirii noastre este fata lui Kirila Petrovici, pomenită pînă acum prea puţin.

Pe vremea aceea ea avea numai şaptesprezece ani, şi frumuseţea îi era în plină floare. Tatăl său o iubea nespus de mult, dar se purta nesăbuit, cînd împlinindu-i orice dorinţă, cînd înfricoşînd-o cu asprimea şi chiar cu cruzimea lui. Nu se îndoia de dragostea ei, însă nu izbutise deloc să-i cîştige încrederea. Fata se obişnuise să-şi ascundă gîndurile şi sentimentele faţă de el, neştiind niciodată cum or să fie primite. Crescuse în singurătate şi nu avea nici o prietenă. Soţiile şi fiicele vecinilor nu prea veneau pe la Kirila Petrovici pentru că discuţiile şi distracţiile lui obişnuite cereau tovărăşia bărbaţilor, nu prezenţa femeilor. Rar se arăta frumoasa noastră în faţa chefliilor oaspeţi ai lui Kirila Petrovici.

Avea la îndemînă o bibliotecă bogată, alcătuită în cea mai mare parte din operele scriitorilor francezi din veacul al XVIII-lea. Tatăl ei, care nu citise nimic în afară de Bucătăreasa desăvîrşită, nu era în stare s-o călăuzească în alegerea cărţilor şi, aşa cum era firesc, după ce răsfoise tot felul de scrieri, Maşa se oprise asupra romanelor. Aşa îşi săvîrşise educaţia, începută, într-o vreme, sub privegherea „domnişoarei Mimi“, căreia Kirila Petrovici îi arătase o deosebită încredere şi bunăvoinţă, dar pe care, pînă la urmă, a fost nevoit s-o trimită în grabă şi pe ascuns la altă moşie, cînd semnele acestei prietenii începuseră să bată prea tare la ochi. Mademoiselle Mimi lăsase o amintire destul de plăcută. Fusese o fată bună şi nu se folosise de trecerea vădită pe care o avea pe lîngă Kirila Petrovici; prin asta se deosebea de celelalte femei de încredere, mereu schimbate de stăpîn.

Se vede că stăpînul o îndrăgise mai mult ca pe celelalte, căci înfiase şi creştea un ştrengar de nouă ani, cu ochi negri şi trăsături meridionale, ca ale domnişoarei Mimi; şi alţi copii semănau leit cu Kirila Petrovici, dar i se jucau pe sub ferestre, desculţi, şi erau socotiţi slugi. Pentru acel băieţaş, numit Saşa, Kirila Petrovici adusese un preceptor franţuz de la Moscova, care sosise la Pokrovskoe tocmai pe vremea povestirii noastre.

I-au plăcut boierului şi înfăţişarea şi purtarea preceptorului. Acesta îi înmînă hîrtiile şi un răvaş de la o rudă a lui Troekurov, la care slujise mai înainte timp de patru ani. Kirila Petrovici le cerceta pe toate, însă rămase nemulţumit de tinereţea franţuzului, nu pentru că acest plăcut cusur ar fi arătat că e lipsit de răbdarea şi priceperea atît de trebuitoare în nenorocita meserie de preceptor, ci pentru că nutrea anumite bănuieli; de aceea hotărî să le lămurească pe loc.

Porunci aşadar să fie chemată Maşa. Cum Kirila Petrovici nu ştia franţuzeşte, ea trebuia să-i slujească de tălmaci.

— Vino încoace, Maşa! Spune-i acestui „musie“ că fie, îl primesc, dar să nu care cumva, fecior de lele, să cuteze să-şi pună ochii pe fetele mele, că îl…! Tălmăceşte-i ce-ţi spun, Maşa!

Fata se înroşi toată, dar se întoarse spre franţuz şi-i spuse pe limba lui că tatăl avea încredere în buna lui purtare şi cuviinţă.

Franţuzul se înclină şi răspunse că nădăjduieşte să-i cîştige preţuirea, chiar de n-ar fi primit cu bunăvoinţă. Maşa tălmăci răspunsul vorbă cu vorbă.

— Bine, bine! rosti Kirila Petrovici. N-are nevoie nici de bunăvoinţă şi nici de preţuire. Treaba lui e să vadă de Saşa, să-l înveţe gramatica şi geografia. Tălmăceşte-i ce-ţi spun!

Maria Kirilovna îndulci vorbele grosolane; apoi Kirila Petrovici îngădui franţuzului să se retragă în odaia ce-i fusese rînduită în clădirea din curte.

Pentru Maşa, care crescuse în prejudecăţile boiereşti, franţuzul nu era socotit bărbat, ci un fel de slugă sau meseriaş. Ea nu remarcă nici impresia puternică pe care o produsese asupra lui Desforges, nici cum acesta se tulburase, tresărise şi îşi schimbase glasul. După aceea, îl întîlni cîteva zile la rînd, însă nu-i dădu nici o atenţie. Dar o întîmplare neaşteptată o făcu să-l privească altfel.

Kirila Petrovici creştea la curţile lui cîţiva pui de urs, care alcătuiau pentru el una din petrecerile cele mai de seamă.

Cînd erau mici, Kirila Petrovici îi aducea în salon, unde petrecea cu ei ceasuri întregi, asmuţîndu-i asupra pisicilor şi căţeilor. Cum se făceau mai mari, erau puşi în lanţuri, spre a fi hăituiţi. Cîteodată erau mînaţi spre ferestrele boiereşti, în faţa unui butoi gol, acoperit cu ţinte. Ursul mirosea butoiul, îl atingea uşurel, îşi înţepa labele şi mîniat îl împingea cu atît mai tare, cu cît îl durea mai rău. Atunci se repezea plin de turbare mormăind asupra butoiului şi nu se potolea pînă nu i se smulgea din labe obiectul furiei sale zadarnice.

Mai avea boierul nărav de a înhăma cîte doi urşi la o căruţă, urca în ea musafirii cu de-a sila şi le dădea drumul în voia Domnului.

Kirila Petrovici chitea însă că cea mai izbutită şotie era să închidă într-o încăpere goală un urs flămînd, pe care-l lega cu funia de o verigă bătută în perete. Funia aceasta era lungă cît încăperea, şi numai într-un ungher nu putea să ajungă fiara cumplită. De obicei, musafirul nou-venit era adus pînă în faţa acelei încăperi şi îmbrîncit înăuntru pe neaşteptate. Se ferecau uşile, şi biata victimă se trezea singură în faţa pustnicului păros. Zgîriat, cu veşmintele sfîşiate, plin de sînge, sărmanul musafir se trăgea repede în ungherul ferit de primejdie, unde era nevoit să rămînă uneori trei ceasuri la rînd, lipit de perete, uitîndu-se cum ursul mormăie furios, sare în faţa lui, se ridică în două labe şi se smuceşte să-l ajungă.

Acestea erau nobilele distracţii ale boierului rus!

La cîteva zile după sosirea franţuzului, Troekurov îşi aminti de el şi se gîndi să-l pună la încercare în odaia ursului. Îl chemă într-o dimineaţă şi-l purtă prin cîteva coridoare întunecoase; deodată o uşă se deschise, două slugi îl îmbrînciră înăuntru şi răsuciră cheia în broască. Cum îşi veni în fire, preceptorul văzu ursul în legătoare; îl auzi mormăind şi adulmecîndu-l de la distanţă, apoi ridicîndu-se în două labe. Franţuzul nu-şi pierdu cumpătul, nu o rupse la fugă, ci aşteptă atacul liniştit. Cînd fiara flămîndă se apropie, Desforges scoase din buzunar un mic pistol, i-l lipi de ureche şi trase. Ursul se prăbuşi grămadă. Cei de afară alergaseră cu toţii. Se deschiseră uşile şi Kirila Petrovici intră, uluit de deznodămîntul neaşteptat al şotiei. Vru să afle cine-i spusese franţuzului despre urşi şi de ce purta în buzunar un pistol încărcat. Trimise după Maşa, ea veni în fugă şi-i tălmăci franţuzului ceea ce-l întreba tatăl ei.

— N-am auzit nimic despre urs, răspunse Desforges. Cît despre pistol, îl port totdeauna la mine, fiindcă nu vreau să sufăr vreo jignire pentru care n-aş putea cere satisfacţie din pricina titlului meu.

Maşa îl privi uimită şi tălmăci tatălui ei cele auzite. Kirila Petrovici nu mai adăugă nimic şi porunci ca ursul să fie ridicat şi jupuit. Apoi se întoarse către slugi şi rosti:

— Straşnic voinic! Nu s-a temut, zău că nu s-a temut!

Din clipa aceea îl îndrăgi pe Desforges şi nu-l mai puse la alte încercări.

Întîmplarea aceasta produse o impresie şi mai mare asupra Mariei Kirilovna: vedea aievea ursul ucis şi îl vedea pe Desforges stînd calm lîngă leş şi vorbind liniştit cu ea.

Îşi dădu seama că mîndria şi vitejia nu sînt daruri ce aparţin numai celor de neam ales, şi de atunci începu să-i acorde tînărului preceptor un respect care creştea din ce în ce. Între ei se stabiliră unele relaţii. Maşa avea un glas minunat şi frumoase însuşiri pentru muzică. Desforges îi propuse să-i dea lecţii. Şi nu-i va fi greu cititorului să ghicească mai departe: fără să-şi dea seama, Maşa se îndrăgosti de el.

 

Cartea a doua

Capitolul IX

În ajunul hramului, începură să sosească musafirii; unii trăgeau la conac, alţii la epistat, la preot sau pe la ţăranii mai înstăriţi. Caii se grămădeau în grajduri, caleştile umpleau şoproanele şi curtea.

Cînd au prins să tragă clopotele de liturghie, pe la nouă dimineaţa, toţi se îndreptară spre biserica de piatră, zidită de Kirila Petrovici şi înzestrată an de an cu danii. Se adunase în biserică atîta lume simandicoasă, încît prostimea nu mai încăpea şi stătea în pridvor şi în ogradă. Slujba întîrzia, în aşteptarea lui Kirila Petrovici. În sfîrşit, el sosi în caleaşca trasă de şase cai şi se îndreptă semeţ către locul lui, însoţit de Maria Kirilovna. Toate privirile se aţintiră asupra ei; bărbaţii preţuindu-i frumuseţea, iar femeile cercetîndu-i din ochi veşmintele.

Cînd începu slujba, corul, alcătuit din oamenii de casă ai boierului, prinse a cînta în strană, iar Kirila Petrovici îi ţinea isonul şi se ruga fără să-şi arunce privirea nici în dreapta, nici în stînga; iar cînd diaconul pomeni cu glas tare de ctitorul acestui sfînt locaş, el se închină pînă la pămînt, smerit dar mîndru.

Apoi slujba se sfîrşi. Kirila Petrovici sărută cel dintîi crucea, ceilalţi îl urmară. După aceea se apropiară vecinii să-i dea cuvenita cinstire. Cucoanele o înconjurară pe Maşa. Cum ieşi din biserică, Kirila Petrovici îi pofti pe toţi la masă, se sui în caleaşcă şi porni spre conac. Ceilalţi veneau în urmă.

Odăile se umplură curînd de musafiri. Soseau mereu şi cu greu puteau răzbi pînă la gazdă. Cucoanele, îmbrăcate după moda veche, cu rochii scumpe, dar purtate, împodobite cu mărgăritare şi nestemate, se adunară într-un cerc, iar bărbaţii se înghesuiră la votcă şi la icre, vorbind tare. În sala mare se aşternea o masă de optzeci de tacîmuri. Slugile forfoteau, aşezau pahare şi carafe, netezeau feţele de masă.

— Masa e servită! vesti în cele din urmă majordomul, şi Kirila Petrovici intră cel dintîi în sală.

Cucoanele se aşezară şi ele, potrivit unei anumite rînduieli, iar fetele se înghesuiră una lîngă alta, ca o turmă sfioasă de căprioare. În faţa lor luau loc bărbaţii. Tacîmul preceptorului se afla la capul mesei, lîngă cel al micului Saşa.

Slugile începură să servească, potrivit rangurilor, şi, cînd aveau vreo îndoială, se călăuzeau după principiile lui Lavater şi rar dacă greşeau.

Sunetele farfuriilor şi ale tacîmurilor se contopeau în larma glasurilor puternice ale musafirilor. Kirila Petrovici se desfăta uitîndu-se la praznic; gusta din plin plăcerea unei gazde bucuroase de oaspeţi.

O caleaşcă trasă de şase cai intră în curte.

— Cine-i? întrebă gazda.

— Anton Pafnutici, răspunseră cîteva glasuri.

Uşile se deschiseră şi Anton Pafnutici Spiţîn, un bărbat gras, de vreo cincizeci de ani, cu faţa rotundă, ciupită de vărsat şi îngreuiată de vreo trei guşi intră în sufragerie şi salută cu un zîmbet, gata să-şi ceară iertare.

— Un tacîm! strigă Kirila Petrovici. Poftim, poftim, Anton Pafnutici, ia loc şi spune-ne ce s-a întîmplat: la biserică n-ai fost, la masă ai întîrziat! Asta nu-ţi prea seamănă, căci te ştiu şi bisericos şi lacom.

— Iartă-mă, răspunse Anton Pafnutici, prinzîndu-şi şervetul în butoniera surtucului de culoarea mazării; sînt vinovat, tătucă Kirila Petrovici! Am plecat de-acasă devreme. Dar n-am apucat să fac nici zece verste şi mi s-a rupt şina de la roata din faţă. Ce era de făcut? Bine că nu mă aflam prea departe de sat, aşa că, pînă să ajung, pînă să găsesc fierarul ca s-o dreagă, au mai trecut vreo trei ceasuri. N-aveam încotro! Şi-apoi nu m-am încumetat să scurtez drumul prin pădurea Kisteniovka, aşa că am mai făcut şi un ocol…

— Ehei, îl întrerupse Kirila Petrovici, după cum se vede, nu prea eşti viteaz! De ce ţi-e frică?

— Cum de ce mi-e frică, taică Kirila Petrovici?! De Dubrovski! Cazi în palma lui cînd nici nu te aştepţi. Nu dă greş, nu cruţă pe nimeni, iar de pe mine are să scoată două rînduri de piei, nu una!

— Şi de ce, frate, să-ţi dea asemenea întîietate?

— Cum de ce, taică Kirila Petrovici?! Pentru pricina cu răposatul Andrei Gavrilovici! N-am jurat, spre a-ţi fi pe plac, adică după dreptate şi după cuget, că Dubrovski stăpînea Kisteniovka fără temei şi numai din mila domniei-tale? Şi răposatul – Domnul să-l odihnească! – mi-a făgăduit că se va răfui cu mine pe legea lui, iar fecioru-său n-o să uite, de bună seamă, vorba părintelui. Pînă acum m-a miluit Domnul şi nu mi-a prădat decît un hambar, dar mă tem să nu vină şi rîndul conacului.

— O să aibă în ce să se lăfăiască, spuse Kirila Petrovici. Mi se pare că lădiţa aceea roşie e plină pînă-n vîrf…

— Da de unde, taică! Plină a fost, dar s-a golit!

— Ce tot spui minciuni, Anton Pafnutici? Te ştim noi cine eşti! Unde să-ţi cheltuieşti banii? Trăieşti ca un porc, nu primeşti pe nimeni în casă, îţi jupoi ţăranii şi tot strîngi la parale.

— Îţi arde de glumă, taică, mormăi zîmbind Anton Pafnutiei, dar, zău, am sărăcit!

Şi Anton Pafnutici înghiţi gluma gazdei, odată cu o bucată grasă de plăcintă.

Kirila Petrovici îl lăsă în pace şi se întoarse către noul ispravnic, care-i venise pentru întîia dată în casă şi care stătea la capătul mesei, alături de preceptor.

— Hei, domnule ispravnic, ia spune, o să-l prinzi pe Dubrovski?

Ispravnicul se fîstîci, se plecă, zîmbi, se bîlbîi şi în cele din urmă rosti:

— Ne vom da silinţa, luminăţia-ta!

— Hm, ne vom da silinţa! De cînd vă tot daţi silinţa şi tot nimic nu iese! Şi, la drept vorbind, de ce să-l prinzi?! Prădăciunile lui Dubrovski sînt o pleaşcă pentru ispravnic! Călătorii, cercetări, căruţe, şi banii rămîn în buzunar! De ce să prăpădeşti un asemenea binefăcător?! Nu-i aşa, domnule ispravnic?

— Adevărul curat, luminăţia-ta! răspunse tare încurcat ispravnicul.

Oaspeţii pufniră în rîs.

— Îmi place voinicul ăsta, pentru că nu-i făţarnic, continuă Kirila Petrovici. Rău îmi pare de răposatul ispravnic Taras Alexeevici; de n-ar fi pierit în foc, am fi avut prin împrejurimi mai multă linişte! Dar ce se mai aude cu Dubrovski? Pe unde a mai fost văzut ultima oară?

— La mine, Kirila Petroviei, se repezi un glas gros de cucoană. Marţea trecută a luat masa la mine…

Toate privirile se îndreptară către Ana Savişna Globova, o văduvă destul de naivă, îndrăgită de toţi pentru firea ei veselă şi bună. Se pregătiră, curioşi, să-i asculte povestirea.

— Trebuie să ştii că acum vreo trei săptămîni îl trimisesem pe epistat la poştă, cu bani pentru Vaniuşa al meu. Nu-l prea răsfăţ şi nici n-aş fi în stare, chiar dacă aş vrea, dar, precum ştiţi, un ofiţer de gardă trebuie să facă faţă, şi atunci împart cum pot veniturile cu el. Îi trimisesem 2000 de ruble, deşi mă gîndisem de mai multe ori la Dubrovski. Dar mi-am zis că oraşul e aproape, la şapte verste numai, şi poate dă Dumnezeu şi scapă. Ce să vezi? Seara mi se întoarce epistatul galben la faţă, rupt, şi pe jos.

Ţip îngrozită:

— Ce-i? Ce ţi s-a întîmplat?!

Şi el îmi răspunde:

— Măiculiţă Ana Savişna, m-au prădat tîlharii, numai că nu m-au ucis! Era chiar Dubrovski, voia să mă spînzure, abia s-a îndurat şi mi-a dat drumul. Dar m-a jefuit şi mi-a luat şi calul şi căruţa.

Mie să-mi vină rău, nu alta! „Doamne milostive, ce s-o face Vaniuşa al meu?“ N-am avut încotro şi i-am trimis răvaş, povestindu-i totul, i-am trimis blagoslovenia mea, dar nici o leţcaie.

Peste o săptămînă, două, iată că intră în curte o caleaşcă. Un general ceru să mă vadă. Îl poftesc. Intră un bărbat cam de vreo treizeci şi cinci de ani, oacheş, cu păr negru, cu barbă şi mustăţi; semăna leit cu Kulnev² şi zicea că a fost prieten şi tovarăş de slujbă cu răposatul bărbatu-meu; că trecea pe la noi şi nu l-a lăsat inima, ştiind că locuiesc aci, să nu se abată pe la mine, văduva lui Ivan Andreevici. L-am ospătat cu ce-a dat Domnul; apoi ne-am pus pe vorbă, pînă ce am ajuns, din una în alta, la Dubrovski. I-am povestit şi lui durerea mea. Generalul s-a încruntat.

— Ciudat! mi-a zis. După cîte am auzit, Dubrovski nu pradă decît pe cei cunoscuţi ca bogaţi, şi chiar nici pe ei nu-i jefuieşte pînă la piele, ci împarte în două, şi nimeni nu-l învinuieşte de vreun omor. Să nu fie la mijloc vreo înşelăciune. Porunciţi să vină epistatul!

Am trimis după epistat şi a venit. Cînd l-a văzut pe general, a împietrit.

— Să-mi spui, frate, cum te-a jefuit Dubrovski şi cum a vrut să te spînzure.

Epistatul începu să tremure şi căzu la picioarele generalului.

— Taică, sînt vinovat!… Am păcătuit… am minţit…

— Dacă-i aşa, grăi generalul, fă bine şi povesteşte-i cucoanei cum s-au petrecut lucrurile, şi am să te ascult şi eu.

Epistatul nu-şi venea în fire.

— Hai, povesteşte, îl îndemnă generalul, unde l-ai întîlnit pe Dubrovski?

— La Doi brazi, taică, la Doi brazi!

— Şi ce ţi-a spus?

— M-a întrebat al cui sînt, unde mă duc şi pentru ce…

— Şi mai departe?

— Apoi mi-a cerut scrisoarea şi banii.

— Ei, şi?!

— I-am dat scrisoarea şi banii.

— Iar el?!

— Taică, sînt vinovat!

— Şi el ce-a făcut?

— Mi-a înapoiat banii şi scrisoarea şi mi-a zis: „Du-te cu Dumnezeu şi du asta la poştă“.

— Iar tu ce-ai făcut?

— Taică, sînt vinovat!

— O să mă socotesc eu cu tine, drăguţule! i-a spus cumplitul general. Iar dumneavoastră, doamnă, porunciţi să se caute în cufărul pungaşului acestuia; în ce-l priveşte pe el, daţi-l pe seama mea, am să-l învăţ minte! Să ştiţi că şi Dubrovski a fost ofiţer de gardă şi niciodată n-o să facă vreun rău unui camarad.

Am ghicit îndată cine era înălţimea-sa. N-aveam ce face! L-au legat pe epistat de capra caleştii. Banii s-au găsit. Generalul a luat masa cu mine şi apoi a plecat, cu epistat cu tot. A doua zi a fost găsit în pădure, legat de un stejar şi gol puşcă.

Ascultaseră cu toţii, în tăcere, povestea Anei Savişna, mai cu seamă fetele. Multe îl simpatizau în taină pe Dubrovski, văzînd în el întruchiparea eroului romantic; îl îndrăgi mai ales Maria Kirilovna, visătoare înflăcărată, nutrită cu romanele de groază şi mister ale Annei Radcliffe.

— Şi crezi, Ana Savişna, că a fost la tine chiar Dubrovski? o întrebă Kirila Petrovici. Te înşeli. Cine o fi fost nu ştiu, dar n-a fost Dubrovski.

— De ce să nu fi fost Dubrovski, taică? Cine altul să iasă la drumul mare, să oprească şi să cerceteze călătorii?

— Habar n-am. Dar nu era Dubrovski. Îl ştiu de copil. I s-o fi înnegrit părul, pe atunci îl avea bălai şi cîrlionţat. Însă nu-i decît cu cinci ani mai mare ca Maşa mea, aşa că nu poate fi de treizeci şi cinci de ani. Să tot aibă vreo douăzeci şi trei.

— Întocmai, luminăţia-ta! se amestecă în vorbă ispravnicul. Am la mine semnalmentele lui Dubrovski şi acolo scrie lămurit: douăzeci şi trei de ani.

— Aha, semnalmentele! spuse Kirila Petrovici. Ia citeşte-le, să le auzim şi noi! N-o să ne strice dacă o să le ştim. Altfel, dacă ne-ar cădea cumva în mînă, l-am putea scăpa.

Ispravnicul scoase din buzunar o hîrtie de-ajuns de murdară, o despături şi începu să citească ţanţoş, lungind cuvintele:

— Semnalmentele lui Vladimir Dubrovski, întocmite după spusele fostelor sale slugi. Ani: 23. Înălţimea: mijlocie. Faţa: curată. Barba: rade. Ochii: căprii. Părul: castaniu. Nasul: drept. Semne particulare: n-are.

— Asta-i tot?! întrebă Kirila Petrovici.

— Tot! răspunse ispravnicul, împăturindu-şi hîrtia.

— Felicitări, domnule ispravnic! Bună hîrtie! N-o să-ţi vină greu să-l găseşti pe Dubrovski după semnalmentele astea! Dar cîţi nu-s de înălţime mijlocie? Cîţi n-au părul castaniu, ochii căprui şi nasul drept?! Pun rămăşag că eşti în stare să stai trei ceasuri de vorbă cu Dubrovski, fără să ştii că-i el. Nimic de zis, luminate capete mai au slujbaşii ocîrmuirii!

Ispravnicul îşi puse smerit hîrtia în buzunar şi se apucă să îmbuce din gîsca pe varză, fără să mai scoată o vorbă. Între timp, slugile trecuseră de mai multe ori în jurul mesei, umplînd potirele. În loc de şampanie, se desfundaseră cîteva sticle de vin de Ţimleanski şi de Caucaz, care fu băut cu tot atîta poftă ca şi şampania; feţele începură să se înroşească, iar larma glasurilor vesele şi fără şir se înteţi.

— Nu, urmă Kirila Petrovici, n-o să mai avem parte de un ispravnic ca răposatul Taras Alexeevici! Niciodată nu dădea greş, nu era gură-cască! Păcat că s-a prăpădit în flăcări voinicul, că nici unul nu scăpa din toată ceata! I-ar fi prins pe toţi, pînă la unul, şi nici Dubrovski nu s-ar fi putut strecura, şi nici răscumpăra. Taras Alexeevici i-ar fi luat banii, dar nu i-ar fi dat drumul! Aşa era obiceiul răposatului! Văd că tot eu o să fiu nevoit să pornesc cu slugile împotriva tîlharilor. Mai întîi o să trimit vreo douăzeci de oameni să cureţe dumbrava de ei. Nu-s fricoşi băieţii, fiecare din ei înfruntă singur ursul şi n-au să dea bir cu fugiţii nici în faţa tîlharilor!

— Dar ursul domniei-tale ce mai face, taică Kirila Petrovici? întrebă Anton Pafnutici, amintindu-şi de ursul cel păros şi de şotia pe care gazda i-o făcuse cîndva.

— Mişa a trecut pe lumea cealaltă. A murit de moarte falnică, răpus de mîna vrăjmaşului. Iată biruitorul! Şi Kirila Petrovici arătă către Desforges. Fă-ţi icoană din franţuz, că te-a răzbunat pentru… Îţi aminteşti, fie-mi îngăduit s-o spun…

— Cum să nu! răspunse Anton Pafnutici, scărpinîndu-se. Îmi amintesc prea bine. Aşadar, Mişa s-a prăpădit! Păcat, zău că-i păcat! Tare hazliu mai era, şi deştept! Un astfel de urs nu se mai află! Dar de ce l-a ucis „musie“?

Cu vădită plăcere, Kirila Petrovici începu să povestească isprava franţuzului. Avea obiceiul să se fălească cu tot ce-l înconjura. Musafirii ascultau cu luare-aminte cum se prăpădise Mişa şi se uitau cu uimire la Desforges, care stătea nepăsător la locul lui, dojenindu-şi zburdalnicul cirac, fără să bănuiască măcar că era vorba despre vitejia lui.

Ospăţul, care durase mai bine de trei ceasuri, luă sfîrşit. Gazda puse şervetul pe masă şi cu toţii se ridicară, trecînd în salon, unde-i aşteptau jocul de cărţi, cafeaua şi alte băuturi, tot atît de bune ca şi cele servite la masă.

 

Capitolul X

Seara, pe la ora şapte, unii musafiri se pregătiră să plece, dar gazda, înveselită de punci, porunci să se închidă porţile şi să se dea de ştire că nimeni nu va putea ieşi din curte pînă a doua zi în zori.

Muzica se porni să cînte, uşile salonului celui mare fură deschise şi balul începu. Gazda şi prietenii cei mai apropiaţi se aşezară într-un colţ, golind pahar după pahar şi privind cu plăcere la petrecerea tineretului. Cucoanele mai bătrîne jucau cărţi. Toţi bărbaţii care ştiau să danseze aveau deosebită căutare, fiind mai puţini la număr decît femeile, ceea ce se întîmpla de obicei pretutindeni unde nu se afla încartiruită vreo brigadă de ulani. Franţuzul se arăta foarte iscusit, dansa mai mult decît ceilalţi şi toate fetele îl alegeau găsind că valsează foarte bine. O pofti de cîteva ori şi pe Maria Kirilovna, urmărit fiind de surîsul ironic al domnişoarelor. În cele din urmă, către miezul nopţii, gazda, obosită, opri dansul, porunci să se servească cina şi se duse să se culce.

Plecarea lui Kirila Petrovici învioră adunarea. Bărbaţii îndrăzniră să ia loc lîngă cucoane. Fetele rîdeau şi şopteau cu vecinii lor, cucoanele vorbeau cu glas tare, peste masă, bărbaţii beau, se ciorovăiau şi rîdeau – într-un cuvînt, cina fu nespus de veselă şi lăsă multe amintiri plăcute.

Un singur musafir nu lua parte la obşteasca veselie. Anton Pafnutici stătea posomorît şi tăcut la locul său, îmbuca distrat şi părea nespus de neliniştit. Poveştile cu tîlharii îi tulburaseră gîndurile. Şi curînd vom vedea că avea de ce să-i fie teamă.

Anton Pafnutici nu intrase în păcat atunci cînd îl luase de martor pe Domnul, zicînd că lădiţa roşie e goală. Rămăsese într-adevăr goală. Dar galbenii păstraţi acolo trecuseră într-o punguţă de piele, pe care o purta la piept, sub cămaşă. Numai astfel îşi mai potolise neîncrederea faţă de cei din jur, ca şi necurmata-i frică. Silit să înnopteze în casă străină, se temea să nu fie trimis în vreo odaie lăturalnică, unde ar fi putut pătrunde uşor hoţii; îşi căuta din ochi un tovarăş de încredere, şi în cele din urmă se opri la Desforges.

Îl hotărî la asta înfăţişarea franţuzului, care întruchipa forţa, şi mai ales vitejia de care dăduse dovadă înfruntînd ursul, a cărui amintire numai îl făcea pe bietul Anton Pafnutici să se mai cutremure şi acum.

Cum se ridică lumea de la masă, el începu să-i dea tîrcoale tînărului franţuz, tuşi, îşi drese glasul şi, în sfîrşit, i se adresă, iscodindu-l:

— Hm, hm, nu s-ar putea, „musie“, să petrec noaptea asta în odaia dumitale, căci, să vezi…

— Que désire monsieur?³ îl întrebă Desforges, înclinîndu-se respectuos.

— Ce nenorocire că tu, „musie“, încă n-ai învăţat ruseşte! Je ve moa şe vu cuşe⁴, mă înţelegi?

— Monsieur, très volontiers! răspunse Desforges. Veuillez donner des ordres en conséquence.⁵

Încîntat de priceperea sa în limba franţuzească, Anton Pafnutici se grăbi să dea poruncile cuvenite.

Musafirii începuseră să se despartă, îndreptîndu-se fiecare către odaia destinată. Anton Pafnutici îl urmă pe preceptor spre clădirea unde se afla odaia lui. Noaptea era întunecoasă. Desforges lumina drumul cu un felinar, iar Anton Pafnutici mergea destul de vioi după el, pipăindu-şi, din cînd în cînd, punguţa, ca să se încredinţeze că-i la locul ei.

Cum au ajuns, preceptorul aprinse lumînarea şi amîndoi începură să se dezbrace; Anton Pafnutici se plimbă prin odaie, încercă zăvoarele la uşi şi la ferestre şi clătină din cap după o cercetare prea puţin liniştitoare. Uşile se închideau cu un mic zăvor, ferestrele nu aveau cercevele duble. Se gîndi să i se plîngă lui Desforges, dar cunoştinţele lui mărginite de limbă franceză nu-l ajutară în desluşiri atît de lungi. Franţuzul nu pricepu nimic şi Anton Pafnutici se văzu nevoit să-şi înceteze văicărelile. Paturile erau aşezate faţă în faţă. Se culcară amîndoi, şi preceptorul stinse lumînarea.

— Purcoa vu tuşe? Purcoa vu tuşe?⁶ strigă Anton Pafnutici, conjugînd cum se pricepea verbul tuşiti pe franţuzeşte. Nu pot dormir pe întuneric.

Desforges nu înţelese nimic şi îi ură noapte bună.

„Venetic afurisit! mormăi Spiţîn, învelindu-se cu plapuma. N-avea altă treabă decît să stingă lumînarea. O să-i pară rău“.

— Nu pot dormi fără lumină, „musie“, „musie“! urmă el. Je ve avec vu parle!⁷

Franţuzul nu-i răspunse şi începu curînd să sforăie.

„Bestia de franţuz sforăie, gîndi Anton Pafnutici, şi eu nu pot închide ochii. Te pomeneşti că intră hoţii pe uşile astea descuiate sau pe fereastră, iar pe afurisitul de franţuz nu-l poţi trezi nici cu tunul!“

— „Musie“, „musie“, hei, lua-te-ar dracu’!

Apoi Anton Pafnutiei tăcu. Oboseala şi abureala vinului îi biruiră cu încetul teama şi el aţipi, apoi căzu într-un somn adînc.

I se pregătea o ciudată deşteptare. Prin somn simţi că-l trage cineva de gulerul cămăşii. Anton Pafnutici deschise ochii şi, în lumina palidă a dimineţii de toamnă, îl văzu în faţă pe Desforges. Într-o mînă ţinea un pistol, iar cu cealaltă îi desfăcea punga cu galbeni. Anton Pafnutici încremeni.

— Ches che se, musie, ches che se?⁸ bîlbîi el cu glas întretăiat.

— Încet… Tăcere! rosti preceptorul în cea mai curată limba rusă. Taci, sau eşti pierdut! Sînt… Dubrovski!

 

Capitolul XI

Iar acum să ne fie îngăduit să lămurim cititorului cele din urmă întîmplări ale povestirii noastre, multe din ele petrecute mai înainte, dar neistorisite încă, din lipsă de timp.

La staţia din ***, în locuinţa căpitanului de poştă despre care am mai vorbit, aştepta, într-un colţ, un călător umil la înfăţişare, plin de răbdare, fără îndoială un raznocineţ⁹ sau un străin, adică un om cu prea puţină trecere la o staţie de poştă.

Trăsura îi rămăsese în curte, spre a-i fi unsă. Un geamantan mic, în interiorul ei, trăda sărăcia călătorului. Nu ceruse nici ceai, nici cafea, ci se uita pe fereastră şi fluiera, spre marea ciudă a nevestei căpitanului de poştă, aflată în odaia de alături.

— Ne-a trimis Dumnezeu pe unul căruia îi place să fluiere, spuse ea cu jumătate de glas. Auzi-l cum fluieră, trăsni-l-ar Domnul să-l trăsnească, păgîn afurisit!

— Şi ce-i dacă fluieră, n-are decît! glăsui căpitanul de poştă.

— Aşa?! se răţoi nevasta. Ca şi cum n-ai şti că fluieratul e semn rău!

— Ce semn rău?! Că fluieratul scoate banii din casa omului? Lasă, Pahomovna, că la noi, ori se fluieră, ori nu, totuna-i, că şi-aşa n-avem o para chioară.

— Fă-i vînt, Sidorîci! De ce-l mai ţii? Dă-i caii, să se ducă dracului!

— Lasă-l să mai aştepte, Pahomovna; n-avem în grajd decît trei troici, a patra se odihneşte. Te pomeneşti că ne sosesc musafiri mai simandicoşi, şi eu să-mi pun capul în joc pentru franţuz?! Vezi?! Am avut dreptate! Uite-i că vin! Şi ce mai mînă! Să fie oare un general?

Caleaşca se opri la scară. Servitorul sări de pe capră, deschise uşa şi, peste puţin, în casă intră un tînăr în manta militară, cu chipiu alb; sluga care-l urma puse pe fereastră o lădiţă.

— Cai! porunci ofiţerul.

— Numaidecît! se grăbi să răspundă căpitanul de poştă. Hîrtii de drum aveţi?

— N-avem nici o hîrtie! Mergem pe drum lăturalnic. Dar ce, nu mă mai cunoşti?

Căpitanul se fîstîci şi dădu fuga să-i zorească pe surugii. Tînărul măsură odaia în lung şi-n lat, trecu alături şi o întrebă pe căpităniţă cine era călătorul care aştepta.

— Dumnezeu să-l ştie, îi răspunse ea, un franţuz oarecare. De cinci ceasuri aşteaptă caii şi tot fluieră! Mi-a împuiat capul, blestematul!

Tînărul intră în vorbă, pe franţuzeşte, cu celălalt călător:

— Încotro?

— În oraşul vecin, îi răspunse franţuzul, şi de acolo mă duc la un moşier care m-a tocmit preceptor, aşa, fără să mă fi cunoscut mai înainte. Socoteam că-mi sfîrşesc călătoria chiar azi, dar, după cum văd, căpitanul de poştă a hotărît altfel. E greu să găseşti cai în ţara asta, domnule ofiţer!

— Şi care moşier de prin aste meleaguri v-a luat în slujbă?

— Domnul Troekurov.

— Troekurov? Cine e acest Troekurov?

— Ma foi, mon officier¹⁰, n-am auzit lucruri prea bune despre el. Se spune că ar fi un boier semeţ, care nu ţine seamă de ceilalţi, se poartă aspru cu ai casei şi nimeni nu poate stătea la el prea mult, că toată lumea tremură cînd îi aude numele şi că nu se prea jenează cu preceptorii (avec les outchitels), că a şi smintit în bătaie pînă acum vreo doi.

— Se poate una ca asta? Şi vreţi să intraţi în slujba unui astfel de monstru?!

— Ce să fac, domnule ofiţer? Îmi dă leafă bună, trei mii de ruble pe an şi toată întreţinerea. Poate că voi fi mai norocos decît ceilalţi. Am o mamă bătrînă; jumătate din leafă o să i-o trimit ei şi, din ce-mi va rămîne, voi strînge, în cinci ani, destui bani ca să-mi pot vedea singur de treabă şi atunci, bonsoir! Mă-ntorc la Paris şi m-apuc de negoţ.

— Vă cunoaşte cineva în casa lui Troekurov? îl iscodi ofiţerul.

— Nimeni, îl încredinţă preceptorul. M-a adus de la Moscova, printr-un prieten. M-a recomandat bucătarul acestuia, un compatriot de-al meu. De altfel, nici nu mă gîndeam să fiu preceptor, ci cofetar. Dar mi s-a spus că în ţara dumneavoastră se cîştigă mult mai bine cu meseria asta…

Ofiţerul căzu pe gînduri.

— Ce-ar fi, spuse el în sfîrşit, dacă vi s-ar propune, în locul acestei slujbe, zece mii de ruble bani peşin, ca să vă înapoiaţi numaidecît la Paris?

Franţuzul îl privi mirat, dădu din cap şi surîse.

— Caii sînt gata, vesti căpitanul de poştă, intrînd în odaie. Servitorul aduse şi el aceeaşi ştire.

— Îndată, spuse ofiţerul. Lăsaţi-ne o clipă singuri!

Căpitanul de poştă şi servitorul ieşiră.

— Nu glumesc, urmă ofiţerul pe franţuzeşte. Sînt gata să vă dau zece mii de ruble, în schimbul renunţării şi a actelor pe care le aveţi.

Spunînd astfel deschise lădiţa şi scoase cîteva teancuri de bancnote.

Franţuzul holbă ochii. Nu ştia ce să mai creadă.

— Renunţarea mea… actele mele… tot spunea el uluit. Iată actele, dar nu e cu putinţă… glumiţi… De ce vă trebuie actele mele?

— Asta nu vă priveşte! Vă întreb dacă primiţi sau nu!

Franţuzului tot nu-i venea să-şi creadă urechilor. Îi înmînă tînărului ofiţer actele şi acesta le cercetă în grabă.

— Actul de identitate – bun! Scrisoarea de recomandaţie. S-o vedem! Actul de naştere… minunat! Iată şi banii şi acum întoarceţi-vă. Drum bun!…

Franţuzul încremenise. Ofiţerul dădu să iasă, dar se opri.

— Am uitat ceea ce era mai însemnat: daţi-mi cuvîntul de onoare că totul va rămîne între noi doi; cuvîntul de onoare!

— Vă dau cuvîntul de onoare, răspunse franţuzul. Dar ce mă fac eu fără acte?

— Cum ajungeţi în oraşul cel mai apropiat, daţi de ştire că aţi fost jefuit de Dubrovski. Toată lumea o să vă creadă şi o să vă facă alte hîrtii. Rămas-bun! Să vă ajute Domnul să ajungeţi cu bine la Paris şi să vă găsiţi mama sănătoasă!

Dubrovski ieşi, se urcă în caleaşcă şi-şi văzu de drum.

Căpitanul de poştă se uită lung pe fereastră şi, după ce caleaşca nu se mai văzu, se întoarse către nevastă-sa.

— Ştii ceva, Pahomovna? Ăsta era Dubrovski!

Femeia sări la fereastră, dar era prea tîrziu; Dubrovski era departe. Pahomovna începu a-şi ocărî bărbatul:

— Nu ţi-e frică de Dumnezeu, Sidorîci! De ce n-ai spus-o mai devreme? Să nu-l văd eu pe Dubrovski!… Acum stai şi aşteaptă pînă o mai pica pe la noi, cine ştie cînd! Nu ţi-e ruşine, zău, nu ţi-e ruşine!

Franţuzul nu-şi putea veni în fire. Învoiala cu ofiţerul, banii, totul i se părea un vis. Dar teancurile de bancnote erau acolo, în buzunar, mărturie că toate cele petrecute fuseseră aievea.

Se hotărî să tocmească îndată cai pentru oraş. Surugiul îl duse la pas şi, pe înnoptat, ajunseră la marginea oraşului. Înainte de barieră, unde, în loc de strajă, se afla o gheretă dărăpănată, franţuzul porunci să oprească, apoi coborî şi o luă pe jos, arătînd surugiului prin semne că-i lasă bacşiş brişca şi geamantanul. Surugiul era tot atît de uluit de nemaipomenita dărnicie, pe cît fusese franţuzul de propunerea lui Dubrovski.

Spunîndu-şi în sinea lui că de bună seamă „neamţul“ înnebunise, îi mulţumi cu multe plecăciuni şi, cum socotea că era de prisos să mai intre în oraş, se abătu la o cîrciumă cunoscută, unde jupînul îi era prieten şi petrecu acolo toată noaptea; iar în zori luă drumul spre casă, cu caii, fără geamantan şi fără brişcă, însă cu obrajii buhăiţi şi cu ochii roşii.

După cum am văzut, Dubrovski cuteză să i se înfăţişeze lui Troekurov cu hîrtiile franţuzului şi să i se aciuieze în casă. Îi vom afla mai tîrziu gîndurile tainice, însă purtarea lui fu desăvîrşită. E drept că nu prea se îngrijea de educaţia micului Saşa, pe care-l lăsa să zburde în voie, şi nici prea aspru nu-l dojenea cînd nu-şi învăţa lecţiile date mai mult ca să poată spune că-şi face datoria.

În schimb, urmărea îndeaproape propăşirea ucenicei lui întru ale muzicii, şi adesea petrecea ceasuri întregi la pian cu ea.

Toţi îl îndrăgiseră pe tînărul preceptor: Kirila Petrovici, pentru îndrăzneala şi destoinicia lui la vînătoare, Maria Kirilovna, pentru rîvna neobosită şi purtarea sfioasă, Saşa, pentru îngăduinţa faţă de toate ştrengăriile, cei din casă, pentru blîndeţea şi dărnicia nepotrivită cu starea lui. Iar el părea legat de toată familia, socotind că face parte din ea.

Trecuse aproape o lună de cînd intrase preceptor şi pînă în ziua de pomină a hramului, fără ca nimeni să fi bănuit că sub chipul smeritului franţuz se ascundea fiorosul tîlhar al cărui nume înfricoşase pe toţi moşierii din partea locului.

În tot acest răstimp, Dubrovski nu părăsise nici o singură dată Pokrovskoe. Totuşi, zvonurile despre jafuri dăinuiau, fie că erau născocite de închipuirea localnicilor, fie că tovarăşii lui prădau mai departe în lipsa căpeteniei.

Dubrovski nu izbutise să-şi biruiască ispita, atunci cînd petrecuse o noapte întreagă cu omul pe care-l putea socoti vrăjmaş şi unul dintre principalii vinovaţi ai nenorocirii lui. Ştia de galbeni şi se hotărî să pună mîna pe ei. Am văzut cît de uluit a rămas bietul Anton Pafnutici de neaşteptata schimbare la faţă a preceptorului.

Pe la nouă dimineaţa, musafirii care îşi petrecuseră noaptea la Pokrovskoe se adunară unul cîte unul în salon; Maria Kirilovna, în rochie de dimineaţă, stătea în faţa samovarului în clocot; în surtuc de barchet şi în papuci, Kirila Petrovici îşi sorbea ceaiul dintr-o ceaşcă lătăreaţă ce aducea mai mult a castron.

Cel din urmă se arătă Anton Pafnutici; era galben şi atît de buimăcit, încît toată lumea se miră; Kirila Petrovici îl întrebă îndată cum se simte. Spiţîn mormăi cîteva vorbe fără şir şi se uită îngrozit la preceptorul care stătea la locul lui, ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat. Peste puţin, o slugă îl vesti pe Spiţîn că i s-a tras caleaşca la scară. Anton Pafnutici se grăbi să-şi ia rămas-bun şi, cu toate că gazda încercă să-l mai reţină, el părăsi de îndată salonul şi apoi casa.

Nimeni nu pricepu ce i s-a întîmplat, iar Kirila Petrovici îşi dădu cu părerea că i s-o fi aplecat de prea multă mîncare.

După ceaiul şi gustarea de plecare, musafirii îşi văzură de drum, şi curînd Pokrovskoe se goli, totul intrînd în rînduiala obişnuită.

 

Capitolul XII

Trecură cîteva zile şi nu se întîmplă nimic deosebit. Viaţa locuitorilor din Pokrovskoe se depăna ca şi înainte. Kirila Petrovici se ducea în fiecare zi la vînătoare, iar gîndurile Mariei Kirilovna erau prinse cu cititul, preumblările şi mai ales cu lecţiile de muzică.

Începuse să-şi înţeleagă chemarea inimii şi îşi mărturisea cu nestăpînită ciudă că nu era în stare să rămînă nepăsătoare faţă de însuşirile tînărului franţuz. Cît despre el, nu depăşea marginile celei mai stricte bune-cuviinţe şi ale respectului, liniştindu-i astfel mîndria şi îndoielile sfioase. Cu o încredere din ce în ce mai mare, ea se lăsa în voia obişnuinţei, care îi devenise atrăgătoare. Fără Desforges se plictisea, iar cînd era el de faţă, îi cerea părerea în toate şi întotdeauna găsea că are dreptate. Poate că nu era încă îndrăgostită, dar la cea dintîi oprelişte neaşteptată sau lovitură a soartei, flacăra dragostei avea să i se aprindă în inimă.

Într-o zi, intrînd în salonul unde o aştepta preceptorul, Maria Kirilovna zări cu uimire pe chipul lui palid o tulburare neobişnuită. Ea deschise pianul, cîntă cîteva măsuri, dar Dubrovski, sub pretext că-l doare capul, se scuză, întrerupse lecţia şi, după ce închise caietul de note, îi strecură un bilet. Neavînd cînd să-şi vină în fire, Maria Kirilovna îl primi şi se căi îndată, dar Dubrovski nu mai era în salon. Ea se retrase în iatac, deschise biletul şi-l citi.

„Diseară, la ora şapte, te aştept în chioşcul de lîngă pîrîu. Trebuie să-ţi vorbesc!“

Curiozitatea îi era stîrnită. Aştepta de mult o mărturisire, o dorea chiar şi se temea de ea. I-ar fi plăcut să-i fie întemeiate bănuielile, dar îşi dădea seama că nu se cuvine să asculte destăinuirile unui om care, din pricina stării lui, nu putea năzui la mîna ei. Se hotărî să se ducă la întîlnire, dar nu ştia cum să-i primească mărturisirile – cu supărare boierească, cu povaţă prietenească, în glumă, sau cu tăcută încuviinţare.

Se uita mereu la ceas. Se însera curînd, lumînările fură aduse, iar Kirila Petrovici se aşeză la joc de cărţi cu cîţiva vecini.

Orologiul din sufragerie bătu ora şapte fără un sfert. Maria Kirilovna se strecură pe furiş în pridvor, se uită în jur şi fugi în grădină.

Noaptea era întunecoasă, cerul acoperit de nori; nu se vedea la doi paşi, dar Maria Kirilovna mergea prin beznă pe cărările cunoscute şi, peste cîteva clipe, se trezi în faţa chioşcului. Se opri puţin să răsufle, ca să apară în faţa lui Desforges liniştită şi nepăsătoare, dar acesta o aştepta.

— Îţi mulţumesc, rosti el cu glas înăbuşit şi trist, îţi mulţumesc că nu mi-ai nesocotit rugămintea! Aş fi fost deznădăjduit dacă nu veneai.

Maria Kirilovna îi răspunse cu vorbe dinainte pregătite:

— Nădăjduiesc că nu mă vei face să mă căiesc de îngăduinţa mea.

El tăcu, adunîndu-şi gîndurile.

— Împrejurările mă silesc… trebuie să te părăsesc, grăi el într-un tîrziu. Poate vei afla curînd… Dar, înainte de a ne despărţi, trebuie să lămuresc totul…

Maria Kirilovna nu-i răspunse. Vedea în aceste cuvinte începutul destăinuirii aşteptate.

— Nu sînt ceea ce crezi, urmă el cu fruntea plecată, nu sînt francezul Desforges… ci… Dubrovski.

Maria Kirilovna scoase un ţipăt.

— Nu te speria, n-ai de ce să te temi de numele meu! Da, eu sînt nefericitul pe care tatăl dumitale l-a izgonit din casa părintească fără cea din urmă bucată de pîine şi l-a silit să prade la drumul mare! Nu te teme nici pentru el, nici pentru dumneata. Acum, totul s-a sfîrşit. L-am iertat! Numai dumneata l-ai scăpat. Asupra lui aveam de gînd să săvîrşesc cea dintîi faptă sîngeroasă. Dam tîrcoale conacului să văd de unde era mai nimerit să izbucnească focul, pe unde să intru mai uşor la el în iatac, cum să-i tai orice cale de scăpare, dar cînd mi-ai ieşit dumneata înainte, asemeni unei arătări cereşti, inima mi s-a înmuiat. Am simţit că e sfînt lăcaşul în care trăieşti, că nici o făptură ce ţi-e legată prin sînge nu poate să cadă pradă blestemului meu. M-am lepădat de răzbunare, ca de o nebunie. Zile întregi rătăceam în preajma grădinilor din Pokrovskoe, în nădejdea de a-ţi zări de departe rochia albă. Te urmăream în plimbările-ţi nechibzuite, strecurîndu-mă din tufiş în tufiş, fericit la gîndul că te pot ocroti, că nimic rău nu ţi se poate întîmpla, cît eram eu de faţă, în taină. Apoi s-a ivit prilejul pe care-l aşteptam. Am intrat în casa dumitale! Cele trei săptămîni petrecute aici au fost pentru mine zile de neasemuită fericire! Amintirea lor va rămîne singura mîngîiere a obiditei mele vieţi… De curînd am primit o veste după care nu mai pot rămîne aci. Mă despart de dumneata chiar în clipa asta. Înainte de a pleca voiam să mă spovedesc, ca să nu mă blestemi, să nu mă dispreţuieşti! Opreşte-ţi cîteodată gîndurile asupra lui Dubrovski şi fii încredinţată că alta i-a fost menirea în viaţă… că sufletul lui a ştiut să te iubească şi că niciodată…

Un şuierat uşor îl întrerupse şi el tăcu. Îi luă mîna şi o duse la buzele-i fierbinţi. Fluieratul se auzi din nou.

— Rămîi cu bine! şopti el. Mă cheamă, orice clipă mă poate pierde!

Făcu vreo cîţiva paşi; Maria Kirilovna stătea nemişcată. Dubrovski se întoarse şi îi luă din nou mîna.

— Dacă vreodată, îi zise cu glas duios şi mişcător, dacă vreodată te vei afla în nevoie şi nu vei găsi la nimeni nici ajutor, nici ocrotire, făgăduieşte-mi că te vei gîndi la mine; să-mi ceri orice ca să te scap. Îmi făgăduieşti că n-ai să-mi respingi devotamentul?

Maria Kirilovna plîngea şi nu mai putea rosti nici o vorbă. Fluieratul răsună a treia oară.

— Dacă mai zăbovesc, sînt pierdut! strigă Dubrovski. Dar nu mă mişc de aici pînă nu primesc un răspuns. Îmi făgăduieşti sau nu?

— Îţi făgăduiesc, şopti sărmana fată.

Se înapoie din grădină, adînc tulburată de întîlnirea cu Dubrovski. I se păru că toată slujitorimea aleargă care încotro, casa era în mişcare, în curte era multă lume, o troică trăsese lîngă pridvor, iar de departe se auzea glasul lui Kirila Petrovici. Maria Kirilovna se furişă în casă, temîndu-se să nu-i fi fost luată în seamă lipsa. Se întîlni cu Kirila Petrovici în salon. Musafirii îl înconjurau pe ispravnic – vechea noastră cunoştinţă – şi-l copleşeau cu întrebările.

În haine de drum, înarmat pînă-n dinţi, ispravnicul le răspundea cu un aer misterios şi neliniştit.

— Unde ai fost, Maşa? o întrebă Kirila Petrovici. Nu cumva l-ai văzut pe monsieur Desforges?

Maşa abia putu să-i răspundă că nu-l văzuse.

— Închipuieşte-ţi, urmă Kirila Petrovici, că a venit ispravnicul să-l prindă şi mă asigură că ar fi însuşi Dubrovski.

— Luminăţia-ta, spuse respectuos ispravnicul, după toate semnalmentele, aşa e!

— Ei, frate, îl întrerupse Kirila Petrovici, du-te… ştii tu unde, cu toate semnalmentele tale! Nu-ţi dau franţuzul, pînă nu lămuresc eu totul, singur! Cum te poţi încrede în vorbele unui fricos, ale unui mincinos ca Anton Pafnutici? A visat că preceptorul a voit să-l jefuiască. De ce nu mi-a spus nici un cuvînt chiar în dimineaţa aceea?

— Franţuzul l-a băgat în sperieţi, luminăţia-ta, şi l-a şi pus să jure că nu va destăinui nimic.

— Minciuni! spuse Kirila Petrovici. Scot eu îndată totul la lumină. Dar unde-i preceptorul? întrebă el o slugă care tocmai intra.

— Nu-i de găsit nicăieri, i se răspunse.

— Căutaţi-l! strigă Troekurov cu un început de îndoială. Ia arată-mi semnalmentele mult lăudate, se îndreptă el către ispravnic, şi acesta îi înmînă, repede, hîrtia.

— Hm, hm, „douăzeci şi trei de ani“… aşa-i… dar asta nu dovedeşte încă nimic. Ei, ce se aude cu preceptorul?!

— Nu-i de găsit, i se răspunse din nou.

Kirila Petrovici începu să se alarmeze. Maria Kirilovna era mai mult moartă decît vie.

— Ce palidă eşti, Maşa! îi spuse tatăl ei. Te-ai speriat?

— Nu, tăticule, mă doare capul.

— Du-te la tine în odaie, Maşa, şi nu fi îngrijorată.

Ea îi sărută mîna şi se retrase degrabă în iatac, unde se aruncă pe pat şi izbucni în hohote de plîns.

Veniră în grabă slujnicele, o dezbrăcară şi cu greu o potoliră cu apă rece şi cu tot felul de săruri, apoi o culcară; curînd după aceea ea căzu într-un somn adînc.

Între timp, franţuzul nu era de găsit nicăieri. Kirila Petrovici se plimba prin salon, fluierînd mînios: „Răsuna-va tunetul victoriei“, musafirii şopteau între ei; ispravnicul rămăsese de ruşine căci franţuzul izbutise să fugă, înştiinţat pesemne din vreme. Dar cum? Şi de cine? Totul era învăluit în taină.

Se făcuseră ceasurile unsprezece şi nimeni nu se gîndea la somn. În cele din urmă, Kirila Petrovici se îndreptă supărat către ispravnic.

— Ei, ce mai stai? Nu cumva ai de gînd să rămîi aici pînă în zori? Casa mea nu-i han! Şi nu cu dibăcia ta poate fi prins un Dubrovski, dacă o fi chiar Dubrovski… Du-te acasă şi altădată să fii mai isteţ. Dar şi pentru voi e timpul să plecaţi, le spuse el musafirilor. Porunciţi să înhame, iar eu mă duc la culcare!

În felul acesta puţin cuviincios se despărţi Troekurov de oaspeţi!

 

Capitolul XIII

Se mai scurse cîtăva vreme fără întîmplări deosebite. Dar la începutul verii următoare se iviră multe schimbări în sînul familiei lui Kirila Petrovici.

La o depărtare de treizeci de verste, se afla bogata moşie a prinţului Vereiski. Multă vreme, acesta hălăduise prin ţări străine, lăsîndu-şi toate avuţiile în grija unui maior în retragere, şi între Pokrovskoe şi Arbatovo nu se înfiripase nici o legătură. Către sfîrşitul lunii mai, prinţul se înapoie din străinătate şi se opri la moşia pe care n-o văzuse niciodată pînă atunci. Obişnuit cu petrecerile, nu suferea singurătatea, şi a treia zi se şi pofti la masă la Troekurov, pe care-l cunoscuse mai demult.

Prinţul avea aproape cincizeci de ani, dar părea mult mai bătrîn. Necumpătarea îi zdruncinase sănătatea, punînd asupră-i o pecete neîndurată. Avea totuşi o înfăţişare plăcută şi purtări atrăgătoare de om de lume, mai ales faţă de femei. Simţea o poftă nesăţioasă de petreceri şi mereu se plictisea. Kirila Petrovici fu nespus de încîntat de venirea lui, socotind-o drept cinste din partea unui om umblat prin lume. Potrivit obiceiului, îl pofti să-i vadă aşezările şi-l duse în ograda cîinilor. Prinţul aproape că se înăbuşi de duhoarea copoilor şi se grăbi să iasă, ţinîndu-şi la nas batista parfumată. Nu-i plăcu nici străvechea grădină cu tei tunşi şi iazul pătrat, nici aleile drepte – îl încîntau mai degrabă parcurile englezeşti şi aşa-numita „natură!“ – totuşi spuse cuvinte de laudă şi preţuire. O slugă vesti că masa era gata. Se îndreptară spre casă. Prinţul şchiopăta, ostenit de plimbare, şi începea să-i pară rău că venise.

Maria Kirilovna îi întîmpină în salon, şi bătrînul curtezan fu uimit de frumuseţea ei. Troekurov îşi aşeză oaspetele lîngă ea. Însufleţit de vecinătatea ei, prinţul se înveseli şi izbuti de cîteva ori să-i atragă luarea-aminte prin povestiri pline de vioiciune. După masă, Kirila Petrovici îl pofti la o plimbare călare, dar prinţul ceru iertare, arătînd cizmele de catifea şi glumind pe seama podagrei; primi cu plăcere o plimbare cu trăsura, ca să nu se despartă de drăgălaşa vecină. Se înhămară caii. Urcară în trăsură tustrei: Troekurov, prinţul şi frumoasa fată. Porniră. Convorbirea nu încetă o clipă. Maria Kirilovna asculta cu plăcere cuvintele măgulitoare şi vesele ale omului de lume, cînd, deodată, acesta văzu o clădire arsă; se-ntoarse către Kirila Petrovici şi-l întrebă dacă era tot a lui. Kirila Petrovici se încruntă; amintirile legate de conacul dat pîrjolului îi erau neplăcute. Răspunse că pămîntul era acum al lui, dar că mai înainte fusese al lui Dubrovski.

— Al lui Dubrovski?! întrebă Vereiski. Cum e cu putinţă? Al tîlharului acestuia vestit?!

— Al tatălui său, răspunse Troekurov, al tatălui său, care de altfel era şi el un tîlhar în felul lui.

— Şi unde se află acum Rinaldo¹¹ al nostru? Mai trăieşte? A fost prins?

— Trăieşte, e slobod şi, atîta vreme cît ispravnicii noştri vor fi mînă în mînă cu tîlharii, nici n-au să-l prindă. Iar pentru că veni vorba, mi se pare, prinţule, că Dubrovski a fost şi pe la tine, la Arbatovo?

— Da, anul trecut, pe cît se pare, a dat foc sau a prădat ceva… Nu crezi, Maria Kirilovna, că ar fi foarte interesant să cunoşti mai îndeaproape un erou atît de romantic?

— Ce să mai creadă, se amestecă Troekurov, îl şi cunoaşte! Trei săptămîni de-a rîndul i-a dat lecţii de muzică, dar, slavă Domnului, n-a luat nimic în schimb.

Şi Kirila Petrovici începu să povestească păţania cu preceptorul franţuz. Maria Kirilovna stătea ca pe ghimpi. Vereiski ascultă cu o deosebită luare-aminte, găsi totul foarte ciudat şi schimbă vorba.

La înapoiere porunci să i se tragă caleaşca la scară şi plecă îndată după ceai, fără a mai ţine seama de stăruinţele lui Kirila Petrovici de a rămîne peste noapte. Dar, înainte de a-şi lua rămas-bun, îl pofti pe Kirila Petrovici să vină la el cu Maria Kirilovna, şi mîndrul Troekurov primi, căci îl socotea oarecum egal, dacă ţinea seama de titlul lui de prinţ, de cele două decoraţii înalte şi de cele trei mii de suflete de pe moşia strămoşească.

Peste două zile, Kirila Petrovici se duse cu fata la prinţul Vereiski. Cum se apropie de Arbatovo, nu putu să nu admire izbele vesele şi curate ale ţăranilor şi conacul din piatră, clădit în chip de castel englezesc. În faţa casei se aşternea o pajişte verde, pe care păşteau vaci elveţiene, în sunet de tălăngi. Un parc întins înconjura casa din toate părţile.

Gazda îl întîmpină la intrare şi oferi braţul preafrumoasei fete. Păşiră într-o sală minunată, unde îi aştepta masa pusă, cu trei tacîmuri.

Prinţul îşi duse musafirii la fereastra de unde se deschidea o privelişte fermecătoare. Pe sub ferestre, Volga curgea purtînd bărci încărcate, cu pînzele desfăcute, şi pe alocuri pluteau luntri de pescari, poreclite atît de expresiv „pierzătoarele de suflete“. Dincolo de fluviu se desfăşurau dealuri şi cîmpii şi cîteva sate care înviorau priveliştea.

Priviră apoi galeria de tablouri cumpărate de prin ţări străine. Prinţul îi lămurea Mariei Kirilovna cuprinsul lor diferit şi îi vorbea despre pictori, arătîndu-le însuşirile şi cusururile. Vorbea despre tablouri nu în cuvinte ticluite ca un cunoscător pedant, ci cu dragoste şi avînt. Maria Kirilovna îl asculta cu plăcere.

Se aşezară la masă. Troekurov cinsti vinurile amfitrionului şi iscusinţa bucătarului, iar Maria Kirilovna se simţea la largul ei şi vorbea fără nici o sfială cu acest om pe care-l vedea atunci pentru a doua oară în viaţă.

După masă, gazda îşi pofti musafirii în grădină. Luară cafeaua în chioşc, la marginea unui lac întins, presărat cu ostroave.

Deodată se auzi o muzică de fanfară şi o luntre cu şase vîsle trase la mal, în faţa chioşcului. Porniră pe lac, în jurul ostroavelor, coborînd pe unele din ele; într-unul găsiră o statuie de marmură, într-altul o peşteră singuratică, în al treilea o piatră cu o ciudată însemnare, care stîrni curiozitatea copilărească a Mariei Kirilovna, nemulţumită de răspunsurile cuviincioase, dar ocolite, ale prinţului.

Vremea trecu pe nesimţite, începu să se însereze. Sub cuvînt că se lăsase răcoarea şi umezeala, prinţul grăbi întoarcerea acasă, unde îi aştepta samovarul. O rugă pe Maria Kirilovna să facă pe gazda, în casa unui holtei bătrîn. Ea turnă ceaiul, ascultînd istorisirile fără de sfîrşit ale îndatoritorului povestitor. Deodată se auzi o detunătură, şi o rachetă lumină văzduhul.

Prinţul aduse Mariei Kirilovna un şal, poftind-o pe balcon, împreună cu Troekurov. În faţa casei, prin întuneric, văpăi colorate se aprinseră, se înălţară, rotindu-se în spice, în mănunchiuri, în jocuri de apă, şi căzură ca o ploaie de stele, stingîndu-se şi aprinzîndu-se mereu.

Maria Kirilovna se bucura ca un copil. Prinţul Vereiski era fericit de încîntarea ei, iar Troekurov se simţea foarte mulţumit, socotind că tous les frais¹² erau doar dovezi de cinstire şi semne ale dorinţei de a-i fi pe plac.

Cina nu se arătă mai prejos decît prînzul. Musafirii se retraseră apoi în odăile pregătite, iar a doua zi de dimineaţă îşi luară rămas-bun de la îndatoritoarea gazdă, făgăduindu-şi să se revadă cît de curînd.

Maria Kirilovna lucra la gherghef în iatacul ei, lîngă fereastra deschisă. Nu încîlcea firele ca iubita lui Konrad¹³, care, în zăpăceala dragostei, brodase floarea de trandafir cu verde. Sub ac canavaua refăcea modelul fără greş, deşi gîndurile ei nu urmăreau lucrul, ci zburau departe.

Deodată, o mînă se întinse încet prin fereastră, lăsă un răvaş pe gherghef şi dispăru, înainte ca Maria Kirilovna să-şi fi putut veni în fire. În aceeaşi clipă, o slugă intră, poftind-o la Kirila Petrovici. Ascunse înfiorată răvaşul în sîn şi se grăbi să se ducă la tatăl ei în birou.

Kirila Petrovici nu era singur. Mai era de faţă şi prinţul Vereiski. Cînd intră Maria Kirilovna, acesta se ridică fără o vorbă şi o salută cu o neobişnuită tulburare.

— Apropie-te, Maşa! spuse Kirila Petrovici. Am să-ţi dau o veste, care, după cît nădăjduiesc, o să te bucure. Iată-ţi logodnicuI! Prinţul ţi-a cerut mîna!

Maşa înmărmuri şi o paloare de moarte i se aşternu pe faţă. Nu spuse nimic. Prinţul se apropie, îi luă mîna şi o întrebă, mişcat, dacă primeşte să-l facă fericit.

Maşa nu răspunse.

— Primeşte, fără îndoială că primeşte! se amestecă Troekurov. Dar ştii, aşa-s fetele, le vine greu să rostească vorba cea mare. Hai, sărutaţi-vă, copii, şi fiţi fericiţi!

Maşa rămase nemişcată. Bătrînul prinţ îi sărută mîna şi deodată, lacrimile înrourară ochii fetei, prelingîndu-se apoi pe obrajii-i palizi. Prinţul se încruntă uşor.

— Du-te, du-te, şterge-ţi lacrimile şi întoarce-te veselă, spuse Kirila Petrovici. Toate fetele plîng la logodnă, urmă el către Vereiski, aşa e datina! Şi acum, să trecem la treabă şi să vorbim despre zestre.

Maria Kirilovna se grăbi să folosească îngăduinţa de a se retrage. Dădu fuga în iatac, se încuie şi plînse amarnic, închipuindu-se soţia bătrînului prinţ, care-i păru dintr-odată respingător şi nesuferit… Căsătoria o înspăimînta ca un eşafod… ca un mormînt!

— Nu, nu! spunea întruna, cu deznădejde. Mai bine mor, mai bine mă duc la mănăstire sau mă mărit cu Dubrovski!

Îşi aminti de răvaş şi se repezi cu nesaţ să-l citească, presimţind că venea de la el. Într-adevăr, era scrisul lui şi nu cuprindea decît următoarele cuvinte:

„Astă-seară la orele zece, în acelaşi loc“.

 

Capitolul XIV

Era o noapte liniştită de iulie; strălucea luna, o adiere se ridica din cînd în cînd, un freamăt înfiora grădina.

Ca o nălucă uşoară se strecura preafrumoasa către locul întîlnirii. Nu se zărea nimic. Deodată, de după chioşc, îi ieşi înainte Dubrovski.

— Ştiu tot, şopti el cu glas înăbuşit şi trist. Aminteşte-ţi de ceea ce mi-ai făgăduit.

— Dumneata vrei să-mi acorzi ocrotire, îi spuse Maşa. Nu te supăra, însă mi-e frică. În ce fel vrei să mă ajuţi?

— Aş putea să te scap de omul pe care-l urăşti.

— Pentru numele lui Dumnezeu! Nu te atinge de el, nu cuteza să-i faci vreun rău, dacă mă iubeşti! Nu vreau să fiu pricina unei nenorociri.

— N-o să-i fac nimic. Voinţa dumitale e sfîntă pentru mine! Îţi datorează viaţa. În numele dumitale nu se va săvîrşi nici o nelegiuire. Chiar în mijlocul fărădelegilor mele, trebuie să rămîi neprihănită. Dar să te scap de neînduratul tău părinte?

— Mai am o nădejde. Voi încerca să-l înduplec prin lacrimile şi disperarea mea. E îndărătnic, dar mă iubeşte cu adevărat.

— În zadar nădăjduieşti. Nu va vedea în lacrimi decît obişnuita sfiiciune şi dezgustul fetelor care nu se mărită din dragoste, ci din interes. Să nu te mire dacă şi-a pus în gînd să te fericească, în ciuda voinţei dumitale, şi te va duce cu sila în faţa altarului, încredinţîndu-ţi pe veci ursita unui soţ bătrîn!

— Dacă va fi aşa, atunci vino şi mă ia! Îţi voi fi soţie!

Dubrovski tresări. Pe faţa lui palidă se aşternu o roşeaţă, apoi păli din nou. Tăcu îndelung, cu fruntea plecată.

— Adună-ţi toate puterile sufletului, roagă-l pe tatăl dumitale, aruncă-i-te la picioare, înfăţişează-i toată grozăvia ce te aşteaptă, toată tinereţea veştejită în preajma unui bătrîn ofilit şi desfrînat! Hotărăşte-te la o cumplită înfruntare şi spune-i că dacă nu se înduplecă, vei găsi o înfricoşătoare umilire, arată-i că bogăţia nu-ţi poate da nici o clipă de fericire, că doar sărăcia se poate mîngîia cu belşugul, şi numai pentru scurt timp! Nu-i da pace, nu te speria de mînia lui, de ameninţări, cît mai e o licărire de nădejde. Şi dacă nu se va găsi altă cale…

Dubrovski îşi ascunse faţa în mîini; părea că se înăbuşă. Maşa plîngea.

— Sărmana, sărmana mea ursită! oftă el amar. Mi-aş da toată viaţa pentru dumneata; era o încîntare pentru mine să te zăresc doar din depărtare, să-ţi ating numai mîna. Şi cînd aş putea să te strîng la pieptu-mi clocotind şi să-ţi spun: „Îngerul meu, să murim împreună!“, sînt silit, sărmanul de mine, să fug de fericire, s-o îndepărtez de mine din toate puterile! Nu îndrăznesc să-ţi cad la picioare, să mulţumesc cerului pentru atîta nemeritată şi neînţeleasă răsplată! O! Cum ar trebui să-l urăsc pe acela… Dar simt că acuma în mintea mea nu mai e loc pentru ură!

Îi prinse mijlocul mlădios şi o atrase la pieptul lui. Ea îşi rezemă încrezătoare capul de umărul tînărului tîlhar. Şi amîndoi rămaseră aşa, tăcuţi.

Vremea zbura.

— E tîrziu, spuse în cele din urmă Maşa.

Dubrovski se trezi ca din vis. Îi luă mîna şi îi puse în deget un inel.

— Dacă te hotărăşti să mă chemi, pune inelul în scorbura acestui stejar. Voi şti ce am de făcut.

Îi sărută mîna şi dispăru printre arbori.

 

Capitolul XV

Cererea în căsătorie a prinţului Vereiski nu mai era o taină pentru vecini; Kirila Petrovici primea felicitări, se făceau pregătiri de nuntă. Maşa nu se grăbea să-şi dea hotărîrea în vileag. Între timp, era neîndatoritoare şi rece cu vîrstnicul logodnic. Însă prinţul nu se sinchisea. Nu-i cerea dragostea, ci se mulţumea cu învoirea ei tăcută.

Dar vremea trecea. Maşa se hotărî, în sfîrşit, să întreprindă ceva şi scrise un răvaş prinţului, încercînd să-i trezească mărinimia. Îi mărturisi făţiş că nu avea nici o afecţiune pentru el şi îl rugă fierbinte să renunţe la mîna ei şi s-o ocrotească împotriva asupririi părinteşti. Strecură, pe furiş, răvaşul prinţului Vereiski, care-l citi după ce rămase singur şi nu fu cîtuşi de puţin mişcat de sinceritatea logodnicei. Dimpotrivă, îşi dădu seama că nunta trebuia neapărat grăbită şi se văzu nevoit să arate răvaşul şi viitorului socru.

Kirila Petrovici se mînie grozav, şi prinţul abia-l putu opri să nu arate Maşei că ştie de scrisoare. Kirila Petrovici făgădui să nu-i vorbească nimic. Dar, nevrînd să piardă vremea, hotărî nunta pentru a doua zi. Prinţul găsi măsura foarte cuminte, se duse la fată şi-i spuse că răvaşul îl mîniase adînc, dar că nădăjduia să-i cîştige cu timpul dragostea, că nu putea suferi gîndul s-o piardă, ceea ce ar fi însemnat osîndă la moarte pentru el. Îi sărută apoi mîna, cuviincios, şi plecă fără să-i spună o vorbă despre hotărîrea lui Kirila Petrovici.

Dar n-apucă să iasă bine prinţul pe poartă, că Troekurov se şi duse la Maria Kirilovna şi-i porunci să fie gata pentru a doua zi. Tulburată încă de întrevederea cu prinţul Vereiski, ea izbucni în plîns şi se aruncă la picioarele tatălui.

— Tăticule, strigă cu glas jalnic, tăticule, nu mă da pierzării! Nu-l iubesc! Nu vreau să-i fiu soţie!

— Ce înseamnă asta?! se răsti mînios Kirila Petrovici. Pînă azi ai tăcut şi te-ai învoit, şi acum, cînd totul e hotărît, ţi se năzare să faci mofturi şi să te împotriveşti?! Nu te copilări, că de la mine n-ai să obţii nimic!

— Nu mă da pierzării! spunea sărmana Maşa. De ce mă goneşti de lîngă dumneata şi mă arunci în braţele unui bărbat pe care nu-l iubesc? Oare ţi s-a urît cu mine? Vreau să rămîn mai departe lîngă dumneata. Tăticule, o să-ţi vină greu fără mine, cu atît mai greu cu cît o să mă ştii nefericită; tăticule, nu mă sili, nu vreau să mă mărit…

Kirila Petrovici fu mişcat, dar îşi ascunse tulburarea şi răspunse cu asprime:

— Toate-s prostii, mă auzi?! Ştiu eu mai bine decît tine ce-ţi trebuie pentru a fi fericită! Lacrimile nu-ţi ajută la nimic, poimîine e nunta.

— Poimîine! strigă Maşa. Doamne, Dumnezeule! Nu, nu se poate, asta nu se va întîmpla! Ascultă, tăticule, dacă eşti hotărît să mă dai pierzării, atunci îmi voi găsi un ocrotitor la care nici nu te gîndeşti, vei vedea şi te vei îngrozi la ce m-ai împins…

— Ce?!… Cum! Ameninţări?! se răsti Troekurov. Mă ameninţi?! Ce obrăznicie! Îţi dai oare seama că te pot pedepsi cum nici nu-ţi trece prin minte? Cutezi să mă sperii cu ocrotitorul tău? Ian să vedem, cine ţi-e ocrotitorul?…

— Vladimir Dubrovski, răspunse Maşa deznădăjduită.

Kirila Petrovici gîndi că fata şi-a pierdut minţile şi o privi uluit.

— Bine, îi spuse după o clipă de tăcere, n-ai decît să aştepţi pe cine vrei, să te izbăvească. Deocamdată vei rămîne în iatac, n-ai să ieşi de aici pînă la nuntă!

Cu aceste cuvinte ieşi încuind uşa.

Mult a mai plîns sărmana fată, gîndindu-se la tot ce o aştepta; îşi uşurase însă sufletul, după vijelioasa înfruntare, şi era acum în stare să cugete mai liniştit la soarta ei şi la ce urma să facă. Trebuia, mai presus de toate, să scape de nesuferita căsătorie. Pe lîngă trista ursită ce-i fusese hărăzită, a fi nevasta unui tîlhar i se părea un rai! Se uită la inelul lui Dubrovski. O cuprinse o dorinţă arzătoare de a-l mai întîlni o dată, ca să sfătuiască îndelung cu el, înainte de clipa hotărîtoare.

Inima îi spunea că-l va găsi pe Dubrovski în grădină, după chioşc; plănui să-l aştepte acolo, cum se va lăsa întunericul.

Cobora amurgul. Maşa era gata, dar găsi uşa încuiată. Slujnica îi răspunse de după uşă că tatăl ei poruncise să nu i se dea drumul. Aşadar, era ţinută sub zăvor.

Jignită adînc, se aşeză la fereastră, unde rămase pînă tîrziu în noapte, fără să se dezbrace, cu privirile aţintite asupra cerului întunecat. Aţipi în zori; somnul îi fu chinuit de vedenii triste, dar razele răsăritului o treziră.

 

Capitolul XVI

Cum se deşteptă, văzu toată grozăvia stării ei. Cînd sună, veni slujnica şi-i spuse că tatăl ei plecase la Arbatovo şi se înapoiase noaptea tîrziu, dînd aspre porunci să nu i se dea drumul din iatac, să fie păzită, pentru ca să nu-i poată vorbi nimeni; îi mai spuse că nu prea se vedeau pregătiri de nuntă; doar popa primise poruncă să nu părăsească satul sub nici un cuvînt. După ce-i dădu aceste ştiri, slujnica o părăsi şi încuie uşa din nou.

Aceste veşti o scoaseră din sărite pe tînăra prizonieră; îi ardea fruntea, îi clocotea sîngele. Se hotărî să-i dea de ştire lui Dubrovski şi se gîndea cum ar putea pune inelul în scorbura stejarului.

În clipa aceea, o pietricică lovi fereastra, şi geamul zăngăni. Maria Kirilovna se uită afară şi-l zări pe micul Saşa, făcîndu-i semne pe ascuns. Se bucură, ştiind cît o iubea. Deschise fereastra.

— Bună ziua, Saşa! De ce m-ai chemat?

— Surioară, am venit să văd ce faci, poate că îţi trebuie ceva. Tăticul e supărat şi a poruncit slugilor să nu-ţi dea ascultare, dar mie poţi să-mi ceri ce vrei, eu fac pentru tine orice.

— Îţi mulţumesc, dragul meu Saşenka! Ascultă, ştii stejarul cel bătrîn cu scorbură de lîngă chioşc?

— Îl ştiu, surioară!

— Atunci, dacă mă iubeşti, dă fuga pînă acolo şi pune inelul ăsta în scorbură, dar ia seama să nu te vadă nimeni.

Spunînd astfel, îi aruncă inelul şi închise fereastra. Băiatul îl ridică, alergă într-un suflet şi, în cîteva clipe, ajunse la stejar. Se opri gîfîind, se uită în toate părţile şi vîrî inelul în scorbură. Tocmai voia să se ducă s-o înştiinţeze pe Maria Kirilovna că-şi îndeplinise treaba bine, cînd deodată văzu că de după chioşc iese un băiat roşcat, în zdrenţe, şi se repede la stejar să bage mîna în scorbură. Saşa sări asupra lui, mai sprinten ca veveriţa, şi-l apucă cu amîndouă mîinile.

— Ce cauţi aci?

— Nu-i treaba ta, îi răspunse băiatul, încercînd să scape de strînsoare.

— Lasă inelul, iepure roşcat, sau îţi arăt eu ţie! strigă Saşa.

În loc de răspuns, celălalt îl lovi cu pumnul în obraz, dar Saşa nu-i dădu drumul şi începu să zbiere cît îl ţinea gura:

— Hoţii, hoţii! Săriţi, ajutor!

Băieţandrul se străduia să scape. Părea cu vreo doi ani mai în vîrstă şi era mai voinic. Dar Saşa era mai sprinten. Se luptară un timp, şi roşcovanul birui. Îl doborî pe Saşa la pămînt şi-l apucă de grumaz. Dar, în clipa aceea, o mînă vînjoasă îl prinse de chica roşie şi ţepoasă; Stepan, grădinarul, îl ridică în aer, la o jumătate de arşin.

— Hei, fiară roşcată, cum de te încumeţi să-l baţi pe micul nostru boier?

Saşa izbuti să se ridice şi să-şi vină în fire.

— M-ai apucat de subţiori, de aceea m-ai doborît. Dă-mi înapoi inelul şi cară-te!

— Vezi să nu ţi-l dau! îi răspunse roşcovanul.

Se răsuci în loc, îşi desprinse chica din mîna lui Stepan şi o rupse la fugă, dar Saşa îl ajunse, îl îmbrînci şi acela căzu cît era de lung. Grădinarul îl prinse din nou şi-l legă cu brîul.

— Dă-mi inelul! strigă Saşa.

— Stai puţin, boierule, grăi Stepan; trebuie să-l ducem la epistat să-l cerceteze.

Şi astfel, grădinarul îl împinse pe prizonier în curtea boierească.

Saşa îl însoţea, privindu-şi cu îngrijorare pantalonii rupţi şi înverziţi de iarbă.

Deodată, tustrei se pomeniră în faţa lui Kirila Petrovici, care tocmai era în drum spre grajduri.

— Ce-i cu băiatul ăsta? îl întrebă pe Stepan.

Grădinarul îi istorisi cele petrecute, în cîteva cuvinte. Kirila Petrovici îl ascultă cu luare-aminte.

— De ce te-ai hîrjonit cu el, mă, ştrengarule? îl dojeni pe Saşa.

— A furat inelul din scorbură, tăticule! Porunceşte-i să mi-l dea înapoi.

— Ce inel şi din ce scorbură?

— Maria Kirilovna mi-a… inelul cela…

Saşa se încurcă, se fîstîci. Kirila Petrovici se încruntă şi spuse, clătinînd din cap:

— E amestecată aici şi Maria Kirilovna! Să spui tot, sau te bat cu nuiaua, te snopesc!

— Zău, tăticule… eu, tăticule!… Maria Kirilovna nu mi-a cerut nimic.

— Ia du-te, Stepan, şi taie-mi o nuia proaspătă de mesteacăn!

— Stai, tăticule, îţi spun tot! Cum alergam azi prin curte, Maria Kirilovna a deschis fereastra şi eu m-am apropiat… Surioara a scăpat fără să vrea inelul, iar eu l-am ascuns în scorbură… şi… şi… acest roşcat a vrut să-l fure!

— L-a scăpat fără să vrea şi tu te-ai dus să-l ascunzi. Adu-mi nuiaua, Stepane!

— Tăticule, stai că spun tot! Surioara Maria Kirilovna m-a rugat să dau fuga pînă la stejar şi să pun inelul în scorbură; eu am alergat şi l-am pus… şi băiatul acesta rău…

Kirila Petrovici se întoarse ameninţător către băiatul cel rău şi-l întrebă:

— Al cui eşti?

— Sînt din curtea boierilor Dubrovski.

Kirila Petrovici se întunecă la faţă.

— Prea bine, văd că nu mă recunoşti drept stăpîn. Dar ce căutai în grădina mea?

— Furam zmeură, mărturisi băiatul, liniştit, cu nepăsare.

— Aha, aşa stăpîn, aşa slugă! Cum e popa, aşa şi enoriaşii! Dar ce, la mine zmeura creşte pe stejar?

Băiatul nu răspunse nimic.

— Tăticule, porunceşte-i să-mi dea inelul!

— Taci, Alexandre! Nu uita că mai am o socoteală cu tine. Du-te în odaia ta! Iar tu, ştrengarule, pari destul de isteţ! Dă inelul şi şterge-o acasă!

Băiatul deschise pumnii, arătînd că nu are în ei nimic.

— Dacă mărturiseşti totul, scapi de bătaie şi-ţi mai dau şi un ban pentru nuci. Dacă nu, o păţeşti! Hai!

Băiatul nu scoase nici o vorbă, îşi ţinea capul plecat, luînd un aer de prostănac.

— Bine! rosti Kirila Petrovici. Zăvorîţi-l undeva, şi fiţi cu ochii pe el, să nu scape, că vă jupoi pe toţi.

Stepan îl duse în hulubărie, unde-l încuie, dîndu-l în paza bătrînei găinărese Agafia.

— Trimiteţi îndată la oraş după ispravnic, porunci Kirila Petrovici, urmărindu-l pe băiat cu privirea; dar cît se poate de repede!

„Nu încape nici o îndoială, gîndea el după aceea, plimbîndu-se prin odaie şi fluierînd „Tunetul victoriei“; a păstrat legătura cu blestematul de Dubrovski! Oare să-l fi chemat în ajutor? Se prea poate să-i fi dat în sfîrşit de urmă, şi acum nu va mai scăpa! Trebuie neapărat să folosim întîmplarea asta! Se aud zurgălăii! Slavă Domnului, vine ispravnicul!“

— Hai, aduceţi-mi-l aci pe băieţandrul prins!

Între timp, teleaga era în curte şi cunoscutul nostru, ispravnicul, intră în casă plin de praf.

— Veşti bune! îi spuse Kirila Petrovici. L-am prins pe Dubrovski!

— Slavă Domnului, luminăţia-ta! răspunse ispravnicul cu vădită bucurie. Dar unde e?

— Adică nu chiar pe Dubrovski, ci pe unul din ceata lui. Îl aduc îndată. Ne va ajuta să prindem căpetenia. Iată, l-au şi adus.

Ispravnicul, care aştepta să dea ochi cu un tîlhar fioros, fu uimit cînd văzu un băieţandru de vreo treisprezece ani destul de firav la înfăţişare. Se uită nedumerit la Kirila Petrovici, aşteptînd lămuriri. Acesta începu să-i povestească cele întîmplate de dimineaţă, fără însă a pomeni de Maria Kirilovna.

Ispravnicul îl ascultă cu luare-aminte, aruncîndu-şi mereu privirea asupra micului derbedeu, care făcea pe prostul şi stătea nepăsător la tot ce se întîmpla.

— Îngăduiţi-mi să vă vorbesc între patru ochi, spuse ispravnicul în cele din urmă.

Kirila Petrovici îl duse în altă odaie şi închise uşa în urma lor. După o jumătate de oră se întoarseră în sală, unde prizonierul aştepta să i se hotărască soarta.

— Boierul voia să te trimită la închisoare, la oraş, să te biciuiască şi să te deporteze, dar am stăruit eu pentru tine şi l-am rugat să te ierte. Dezlegaţi-l!

Băiatul fu dezlegat.

— Mulţumeşte boierului!

Băiatul se apropie de Kirila Petrovici şi îi sărută mîna.

— Du-te acasă, spuse Kirila Petrovici, şi să nu te mai prind că furi zmeură prin scorburi.

Băieţandrul o zbughi afară, sări vesel de pe pridvor şi, fără să se mai uite înapoi, o luă la goană, prin mirişti, către Kisteniovka. Îndată ce ajunse în sat, se opri lîngă prima izbă dărăpănată şi bătu în geam. Fereastra se deschise şi se arătă o bătrînă.

— Pîine, bunicuţo! şopti băiatul. De azi-dimineaţă n-am îmbucat nimic! Mor de foame!

— Tu eşti, Mitea?! Pe unde mi te-ai plimbat, drăcuşorule?

— Las’ că ţi-oi spune eu mai tîrziu, bunicuţo, acum dă-mi o bucăţică de pîine, pentru numele lui Dumnezeu!

— Hai, intră în casă!

— N-am timp, bunicuţo, trebuie să mă mai reped pînă într-un loc! Pîine, pentru numele lui Dumnezeu, pîine!

— Ce haimana! mormăi bătrîna. Hai, na-ţi o bucată!

Şi întinse prin fereastră o bucată de pîine neagră.

Băiatul îmbucă lacom şi porni mai departe, mestecînd din fugă.

Se însera. Mitea se furişă printre şuri şi grădinile de zarzavaturi către dumbrava Kisteniovka. Cum ajunse în faţa celor doi brazi de la marginea pădurii se opri, se uită în toate părţile şi scoase un şuier puternic şi întretăiat. Un şuierat uşor, prelung îi răspunse, cineva ieşi dintre arbori şi se apropie de el.

 

Capitolul XVII

Kirila Petrovici măsura salonul în lung şi-n lat, fluierîndu-şi marşul mai tare ca oricînd. Toată casa era în fierbere, slugile alergau, fetele se învîrteau, în grajduri vizitiii pregăteau careta. Norodul se înghesuia în curte. În faţa oglinzii din iatac, o cucoană înconjurată de slujnice o îmbrăca pe Maria Kirilovna, care stătea palidă şi nemişcată. Capul i se pleca îngreunat de nestemate; tresărea uşor de cîte ori o înţepa o mînă neîndemînatică, dar tăcea, uitîndu-se buimacă în oglindă.

— Mai aveţi mult? se auzi glasul lui Kirila Petrovici în uşă.

— Numai o clipă, răspunse cucoana. Maria Kirilovna, ridicaţi-vă, priviţi-vă, e totul bine?

Maria Kirilovna se sculă şi nu răspunse nimic. Se deschise uşa.

— Mireasa e gata, spuse cucoana către Kirila Petrovici. Porunciţi să tragă careta!

— Doamne ajută! Vino aici, Maşa, să te binecuvîntez! urmă el cu glas mişcat.

Biata fată i se aruncă la picioare, plîngînd.

— Tăticule, tăticule!… îngînă ea printre lacrimi, apoi glasul i se stinse.

Kirila Petrovici se grăbi s-o blagoslovească. O ridicară apoi şi o duseră în caretă aproape pe sus. Alături de ea se aşeză naşa, cu una dintre slujnice. Porniră spre biserică. Mirele aştepta. Ieşi s-o întîmpine pe Maria Kirilovna şi fu uimit de paloarea şi de faţa ei ciudată. Intrară împreună în biserica rece şi pustie. În urma lor uşile se încuiară.

Preotul ieşi din altar şi slujba începu îndată. Maria Kirilovna nu vedea nimic, nu auzea nimic; o muncea un singur gînd; îl aştepta pe Dubrovski încă din zori. N-o părăsise nădejdea nici o clipă, iar cînd preotul îi puse întrebarea obişnuită, ea se înfioră şi îi veni rău, dar tot mai tărăgăna, tot mai aştepta. Preotul rosti cuvintele hotărîtoare, fără să-i mai aştepte răspunsul.

Slujba se sfîrşi. Ea simţi sărutul rece al soţului pe care nu-l iubea, auzi urările vesele ale celor de faţă şi tot nu-i venea să creadă că viaţa îi era încătuşată pe vecie şi că Dubrovski nu-i sărise într-ajutor.

Prinţul îi vorbi cu duioşie, dar ea nu pricepu nimic. Ieşiră din biserică. În pridvor se înghesuiau ţăranii din Pokrovskoe. Ea îşi roti privirea asupra lor, apoi căzu din nou în aceeaşi toropeală.

Se urcară în caretă şi porniră spre Arbatovo. Kirila Petrovici o luase înainte, ca să-i întîmpine. Cum se văzu singur cu tînăra lui soţie, prinţul nu fu deloc stingherit de înfăţişarea ei rece. N-o plictisi însă cu întrebări mieroase sau cu mărturisiri caraghioase. Cuvintele îi erau simple şi nu cereau răspuns.

Făcură astfel vreo zece verste. Caii mergeau pe hîrtoapele drumului de ţară şi careta cu arcuri englezeşti nu-i hurduca.

Deodată se auziră în urma lor tropote de cai şi strigăte. Careta se opri. Fu înconjurată de o ceată înarmată şi un om mascat deschise uşa din partea unde se afla tînăra prinţesă; el glăsui:

— Coboară! Eşti liberă!

— Ce înseamnă asta? strigă prinţul Vereiski. Cine eşti?

— E Dubrovski, spuse prinţesa.

Prinţul nu-şi pierdu cumpătul; scoase un pistol din buzunar şi trase asupra haiducului mascat. Prinţesa dădu un ţipăt şi îşi ascunse faţa în mîini. Dubrovski fu rănit la umăr, îi curgea sînge. Fără să piardă o clipă, prinţul scoase al doilea pistol, dar nu mai avu timp să tragă, căci portiera se deschise şi cîteva braţe vînjoase îl smuciră afară din caretă şi îi smulseră pistolul din mîini. Mai multe cuţite îi luciră deasupra capului.

— Nu-l atingeţi! strigă Dubrovski, şi înfricoşătorii lui tovarăşi se dădură la o parte. Eşti liberă! urmă Dubrovski către palida prinţesă.

— Nu, răspunse ea. E prea tîrziu! Sînt măritată, sînt soţia prinţului Vereiski.

— Cum?! strigă deznădăjduit Dubrovski. Nu se poate să fii soţia lui, ai fost silită, altfel n-ai fi primit niciodată…

— Am primit, am jurat, rosti ea cu tărie. Prinţul e soţul meu! Porunceşte să-i dea drumul şi lasă-mă cu el! Nu te-am înşelat! Te-am aşteptat pînă în cea din urma clipă… dar acum îţi spun că e prea tîrziu! Lasă-ne să ne vedem de drum!

Dubrovski nu mai auzea nimic. Durerea pricinuită de rană şi puternicele frămîntări sufleteşti îl istoviră. Se prăbuşi lîngă roţi. Haiducii îl înconjurară. Mai avu timp să le spună cîteva vorbe. Îl aşezară pe cal; doi îl susţineau, iar al treilea luă căpăstrul.

Astfel plecară cu toţii, părăsind careta în drum, lăsînd oamenii legaţi şi caii deshămaţi, dar fără să fi jefuit, fără să fi vărsat o singură picătură de sînge, spre a răzbuna sîngele căpeteniei.

 

Capitolul XVIII

Într-un luminiş îngust dintr-un fund de codru, se ridica o mică cetăţuie, alcătuită dintr-un val şi împrejmuită cu şanţ; înlăuntru se aflau mai multe colibe şi bordeie.

O ceată de oameni, pe care după veşmintele pestriţe şi după arme îi puteai recunoaşte uşor că sînt haiduci, şedeau cu capul gol în jurul unui ceaun şi mîncau.

Pe metereze, alături de un tun mic, un străjer veghea; stătea cu picioarele încrucişate şi-şi peticea o anumită parte a hainelor. Mînuia acul cu dibăcie, ca un meşter croitor, şi se uita mereu în toate părţile.

Deşi urciorul trecuse de mai multe ori din mînă în mînă, printre ei domnea o linişte ciudată. După ce haiducii prînziră, se ridicară unul cîte unul, se închinară şi se răspîndiră care prin pădure, care prin colibe, sau se culcară, să tragă un pui de somn, după obiceiul rusesc.

Străjerul îşi sfîrşi treaba, îşi scutură zdreanţa, privi cu mulţumire peticul, înfipse acul în mînecă, se aşeză călare pe tun şi începu să cînte cît îl ţinea gura, un cîntec străvechi şi trist:

Nu fremăta, dumbravă verde, mamă,

Lasă să-mi depăn gîndul greu şi-amar…

Uşa unei colibe se deschise şi în prag ieşi o bătrînă dichisită cu scufiţă albă şi curat îmbrăcată.

— Ia mai taci, Stiopka! îi strigă ea supărată. Boierul se odihneşte şi tu răcneşti cît te ţine gura. N-aveţi milă, nici ruşine.

— Iartă-mă, Egorovna! o rugă Stiopka. N-am să mai cînt, ca să se poată odihni boierul nostru şi să se lecuiască,

Bătrîna dispăru şi Stiopka porni să se plimbe pe val.

În coliba de unde ieşise bătrînica zăcea Dubrovski rănit, pe un pat de campanie, după un paravan. În faţă, pe o măsuţă, i se aflau pistoalele, iar sabia îi atîrna de căpătîi. Încăperea era împodobită cu covoare preţioase, iar într-un colţ se găsea o toaletă de argint cu oglindă. Dubrovski avea în mînă o carte deschisă, dar îşi ţinea pleoapele lăsate, şi bătrîna, care-l privea din cînd în cînd de după paravan, nu putea şti dacă dormea sau era numai dus pe gînduri.

Deodată, Dubrovski tresări… se dădea alarma prin cetăţuie. Stiopka îşi vîrî capul pe fereastră:

— Taică Vladimir Andreevici, strigă el, ai noştri vestesc că ni s-a dat de urmă!

Dubrovski sări din pat, îşi luă armele şi ieşi din colibă. Haiducii se adunau în curte, cu zgomot. Cînd îl văzură pe Dubrovski, amuţiră.

— Sînteţi toţi aici?

— Toţi, afară de străjeri!

— Gata, la locurile voastre! porunci Dubrovski, şi toţi fugiră spre locurile rînduite.

Atunci, trei străjeri se apropiară de poartă în grabă. Dubrovski le ieşi în întîmpinare.

— Ce-i?

— În pădure sînt soldaţi, ne împresoară.

Dubrovski porunci să se închidă porţile şi se duse să cerceteze tunul. Din pădure se auzi apropiindu-se zvon de glasuri. Haiducii aşteptau tăcuţi.

Deodată se iviră vreo trei-patru soldaţi, dar se retraseră numaidecît, vestindu-şi tovarăşii prin focuri de armă.

— Pregătiţi-vă de luptă! porunci Dubrovski.

Freamătul iscat în rîndurile haiducilor se potoli.

Curînd se desluşi zgomotul oştirii, printre arbori luciră puşti şi se arătară vreo sută cincizeci de soldaţi, care se năpustiră răcnind asupra cetăţii.

Dubrovski aprinse fitilul tunului. Lovitura nimeri în plin, zdrobind capul unui soldat şi rănindu-i pe ceilalţi doi. Printre năvălitori se iscă învălmăşeală, dar ofiţerul se năpusti înainte şi pătrunse în şanţ, urmat de soldaţi. Haiducii trăgeau asupra lor cu puşti, cu pistoale şi se apărau cu topoarele împotriva celor ce încercau, întărîtaţi, să se caţăre pe val. Vreo douăzeci de soldaţi căzură răniţi în şanţ. Se porni lupta piept la piept. Năvălitorii ajunseră pe val şi haiducii începură să dea înapoi. Dar Dubrovski se apropie de ofiţer, îi puse pistolul în piept şi trase. Acesta se prăbuşi cu faţa în jos. Cîţiva soldaţi îl ridicară pe braţe şi îl duseră în pădure. Ceilalţi, lipsiţi de căpetenie, se opriră. Haiducii, îmbărbătaţi, folosiră clipa de nehotărîre şi se năpustiră asupra lor, împingîndu-i în şanţ. Soldaţii o luară la fugă, iar haiducii se repeziră cu răcnete în urmărirea lor. Izbînda era deplină.

Bizuindu-se pe risipirea vrăjmaşilor, Dubrovski îşi opri oamenii, închise cetăţuia, porunci să fie adunaţi răniţii şi întări paza, neîngăduind nimănui să iasă.

Ultimele întîmplări puseră serios pe gînduri ocîrmuirea asupra îndrăzneţelor isprăvi ale lui Dubrovski. Iscodiră locul ascunzătorii şi trimiseră împotriva lui o poteră întărită, cu porunca de a-l aduce viu sau mort.

Fură prinşi cîţiva din ceata lui şi de la ei se află că Dubrovski nu se mai găsea printre haiduci.

La cîteva zile după bătălie, îşi strînsese tovarăşii, făcîndu-le cunoscută hotărîrea de a-i părăsi pentru totdeauna, sfătuindu-i să-şi schimbe şi ei felul de viaţă.

— V-aţi îmbogăţit toţi pe lîngă mine, fiecare dintre voi are zapise care îi îngăduie să ajungă, fără nici o teamă, în vreo gubernie îndepărtată, unde să-şi petreacă restul vieţii în tihnă, belşug şi muncă cinstită. Dar voi sînteţi nişte pungaşi şi mă tem că nu vă veţi lăsa de meserie.

După această cuvîntare îi părăsise, luîndu-l cu sine numai pe unul dintre ei. Nimeni nu ştia încotro s-a dus.

La început, mărturiile fură puse la îndoială, deoarece se ştia cîtă credinţă îi purtau haiducii şi se bănuia că spunînd aşa, ei încercau să-i înlesnească fuga.

Dar spusele au fost adeverite de urmări: vizitele groaznice, pîrjolurile şi jafurile încetară. Drumurile deveniră iar sigure şi se află şi pe alte căi că Dubrovski fugise peste hotare.

 

1. Subofiţer în armatele căzăceşti din Rusia ţaristă.

2. General rus, ucis în iulie 1812, în lupta de la Kleastiţî. Portretul lui, gravat post-mortem, a cunoscut o largă răspîndire în Rusia, în acea vreme.

3. Ce doreşte domnul (în fr., în orig.).

4. Vreau eu la dumneavoastră culcat (fr. incorect).

5. Domnule, cu plăcere! Binevoiţi a da ordinele cuvenite (în fr., în orig.).

6. În intenţia vorbitorului, cu sensul: De ce stingeţi (de la rusescul tuşiti – a stinge).

7. Vreau cu dumneavoastră vorbi (fr. incorect).

8. Ce este, ce este (în fr., în orig.).

9. În Rusia sec. XVIII-XIX, persoană cu ocupaţii intelectuale, provenind din medii nenobiliare.

10. Să vă spun drept, domnule ofiţer (în fr., în orig.).

11. Eroul romanului Rinaldo Rinaldini, căpetenie de haiduci, al scriitorului german Christian-August Vulpius (1762-1827).

12. Toată osteneala (în fr., în orig.).

13. Eroul principal al poemului romantic Konrad Wallenrod, de Adam Mickiewicz (1798-1855).