XXII

— Aşadar, tot eu sunt vinovat?

— Vina ta, Galilei, nu e numai aceea de a fi abjurat.

— Ce păcate îmi mai atribuie lumea?

— Nu te-ai opus în nici un fel filosofiei inchizitorilor. Nu le-ai opus nici o altă morală.

— Dar filosofia lor este rugul. Eu m-am împotrivit rugului.

— Dezvinovăţindu-te.

— Şi ce trebuia să fac?

— Să conteşti rugul ca mod de a gândi. Dacă Roma s-a umplut de cadavre în timpul lui Caligula, a fost pentru că ea a acceptat raţiunea crimei. Altfel, n-ar fi fost posibil ca un împărat să ceară senatorilor să-i sărute picioarele şi să-i aleagă calul consul. Nici ca el să închidă grânarele, decretând foamea obligatorie; sau, dintr-un capriciu, pentru că într-o zi nu-i plăcea cum îi stătea cuiva capul pe umeri, să omoare… Tuturor acestor orori ce le-a opus Roma?

— Caligula a fost înjunghiat.

— Crima nu ţine locul unei morale cu ajutorul căreia să poţi lupta, real, împotriva altor crime.

— Eu nu ştiu să lupt împotriva crimei. Nu suport sângele.

— Dar trebuie să suporţi adevărul. Şi consecinţele adevărului, Galilei.

— A câta oară să-ţi spun că prefer adevărurile care mă ajută să trăiesc? Aşa mă simt împăcat cu lumea.

— Cu lumea, Galilei, dar nu cu cei a căror gândire ucide.

— După ce omenirea l-a descoperit pe Dumnezeu, a răstignit un om ca să-i dea o morală cerului.

— Nu la cer mă gândeam, ci la faptul că orice inchiziţie reprezintă o anomalie căreia trebuie să-i opunem o idee, un adevăr, nu numai singurătatea.

— Nu pot să cred că adevărul ne învaţă, exclusiv, să suferim. Câtă vreme trăiesc şi sunt în stare să urăsc rugurile, voi socoti că am făcut ceea ce era necesar.

— Nu era numai viaţa ta în balanţă acolo. N-ar trebui să neglijezi asta.

— Dar numai viaţa mea era în pericol… Dovadă ce am ajuns să visez… Un individ care avea un cap lunguieţ, pe care şi-l legăna mereu deasupra mesei, a început să râdă cu sughiţuri… „Bine, Galilei, abjură şi vei fi liber…“ După câteva clipe, probabil abjurasem, eram în stradă. Şi, tot mergând eu, m-am izbit de un zid. Am luat-o de-a lungul lui şi am nimerit afară din cetate, într-un pustiu, unde m-am culcat, ca să-mi treacă sila. Când m-am trezit, soarele dogorea nemilos şi tot trupul meu ardea ca o rană. M-am sculat şi am vrut să pornesc spre colinele care se vedeau în zare, dar m-am izbit de acelaşi zid. Am mers până mi-am însângerat picioarele prin nisipul fierbinte, uitându-mă la măslinii şi chiparoşii care se clătinau umbroşi, dincolo de zid, şi, deodată, am observat că acest zid se înălţa puţin înaintea mea, pe unde mergeam eu. Sclavi cu trupurile scăldate de sudoare îl ridicau, biciuiţi tot timpul de inchizitorii care mă judecaseră. Cel cu capul lunguieţ mi-a strigat peste zid: „Nu mai alerga, Galilei. Până să ajungi tu la capătul zidului, întreg pământul va fi încercuit. Dar noi te lăsăm liber, nu vei fi închis între aceste ziduri“. Şi iarăşi începu să râdă cu sughiţuri, după care i-am auzit din nou glasul: „Nu eşti curios, Galilei, să ştii ce cântă sclavii care ridică în calea ta acest zid?“. Într-adevăr, se auzea un cântec trist, pe care-l crezusem un geamăt al vântului. Nu cântau decât aceleaşi cuvinte, repetate ca o obsesie, într-un fel chinuit şi monoton: „Pământul nu se învârteşte, Pământul nu se învârteşte“… Apoi au tăcut. „Gata, Galilei, am auzit vocea ascuţită a inchizitorului, acum zidul a fost închis. De-acum nu te va mai tulbura nimeni în deşertul tău…“

— Am avut dreptate, deci, scopul Inchiziţiei nu era neapărat acela de a te omorî, ci să rămâi singur…