XXVIII

— Am vorbit despre Nero şi m-am visat Nero.

— Ai şi ucis, Galilei?

— Le ţineam un discurs romanilor, înainte de a da foc Romei. Ei mă ascultau împietriţi. „Mă uit cu scârbă la voi ca la nişte şobolani şi mă gândesc cum veţi arde peste câteva ceasuri, după ce voi incendia Roma. Nu încercaţi să scăpaţi. Am pus străji la marginea cetăţii şi cine va încerca să iasă va fi jupuit de viu. Vreau să vă văd pe toţi ca pe nişte miei puşi la frigare. Meritaţi asta. Şi în zadar încercaţi să vă guduraţi la picioarele mele. Vă cunosc. N-aveţi curajul nici măcar să vă uitaţi în ochii mei de teamă să nu vă citesc gândurile. Dacă aţi fi încercat să mă ucideţi, v-aş fi prins şi v-aş fi condamnat la moarte, dar, cel puţin, v-aş fi respectat. Şi, cu o clipă înainte de a vă arunca fiarelor sau chiar în clipa când aţi fi fost sfâşiaţi în arenă şi sângele vostru ar fi udat nisipul, v-aş fi iertat. Aşa, veţi muri dispreţuiţi. Nu meritaţi decât dispreţ. De aceea, după ce Roma va arde până la temelii, voi porunci să fie adunată cenuşa şi aruncată în Tibru, ca un lucru ruşinos. Nici măcar cenuşa nu merită să rămână după voi.“ Pe urmă, am decapitat statuile câtorva zei, aşezând pe ele chipul meu, şi am omorât nişte senatori, din plictiseală, zicând: „Cel mai puternic ucide. Şi, pentru că este cel mai puternic, nu spune: am ucis, ci: am învins“.

— Inchiziţia gândeşte la fel.

— Dimineaţa am rămas multă vreme cu ochii în tavan, întrebându-mă: ce mă aşteaptă în nopţile următoare?

— Poate că ţi-ai pierdut cu totul credinţa în oameni, Galilei.

— În unii oameni, da. Am băut până la fund paharul. Chiar dacă-mi vei spune din nou că am fost prudent cu viaţa mea…

— Ştiai, Galilei, că Ignaţiu de Loyola a râvnit întâi gloria militară? A fost rănit la picior de o schijă de tun. Şi, în loc să fie cavaler castilian, a devenit cavaler al lui Christos. Era unica armată în care se putea înrola chiar şi şchiop.

— Şi ce demonstrează asta?

— Că pentru unii, realmente, pământul nu se învârteşte.