XXXVIII

— Uneori, mi se întâmplă, închizând ochii, să cred că timpul se naşte din comparaţii. Vântul foşneşte prin chiparoşi, undeva cade un fruct, se aude un strigăt, un tunet care anunţă ploaia, după aceea un ţipăt de pasăre… zgomote pe care le-am auzit de nenumărate ori, asemănătoare şi totuşi diferite. Căci acum le aud altfel. Ţi-l poţi imagina pe Oedip tânăr, bântuit de melancolii? Tânăr, trebuie să fie rege… Când eram copil am stat la pândă, cu alţi copii, urmărind cum fura un urs tânăr pui de mistreţ. În clipa când auzea grohăitul scroafei, se căţăra pe trunchiul unui copac înclinat, din apropiere, prinzându-se cu ghearele de bureţii crescuţi din scoarţă. Cineva a avut ideea, într-o zi, să taie bureţii, pe trei sferturi dedesubt. După aceea, ne-am aşezat iar la pândă, aşteptând să-şi reia ursul jocul. Isprava noastră a sfârşit în ceva bestial. Bureţii s-au rupt sub labele ursului, acesta s-a prăbuşit şi scroafa şi-a înfipt colţii în burta lui, umplând iarba de sânge. Dar abia acum mă îngrozeşte scena. De altfel, uitasem de ea.

— Poate, compasiunea se învaţă.

— Nu sunt deloc sigur. Am trecut odată printr-o localitate unde doctorul fusese găsit spânzurat de un copac, în pădure. Era însurat cu o femeie pe care o ura. Căsătorie din interes, mi s-a spus. Când se îmbăta, îi tremurau mâinile, cădea în nesimţire şi urina pe el. Asemenea oameni nu se sinucid, pretind unii. Ce-l împinsese totuşi pe acel doctor să se spânzure? Poate îl uzaseră alcoolul şi ura. Poate, altceva făcuse să se rupă o coardă în sufletul lui. Niciodată nu mi s-a părut mai tulbure misterul morţii. M-a izbit, însă, că nimeni nu-l compătimea pe sinucigaş. Îl învinovăţeau că n-a procedat ca un bun creştin, spânzurându-se, şi n-au îngăduit să fie înmormântat în cimitir. Nu-şi puneau problema că, poate, omul acela nu mai suportase ceva şi nu găsise altă soluţie.

— Pentru a trăi bine, îţi trebuie un motiv sau o frânghie, zicea Diogene Cinicul. Tu ce părere ai?

— Altădată, n-aş fi şovăit să spun: trebuie să păstrezi „motivul“ şi să arunci „frânghia“. Acum, sunt mai aproape de o vorbă a lui Seneca: „Socot laş pe acela care moare pentru a nu suferi şi prost pe acela care trăieşte pentru a suferi“. Am trecut, chiar, printr-un moment de criză. Tocmai îmi isprăvisem penitenţa şi ieşisem să mă plimb. Eram ameţit de lumina de pe străzi. Jinduisem după ea îndelung, uitându-mă la amiază, din spatele draperiilor, la ciotul unui pin uscat pe care-l năpădeau urzicile. Văzând că trecătorii se fereau de mine, am avut o presimţire rea. Se uitau în altă parte când treceam pe lângă ei. Am răsuflat uşurat, de aceea, în clipa în care am zărit un fost discipol. M-am îndreptat, bucuros, spre el, să-l îmbrăţişez. Numai că, spre uluirea mea, el s-a grăbit să traverseze strada. Am tras o înjurătură şi m-am întors acasă scârbit. Mi se îmbulzeau prin cap numai gânduri care-mi sfârtecau creierul. Făcusem penitenţă, recitând, conştiincios, cei şapte psalmi obligatorii, sub ochii reci ai unei supraveghetoare, dar să fac penitenţă şi după aceea, pentru că oamenii erau laşi, mi se părea prea mult. În acele momente de furie, eram în stare de un gest care să cadă ca o palmă peste obrajii contemporanilor mei. Pe urmă, am preferat să mă încarc cu otravă şi să trec prin tristeţi crâncene, când îmi venea să le cer iertare iezuiţilor de care-mi bătusem joc.

— Îi condamni pe cei care se sinucid?

— Nu. Nu-i condamn şi nu-i aprob. Pur şi simplu, nu-i înţeleg. Tot ce pot să spun e că, probabil, şi instinctul vital se uzează. Dar, dacă vrei să studiezi problema sinuciderii, nu eu sunt cel mai nimerit profesor. Eu am avut posibilitatea s-o fac, într-un mod eroic, refuzând să abjur. Şi nu m-am folosit de ea.

— Totuşi, această fugă de lume seamănă cu o sinucidere.

— Oamenii nu mai au ce să-mi ofere. Dar gândul morţii a rămas un fel de zid rece, de care nu pot să mă apropii fără să mă dau înapoi speriat.