IV

— Şi cam asta păţesc în fiecare noapte. Dar, în fiecare dimineaţă, sunt recunoscător că exist. Chiar bătrân, cum sunt, cu ochii slăbiţi, îmi place să văd cum se luminează cerul dimineaţa şi cum străluceşte roua pe chiparoşi când răsare soarele. E ceva sfâşietor de frumos în felul cum încep dimineţile pe aceste coline şi nu mă satur să mă bucur de tot ce, altfel, aş fi pierdut. Orice exaltă viaţa mă îndepărtează de rug.

— Eşti fericit că ai scăpat, asta e tot.

— Sunt fericit că trăiesc.

— Dar ai abjurat un adevăr.

— Am destul timp să răspândesc în lume acest adevăr, din moment ce sunt viu. Şi nu văd de ce mi-ar fi ruşine să recunosc că mi-e, cu adevărat, frică de moarte şi că iubesc cerurile acestea de vară atât de mult încât mă tem să le pierd… De fapt, în loc de „frică“ ar trebui să vorbesc despre „iubire“. Atunci totul ar deveni, poate, mai limpede sau, cel puţin, vei înţelege că-ţi vorbesc fără urmă de ipocrizie. În fiecare clipă pământul ne spune acelaşi lucru, că moartea e lipsită de duioşie. Şi, dacă reuşim să pricepem acest limbaj, rugurile n-au niciodată dreptate.

— E ciudat să te aud, tocmai acum, vorbind despre fericire.

— De ce ţi se pare ciudat? Pentru Epicur fericirea era să fii ca pietrele, insensibil la suferinţă. Eu, dimpotrivă, sunt convins că fericirea cere un suflet în stare să iubească şi obiectele şi lumina.

— Ai uitat, iarăşi, adevărul.

— Dar obiectele şi lumina nu sunt pline de adevăr? Priveşte mai atent aceste pietre, rămase dintr-o mânăstire părăsită, peste care se ridică iarba. În faţa lor, eu am un sentiment „eretic“, deoarece nu pot urî iarba care le îngroapă.

— Iubirea ta e, mai degrabă, recunoştinţă.

— Da, sunt recunoscător că exist şi disperat că va veni o vară în care nu voi mai putea să urmăresc cum înnegreşte lumina chiparoşii la amiază, nu e firesc la vârsta mea? Mă doare tot ce iubesc acum, pentru că presimt în orice frumuseţe sfârşitul, dar poate că aşa arată adevărata iubire. Bucură-te de acest dar vremelnic, strigă o voce în mine. Căci nu există decât daruri vremelnice. De unde venim? Unde ne ducem? Nu ne ducem nicăieri. Totul este aici. Ce se întâmplă aici. Când i-am spus asta Anei, mi-a vorbit iar de Alexandru cel Mare…

— Alexandru cel Mare?

— Mereu îmi vorbeşte de el şi simte nevoia să povestească despre nisipurile Orientului… Poate că de acolo vine… De data aceasta, însă, nu vedeam nici o legătură cu vorbele mele. „De ce-mi pomeneşti de Alexandru?“, am întrebat-o. „Pentru că aşa cum el purta într-o lădiţă de aur Iliada, tu porţi în tine teama. El a vrut să cucerească lumea fiind gelos pe Ahile, tu vrei s-o cucereşti împotriva a ceea ce duci cu tine.“ „Eu nu vreau să cuceresc nimic. Vreau numai să trăiesc ca un om normal“, i-am zis. „Atunci de ce ai nevoie de mine şi de chiparoşi?“ I-am simţit părul vegetal atingându-mi obrazul. Şi i-am dat un răspuns cam aiurea: „Pentru că tu eşti blândă“. O vreme am tăcut amândoi. Apoi, cu aceeaşi voce, puţin răguşită şi monotonă ca foşnetul chiparoşilor, ea a murmurat, fără nici o legătură cu ce discutasem înainte: „O iubire poate fi risipită în lucruri fără valoare“. „Nimic nu e fără valoare din ce iubeşti“, am contrazis-o, şi, după ce am văzut-o plecând fără să spună nimic, m-am întrebat dacă nu cumva am fost necuviincios.

— Nu cumva te-ai îndrăgostit?

— De cine?

— De ea.

— Doamne, ce-ţi trece prin minte… Ana e întocmai ca vântul. Şi n-ai înţeles că iubirea e pentru mine ceea ce se opune spaimelor? Ajunge să văd cerul, chiparoşii, iarba însorită, şi simt în mine o pasiune amară. Tot ce nu voi atinge acum voi fi pierdut pentru totdeauna. Singurele paradisuri reale sunt cele pe care le-am cutreierat, unde am iubit şi am fost recunoscători, iată la ce mă gândesc în fiecare dimineaţă când lumina curge pe coaja chiparoşilor.

— Crezi că ajunge să întinzi mâna spre fericire, Galilei? Şi că ea va fi acolo unde mâna ta se va întinde s-o atingă?

— Dar va fi acolo unde voi fi în stare să cred fără rezerve în ea. Pentru că vreau să-mi imaginez liniştea într-un mod care să depindă de nevoile mele. Trebuie să vină, poate, o vârstă sau un prilej când toate acestea se limpezesc, dar acum ştiu că tot ce-mi spun aceste coline, vara, nu m-ar fi putut învăţa nimeni. Lumea mea e o lume fără sfinţi.

— Şi chiar fără eroi.