Truro arăta ca de obicei joia dimineața, doar că un pic mai murdar decât în majoritatea zilelor din cauza târgului de vite din după-amiaza precedentă. Îl lăsară pe Bartle în centrul orașului și o luară pe jos, călcând cu grijă pe pietre, prin noroi și printre gunoaie.
Nu se vedea nici urmă de siluetă îndesată cu o haină albastră și fireturi, așa că intrară în mica prăvălie de haine. În dimineața asta Demelza era neobișnuit de mofturoasă și nehotărâtă; dar, cu răbdare, Verity o convinse să aleagă un material verde-închis care să se potrivească cu celelalte haine pe care le avea și care-i venea grozav și la culoarea tenului.
Când terminară cu toate, Demelza întrebă cât e ceasul. Croitoreasa se duse să vadă, și zise că e amiază. Ei bine... ea făcuse ce-i stătea ei în putere. Nu putea să facă mai mult. Fără îndoială că greșise data, iar el era încă pe mare.
Clopoțelul din prăvălie sună zgomotos, și ei îi sări inima din piept. Nu era însă decât un paj negru, un puști, care întrebă dacă era gata boneta preacinstitei doamne Maria Agar.
Demelza își mai făcu de lucru cu niște panglici de mătase, dar Verity era nerăbdătoare să-și facă și ea cumpărăturile. Aranjaseră să ia masa la Joan Pascoe, un chin pe care Demelza nu-l aștepta cu entuziasm, iar după aceea nu prea mai aveau timp de cumpărături.
Când ieșiră din prăvălie, pe strada îngustă era mai multă lume. O căruță trasă de boi descărca bere la o cârciumă din apropiere. Vreo zece–doisprezece puști subdezvoltați, desculți și murdari, îmbrăcați cu paltoane bărbătești vechi tăiate și legate cu sfoară în talie, se zbenguiau gălăgioși într-un morman de gunoaie. În capul străzii, spre West Bridge, un negustor respectabil alunecase și căzuse în noroi, și doi cerșetori îl ajutau să se ridice. Mai erau pe stradă vreo duzină de femei care făceau cumpărăturile, majoritatea cu saboți și ținându-și fustele prinse de mână ca să nu se murdărească.
― Domnișoară Verity, se auzi o voce în urma lor.
„O, Dumnezeule, în sfârșit“, se gândi Demelza.
Verity se întoarse. De la călărie și cumpărături, obrajii îi erau ușor îmbujorați, ceea ce nu se întâmpla în mod obișnuit. Dar când se uită în ochii lui Andrew Blamey, culoarea îi dispăru cu totul de pe frunte, buze, de pe gât; numai albastrul cenușiu al ochilor se mai vedea pe chipul cadaveric.
Demelza o apucă de braț.
― Domnișoară Verity, doamnă. O clipă Blamey o privi pe Demelza. Și ochii lui erau mai albaștri, ca și când gheața s-ar fi topit. Ani în șir am îndrăznit să sper, dar norocul nu mi-a ieșit în cale. În ultimul timp începusem să-mi pierd orice speranță că într-o bună zi...
― Domnule căpitan Blamey, dați-mi voie să v-o prezint pe verișoara mea, doamna Demelza Poldark, soția lui Ross, spuse Verity a cărei voce era parcă la mii de kilometri depărtare.
― Sunt onorat, doamnă.
― Asemenea, domnule.
― Faceți cumpărături? întrebă Blamey. Aveți ceva aranjat pentru următoarea oră? Mi-ar face mai multă plăcere decât aș putea să spun, dacă...
Demelza observă cum chipul lui Verity prinde încet din nou viață. Și odată cu ea reveneau toate reticențele ultimilor ani.
― Nu cred, spuse ea, că poate ieși ceva bun din întâlnirea noastră, domnule căpitan Blamey. Nu vă port ranchiună în sufletul meu... Dar după atâta timp e mai bine să nu reînnodăm relația, să nu ne închipuim nimic, să... nu căutăm nimic...
― Dezaprob ce spuneți cu toată puterea. Întâlnirea aceasta este o întâmplare fericită. Îmi dă speranța că măcar prieteni putem fi, când pierdusem orice speranță. Dacă ați vrea...
Verity clătină din cap și spuse:
― S-a terminat, Andrew. A fost cu ani întregi în urmă. Iartă-mă, dar avem multe de făcut în această dimineață. Îți urăm o zi frumoasă.
Făcu o mișcare ca pentru a porni, dar Demelza nu se clinti.
― Te rog, nu-ți face probleme pentru mine, dragă verișoară. Pot să mă duc singură la cumpărături, zău așa! Dacă... dacă prietenul tău vrea să vorbească cu tine, politețea îți cere să accepți.
― Nu, doamnă, trebuie să veniți și dumneavoastră, spuse marinarul, ca să nu se nască bârfe. Verity, din întâmplare, am o cameră la han. Am putea să mergem acolo, să bem o cafea sau un tonic, ceva întăritor. În amintirea timpurilor de demult...
Verity își desprinse furioasă brațul din mâna Demelzei.
― Nu! Am spus nu, strigă nestăpânit.
Se răsuci și o porni grăbită spre West Bridge. Demelza îi aruncă o privire disperată lui Blamey, apoi se duse după ea. Era furioasă pe Verity, dar când o ajunse din urmă și o luă din nou de braț, încetinind pasul, își dădu seama că Andrew fusese pregătit pentru această întâlnire, în timp ce Verity nu fusese. Sentimentele lui Verity erau aceleași cu ale lui Blamey în dimineața când se dusese să-l vadă la Falmouth: frica de o rană veche și o pornire aprigă de a nu fi rănită din nou. Se învinovăți că n-o avertizase pe Verity. Dar cum ar fi putut s-o facă, când Verity...
Îi ajungeau la urechi tot felul de zgomote și strigăte, și în starea ei actuală de supărare și confuzie, ajunse să le lege pe toate de Blamey.
― A rămas mult în urmă, spuse. Nu trebuie să ne mai grăbim. Oh, Verity, ar fi fost bine dacă ai fi vrut să asculți ce are de spus. Zău că da.
Verity își ferea privirea. Stătea să izbucnească în plâns, își simțea lacrimile în gât, doar ochii ei rămâneau uscați. Aproape ajunsese la pod și încercă să-și facă loc să treacă, dar se văzu oprită de o mulțime mare de oameni care păreau că stau de vorbă și se uită în direcția din care venise ea. Demelza era în spatele ei.
Erau mineri, acum își dădea seama Demelza. Lângă West Bridge era un pâlc de case vechi ce se întindeau pe străduțe înguste ce formau un soi de piațetă. Minerii care veniseră pe River Street se îmbulzeau spre această piațetă, în grupuri compacte, înghiontindu-se, strigând și agitându-și armele. Se rătăciseră. Porniseră spre Coinagehall, unde se marca cuprul, dar în labirintul ăsta de străzi și ulițe se zăpăciseră. Vreo câțiva dintre ei și mai mulți trecători obișnuiți fuseseră împinși din spate și căzuseră în apă, în timp ce alții se luptau în noroiul alunecos să nu cadă și ei; vechiul pod de piatră era înțesat cu oameni care se luptau să-l traverseze. Demelza și Verity – două rămurele duse de șuvoiul de oameni – erau cât pe ce să ajungă în mijlocul vârtejului. Demelza se uită în urma ei și văzu alți oameni – mineri furioși, murdari de funingine și praf, venind într-o masă compactă dinspre Kenwyn Street. Erau prinse între două șuvoaie.
― Verity, privește!
― Intrați aici, auzi o voce, iar cineva o apucă de braț. Andrew Blamey le trase din stradă spre veranda unei case. Era un loc îngust, cât să încapă ei trei, dar sperau să fie în siguranță.
Cam fără voia ei, Verity îi urmă. Andrew o împinse pe Demelza în spatele lui și pe Verity o trase lângă el, protejând-o cu brațul sprijinit de ușă.
Primul val al mulțimii trecu de ei, strigând și agitându-și pumnii. Trecură pe lângă ei repede. După aceea însă simțiră impactul mulțimii de pe pod: viteza oamenilor încetini, așa cum se domolește șuvoiul de apă, umplând un canal îngust atunci când nu are pe unde să se scurgă. Grupul de mineri se mări: opt, zece, cincisprezece, douăzeci înșiruiți pe strada îngustă; câteva dintre femei începură să strige. Umpluseră Kenwyn Street: cât vedeai cu ochii, o hoardă cenușie de oameni trași la față. Bărbații erau striviți de zidurile caselor, gata parcă să le dărâme; geamurile ferestrelor se crăpaseră; Blamey se folosi de toată forța lui ca să ușureze presiunea asupra ușii.
Nimeni nu știa ce se petrece, dar primii sosiți păreau că și-au regăsit direcția, ceea ce făcu să mai scadă îmbulzeala dincolo de pod. Șuvoiul de oameni începu să se scurgă masiv pe pod. Presiunea scăzu, mulțimea se revărsă spre centrul orașului, mai întâi încet, apoi mai iute.
Curând văzură trecând pe lângă ei, cu poticneli, coloane de oameni zdrențăroși. Cei trei erau în siguranță.
Andrew lăsă brațul în jos.
― Te rog, Verity, mai gândește-te... Îi zări chipul. Oh, draga mea, te rog...
Ea îl împinse și trecu pe lângă el, repezindu-se în mulțime. Gestul ei fu atât de neașteptat și de necugetat, încât nici unul nu fu suficient de rapid să se ia după ea.
Blamey începu să strige peste capetele mulțimii care-i despărțea:
― Verity, Verity!
Demelza se luă după el.
Dar secunda aceea fu de ajuns ca să fie despărțiți de oameni; Blamey, care era mai puternic, își făcea loc cu greutate s-o ajungă pe Verity, și curând distanța dintre ei se mări, până când Demelza îl pierdu cu totul din vedere.
Demelza era mai înaltă decât media, dar în fața ei erau numai bărbați înalți, așa că degeaba împingea, își răsucea și își înălța capul încercând să se uite pe deasupra capetelor lor. Apoi, când ajunseră în porțiunea unde podul se îngusta, nu mai avea nici loc și nici forță să se uite după ceilalți; nu putea decât să se zbată și să se lupte să nu fie aruncată în râu. Din toate părțile era strivită de bărbați și femei, care loveau și înghionteau cu coatele și bâtele, care o smuceau; mulțimea aceea, ca un animal uriaș o sufoca, iar ea nu putea face nimic. Din când în când, asudați, se opreau, strigând și blestemând; apoi, într-o tăcere amenințătoare, se buluceau de colo-colo. De mai multe ori fu luată pe sus, înaintând fără să mai atingă pământul, alteori se împiedică și fu nevoită să se agațe de cei de lângă ea ca să nu fie călcată în picioare. Foarte aproape de ea, o femeie căzu și fu călcată în picioare de mulțime. Apoi o alta leșină, dar fu ridicată și târâtă deoparte de un bărbat din apropierea ei. În depărtare, se auzeau țipete, pleoscăitul apei, zgomot de bâte care se ciocnesc.
Nici măcar dincolo de pod nu se putea ieși, căci străduța era foarte îngustă.
Cum se apropia de țintă, mulțimea devenea mai furioasă, iar mânia ei făcea până și aerul să se reverse în valuri uriașe de pară și violență. În fața ochilor Demelzei dansau lumini și pete, și se lupta cu ceilalți să supraviețuiască. În cele din urmă, ieșiră din îmbulzeala cea mai mare, iar gloata rărită se îndrepta spre Coinagehall Street. Oamenii se duceau spre depozitele mari de cereale de lângă port.
Deodată îl văzu pe căpitanul Blamey – era departe, în dreapta ei. Se redresă și încercă să-și croiască drum spre el.
Presiunea mulțimii se înteți iar, împingând-o înainte, apoi, încet, oprind-o în loc. Era înconjurată de mineri furioși și asudați și de nevestele lor. Veșmintele ei elegante erau prea bătătoare la ochi.
În fața ușilor masive ale primului depozit se adunaseră cetățeni ai orașului și târgoveți ca să apere dreptul la proprietate. Judecătorul de pace, un bărbat gras, îmbrăcat auster, se cocoțase pe un zid de unde striga, fără ca glasul lui să se audă peste zgomotul crescând al mulțimii furioase. În spatele lui erau un negustor, cel care deținea depozitul, un bărbat corpolent care clipea tot timpul, și doi sau trei consilieri comunali. Nu era nici un soldat prin jur; autoritățile fuseseră luate prin surprindere.
Demelza tocmai își făcea loc să ajungă unde era Blamey, când o zări pe Verity. O găsise. Erau în ușa unui grajd, unul lângă celălalt, și nu puteau să facă nici un pas din cauza mulțimii din jur.
Judecătorul de pace trecuse de la vorbe care făceau apel la logică la amenințări. Că se va face tot ce se va putea, dar asta nu însemna că toți cei care încălcaseră legea nu vor fi pedepsiți după lege. Le reaminti de tulburările de luna trecută din Redruth, când unul dintre protestatari fusese condamnat la moarte și mulți alții aruncați în închisoare.
Se auzeau strigăte „Rușine!“, „Cruzime!“ și „Ticăloși!“, „Nu vrem decât ce ni se cuvine!“, „Vrem grâu ca să putem trăi!“, „Vindeți-ne grâu la un preț decent și plecăm acasă în pace“, „Dați-ne un preț, domnule, un preț corect și acceptabil pentru niște oameni care mor de foame“.
Judecătorul de pace se întoarse și-i spuse ceva negustorului de lângă el.
Demelza își croi drum cu greutate printre doi mineri care o străfulgerară cu privirea pentru că-i deranjase. Ar fi vrut să strige, ca să-i atragă atenția lui Verity, dar se răzgândi.
Judecătorul de pace spuse:
― Domnul Sanson o să vă vândă grâul cu cincisprezece șilingi banița; e o concesie pentru bietele voastre familii nevoiașe. Credeți-mă, e o ofertă generoasă.
Se auzi un murmur de mânie și dezaprobare, dar înainte să apuce să zică ceva, un miner mic de stat se aplecă să se consulte cu cei din jur.
În cele din urmă Demelza ajunse lângă prietenii ei, de care o despărțeau însă un căruț și un grup de femei care ședeau în căruț, și ea nu știa cum ar putea să se apropie. N-o vedea nici Andrew, nici Verity, căci amândoi aveau privirile îndreptate spre ușile depozitului unde se duceau negocierile. Oricum, probabil că nu aveau cum s-o vadă cu tot ceea ce se întâmpla acolo.
― Opt șilingi. Vă plătim opt șilingi pe baniță. E tot ce putem să dăm, și așa abia o să ne ducem zilele.
Negustorul de cereale făcu un gest elocvent cu mâna înainte ca judecătorul de pace să se întoarcă spre el. Din mulțime răzbătu un vuiet plin de ostilitate, apoi în tăcerea care se lăsă, Demelza auzi vocea lui Andrew care vorbea încet și repede:
― ... ca să trăim, draga mea. Nu mi-am ispășit păcatele, n-am învățat nimic crezi în toți anii ăștia de singurătate? Dacă mai este sânge între noi care să ne despartă, s-a uscat de mult. Francis s-a schimbat, înțeleg asta, deși nu am vorbit cu el. Dar tu nu te-ai schimbat, nu în inima ta...
Se auzi un nou vuiet.
― Opt șilingi sau nimic, strigă un miner. Hotărâți-vă acum, domnule, dacă vreți să fie pace, căci noi nu mai putem da înapoi.
Verity își acoperi ochii cu mâna înmănușată.
― Oh, Andrew, ce pot să spun? O să trecem din nou prin toate astea... împăcare, despărțire, durere?
― Nu, iubita mea, îți jur! Nu vreau să ne mai despărțim niciodată...
Apoi vorbele se pierdură în vacarmul care acoperi refuzul încăpățânat al lui Sanson. Minerul cel scund coborî de pe stinghia pe care fusese cocoțat, smuls parcă de o mână nevăzută, și, ca un talaz, mulțimea se buluci înainte. Oamenii de pe treptele depozitului încercară se opună oarecare rezistență, dar erau precum frunzele în vânt. În doar câteva minute, minerii spărgeau lacătele de pe ușile depozitului cu bâtele, ușile fură deschise și ei năvăliră înăuntru.
Demelza se agăță de căruț ca să nu fie târâtă spre depozit, dar niște bărbați apucară căruțul ca să-l umple cu grâu, iar ea fu nevoită să-i dea drumul și să se lipească de ușa grajdului.
― Demelza! Verity o văzuse. Andrew, ajut-o! O s-o trântească la pământ.
Verity se agăță strâns de brațul Demelzei, ca și cum ea fusese cea care o abandonase. I se uscaseră lacrimile pe față, lăsând dâre dezagreabile. Părul ei negru și frumos era în dezordine, iar fusta sfâșiată. Părea nefericită, dar dureros de vie.
Cei care intraseră în depozit dădeau din mână-n mână saci cu grâu către cei care-i așteptau afară; pe stradă apăruseră deja catâri ce fuseseră ținuți ascunși, iar acum erau gata să fie încărcați cu prada. Depozitul atrăgea mulțimea la fel precum un șanț atrage apa, iar în jurul Demelzei și al lui Verity oamenii se răreau.
― Pe aici, spuse Blamey, acum e momentul. Mai târziu, când se va termina grâul, s-ar putea să înceapă să bea.
Le conduse înapoi în Coinagehall Street, unde nu mai erau mineri. Dar locuitorii orașului ieșiseră în număr mare; vorbeau agitați, discutau cum să împiedice jaful să se răspândească. Minerii veniseră în oraș, nemulțumiți pe drept cuvânt, dar dacă li se deschidea pofta, era posibil să nu mai vrea să plece.
― Unde vă sunt caii? întrebă Blamey.
― Urma să luăm masa la familia Pascoe.
― Vă sfătuiesc să amânați pentru altă zi.
― De ce? se miră Demelza. N-ați putea să ne însoțiți și dumneavoastră la masă acolo?
Tocmai ajunseseră în Middle Row, iar Blamey îi aruncă o privire.
― Nu, doamnă, nu pot. Chiar dacă banca se află într-o clădire solidă și ați fi în siguranță acolo, ați avea probleme mai târziu când ar urma să vă duceți călare spre casă. Probabil că atunci nu veți fi în siguranță pe stradă. Dacă vreți să luați masa cu familia Pascoe, fiți pregătite să rămâneți acolo peste noapte.
― O, nu pot! spuse Demelza. Julia o să aibă nevoie de mine, iar Prudie e așa de neîndemânatică...
― Andrew, spuse Verity, încetinind pasul. Lasă-ne aici! Dacă te vede Bartle, vestea că ne-am întâlnit va ajunge la urechile lui Francis, și ar putea crede că e vorba despre o... intenționată...
― Nu-i nimic dacă află, răspunse marinarul. S-ar putea să mai fie răzvrătiți pe aici și nu intenționez să vă las singure până nu veți fi în siguranță, departe de locul ăsta.
Bartle era în grajd, și în timp ce punea șeile pe cai, trimiseră vorbă printr-un mesager la familia Pascoe. Apoi încălecară și plecară.
Pe Pydar Street nu erau răsculați, dar oamenii ieșiseră din case și se uitau cu teamă în vale. Unii aveau bâte.
În vârful dealului, drumul era prea îngust ca să aibă loc toți trei călare, așa încât Demelza luă inițiativa: mai întâi îi spuse lui Bartle să o ia înainte să vadă dacă nu sunt răsculați sau pichete de mineri, apoi își îndemnă calul și-l ajunse din urmă.
Și așa, călăriră în tăcere până acasă, doi câte doi, sub cerul amenințător. Demelza încercă să facă un pic de conversație cu Bartle, și în același timp își ascuțea auzul să prindă ce se spune în urma lor. Nu reuși, dar nici nu prea avea ce să audă; câteva cuvinte spuse cu glas scăzut din când în când, primele semne de verdeață într-un deșert, după ploaie.