Jud și Prudie trebuiau să plece. Ross era de neclintit în această privință. Un tip înțelegător în multe privințe, ar fi tolerat multe de dragul loialității. Se obișnuise de multă vreme cu bețiile lui Jud, dar nu putea cu nici un preț să înghită calomniile și necinstea lui. În plus, trebuia să se gândească la copilă. Nu mai putea să le-o încredințeze să aibă grijă de ea niciodată.
Îi chemă la el a doua zi dimineață și le dădu o săptămână să plece. Prudie avea ochii plini de lacrimi, iar Jud era morocănos. Jud se gândea că mai reușise să-l convingă pe Ross să-l ierte și altă dată și că, într-o săptămână, avea să reușească iar. Dar de data asta greșea. Abia când își dădu seama, se impacientă cu adevărat. Cu două zile înainte de data la care trebuiau să plece, Demelza, căreia îi era milă de Prudie, îi dădu de înțeles că poate-l convinge pe Ross s-o țină pe ea, dacă se desparte de Jud; dar Prudie îi era credincioasă lui Jud, așa că alese să plece.
Prin urmare, plecară la timpul cuvenit, încărcați cu tot soiul de vechituri și catrafuse. Își găsiseră o cocioabă părăginită, jumătate colibă, jumătate șopron, care era prima casă de la marginea satului Grambler. Era o dărăpănătură mizerabilă, dar nu plăteau chirie și era lângă o cârciumă, ceea ce era convenabil.
Plecarea lor a produs o schimbare radicală, și fără ei Nampara părea o casă ciudată; așteptau tot timpul să audă lipăitul papucilor lui Prudie sau vocea aspră și înaltă, ca de tenor, a lui Jud plângându-se de câte ceva. Fuseseră niște servitori neglijenți, leneși și incompetenți, dar fuseseră acolo în miezul vieții lor, și li se simțea lipsa. Demelza se bucura că nu se duseseră prea departe, căci prietenia ei cu Prudie dura de prea multă vreme ca să se sfârșească în câteva zile.
Ross aduse în locul lor doi soți care se numeau John și Jane Gimlett, o pereche de rotofei în jur de vreo patruzeci de ani. Veniseră la Grambler cu vreo cinci sau șase ani în urmă, din nordul Cornwallului ca să-și găsească de muncă în partea de vest pe atunci încă prosperă, iar el se făcuse calfă de cizmar. Dar lucrurile nu merseseră bine, și amândoi munciseră mai mult de un an într-o topitorie de cositor. Păreau extrem de ageri, plini de entuziasm, competenți, curați, așezați din fire și respectuoși – toate calitățile pe care Jud și Prudie nu le aveau. Numai timpul urma să spună dacă așa aveau să rămână.
La două zile după scandalul cu beția lui Jud, Ross mai întâmpină ceva dificultăți cu personalul.
― Unde e Jinny în dimineața asta?
― A plecat, răspunse Demelza posomorâtă.
― A plecat?
― Aseară. Am vrut să-ți spun, dar te-ai întors foarte târziu. Nu pricep de ce.
― Ce-a zis?
― A zis că o să fie mai fericită având grijă de cei trei copii ai ei. Degeaba i-am spus că toată familia mamei ei o să rămână curând fără muncă, că n-a făcut decât să strângă din buze și să zică că vrea să plece.
― Oh, făcu Ross amestecând în cafea.
― Are legătură cu scandalul ăla de joi după-masă, spuse Demelza. Poate dacă aș fi știut despre ce e vorba, aș fi putut să fac ceva. Vreau să zic că ea nu era beată. Și atunci de ce să plece ea?
― Cred că știu eu de ce, răspunse Ross.
― Nu înțeleg de ce trebuie să fiu eu singura care să nu știe, Ross. Dacă știi, atunci ar trebui să-mi spui și mie.
― Îți mai amintești când am fost cu Jinny la Bodmin, ți-am spus că lumea o să vorbească? spuse Ross.
― Da.
― Ei bine, lumea vorbește, iar Jud repeta ce auzise când am ajuns eu acasă. Și la asta se mai adaugă tot felul de bârfe murdare din trecut. Este încă unul din motivele pentru care Jud trebuie să plece – nu numai din cauza Juliei.
― Aha, înțeleg, spuse Demelza.
După încă o clipă Ross spuse:
― Poate că Jinny nu știe că Jud pleacă. Când...
― Ba da, știe. I-a spus Prudie ieri.
― Păi atunci mă duc să vorbesc cu Zacky, asta dacă vrei să se întoarcă.
― Sigur că vreau.
― Oricum trebuie să mă întâlnesc cu Zacky. Vreau să-i propun ceva.
― O, asta o s-o mai înveselească pe doamna Zacky. N-am mai văzut-o niciodată așa nefericită. Despre ce e vorba?
― Avem nevoie de un agent care să se ocupe de cumpărarea de cupru în afacerea pe care o începem, cineva necunoscut în domeniu, care să lucreze pentru noi și să fie în lumina reflectoarelor. Cred că pot să aranjez asta pentru Zacky. Cum știi, nu e un miner obișnuit.
― Dar Mark Daniel?
― Ce-i cu el?
― Îți mai amintești că ți-am spus că Keren m-a întrebat dacă nu ai vreo slujbă mai bună pentru el?
― Mda. Dar el nu e bun, Demelza. Ne trebuie un om care să știe să scrie și să citească, să poată mânui banii cum trebuie. Și unul care să știe cum merg lucrurile pe aici. Zacky e singurul care ar putea fi acceptabil. În afară de asta, ne trebuie cineva în care să avem încredere deplină. Care să știe să țină un secret. Altminteri, ne-ar putea fi fatal. Sigur că mi-aș pune viața chezășie pentru Mark... dar nu mai e omul care a fost. Simt acest lucru. Oricât de serios ar fi el ca om, dacă are o nevastă nestatornică și-i este devotat, atunci chiar temeliile relației sunt afectate.
― Nu știu ce-ar zice Keren dacă te-ar auzi, spuse Demelza. Cred că nici prin cap nu i-ar trece că este o povară pentru Mark.
― Păi n-o să audă, așa că stai liniștită.
*
În timp ce ei vorbeau, Keren era cocoțată pe scară. Ploua de două zile, iar apa își găsise drum prin acoperișul de stuf al lui Mark. Ajunsese în bucătărie, apoi în camera de dormit, iar noaptea trecută se treziseră că le picură pe picioare.
Keren era furioasă. Sigur că Mark petrecuse mai tot timpul lui liber sus pe scară, în ploaie, dar după părerea ei, în cele două luni de când erau căsătoriți ar fi trebuit să petreacă mai mult timp să facă acoperișul impermeabil. În loc de asta, în fiecare zi ploioasă el făcuse câte ceva la casă pe dinăuntru, iar în fiecare zi frumoasă, fusese afară, în grădină.
Făcuse minuni acolo, cărase tone de piatră cu care construise un zid ce împrejmuia lotul de pământ. Zidul care era gata acum, era un soi de monument în cinstea energiei neobosite a acestui bărbat; în interiorul lui, era săpat, greblat, buruienile erau smulse și pământul pregătit pentru recolta viitoare. Iar într-un colț al grădinii, lângă casă, Mark construise un șopron aplecat ce ducea într-un spațiu închis, mai mic, unde spera să crească porci.
Căsătoria o dezamăgise. Felul în care făcea dragoste Mark era sincer, dar aspru, lipsit de romantism și delicatețe, iar conversația lui – când nu făceau dragoste – lipsea cu desăvârșire. Apoi mai erau și orele nesfârșite când era la mină, și schimbările săptămânale ale orelor de muncă: într-o săptămână mânca micul dejun la cinci dimineața, iar săptămâna următoare venea acasă să se culce la șase și jumătate, și atunci o trezea, dar nu voia să se scoale când se scula ea. Chiar și în schimbul în care se ducea la mină la două după-amiaza, rămânea toată seara singură. În primele zile, fusese cel mai plăcut, fiindcă venea acasă înainte de ora unsprezece, se dezbrăca, se spăla și se bărbierea, după care se băgau în pat amândoi. Dar noutatea se dusese, și de obicei găsea câte o scuză ca să evite mângâierile lui neîndemânatice. Totul era altfel acum decât atunci când jucase rolul din Mireasa morarului.
Acum, tocmai plecase în grabă, ca să ajungă la timp, iar ea avea în față nouă ore de omorât. Nu avusese timp să mute scara, așa că se gândi să încerce să repare ea acoperișul. Credea că, dacă te adaptezi la situație, rezolvi orice problemă. Găsi locul unde începuse el reparația și se duse cu grijă unde stuful era ud. Era o dimineață frumoasă, dar se anunța din nou ploaie. I-ar fi plăcut să-i vadă fața când va veni acasă diseară pe o ploaie torențială și va găsi uscat înăuntru.
De acolo de unde era acum, avea o priveliște foarte bună spre casa cu turn a doctorului Enys, și regreta că pomii din jurul ei nu-și pierdeau frunzele iarna. După întâlnirea aceea de la Nampara, îl mai zărise de vreo trei ori, dar nu schimbaseră nici o vorbă. Uneori se gândea că o să uite să vorbească, fiindcă prea puțin dintre vecinii din Mellin veneau în vizită, și atunci când veneau nu prea erau încurajați de primirea care li se făcea. Singura persoană cu care se împrietenise Keren era micuțul Charlie Baragwanath, care de obicei trecea pe la ea când se întorcea de la muncă.
De o vreme, Keren avea îndoieli dacă procedase înțelept când părăsise trupa de actori ca să-și îngroape viața aici. Din când în când își reamintea greutățile și dezamăgirile acelei vieți, doar ca să se liniștească; dar timpul le estompase. Nici chiar banii pe care sperase să-i găsească în noua ei viață nu erau deloc ce crezuse. Mark avea ceva bani și, într-un anume fel, era generos, dar obiceiurile de-o viață nu se puteau schimba într-o săptămână. Îi dădea o sumă de cheltuială, dar nu-i plăcea să vadă banul cheltuit mereu, risipit. Îi spusese răspicat lui Keren că punga lui nu e nelimitată, și odată golită punga, va fi nevoie de eforturi și economii la sânge ca s-o poată umple iar.
Probabil că, acum când mina Grambler se închidea, oricum nu era posibil s-o umple.
Se aplecă să mai pună și să fixeze mai bine o legătură de stuf, și în clipa aceea piciorul îi deveni nesigur. Începu să alunece încet de pe acoperiș.
*
― Păi, ce să zic, e mai mult decât drăguț din partea dumneavoastră, zise Zacky frecându-și barba scurtă și țepoasă. Nu pot să zic că n-aș vrea să încerc. Nevastă-mea o să fie bucuroasă când va afla că nu vom rămâne deloc fără bani. Dar n-aș putea să primesc atâția bani, nu de la început. Dați-mi doar cât câștigam și la mină, așa e drept și cinstit.
― Ca angajat al companiei trebuie să accepți cât ți se oferă, spuse Ross. O să am grijă să fii înștiințat când vom avea nevoie de dumneata. S-ar putea să fii nevoit să lipsești de câteva ori din schimbul de la mină, cam în ultima săptămână.
― Nu-i nici o problemă. Oricum nu mai am elanul de altădată. Dar nu știu ce vor face jumătate dintre ei în iarna asta.
― Ei, și acum aș vrea să vorbesc ceva cu Jinny, spuse Ross.
Zacky părea încurcat.
― E înăuntru cu maică-sa. Nu știu ce-a apucat-o, dar parcă face numai ce vrea ea. Nu ne mai înțelegem cu ea ca atunci când era nemăritată. Jinny! Jinny! Vino nițel! A venit un domn să te vadă.
Urmă o pauză lungă. În cele din urmă se deschise ușa și în pragul ei era Jinny, care însă nu ieși.
Ross se îndreptă spre ea. Nu se duse și Zacky; rămase să-i urmărească scărpinându-se în barbă cu buricul degetului mare.
― Domnule căpitan Ross, spuse Jinny, cu o plecăciune ușoară, fără însă să ridice ochii.
Ross nu o luă pe ocolite.
― Știu de ce ai plecat de la noi, Jinny, și am înțelegere pentru ce simți. Dar dacă te iei după vorbele lor, înseamnă că urmezi niște reguli stabilite de oameni rău-intenționați. Au reușit prin bețivanul de Jud Paynter să-mi întineze mie numele și ție reputația. Din cauza asta l-am dat afară. Tu ai face o greșeală dacă ai da atenție unor povești, făcându-le astfel să pară adevărate. Aș vrea să vii mâine, ca de obicei.
Ea își ridică privirea spre el.
― Ar fi mai bine să nu vin, domnule. Dacă umblă asemenea povești, cine știe unde o să se termine.
― Bârfele o să se termine acolo unde au început: în șanț.
Jinny era atât de îngrozitor de stânjenită, încât i se făcu milă de ea. O lăsă acolo și se întoarse la Zacky. Venise și nevastă-sa.
― Lăsați-o nițel singură, domnule, zise doamna Martin. Se dă ea pe brazdă. Zacky, nu lipsesc mult. Mă duc un pic până la Reath Cottage. A fost Bobbie pe aici și ne-a zis că nevasta lui Mark Daniel, Keren, a avut un accident.
― Ce s-a întâmplat?
― A alunecat de pe acoperiș. Și-a rupt un braț, și cine mai știe ce. Mă gândeam să mă duc să văd dacă pot s-o ajut. Nu că mi-ar fi foarte dragă fata asta, dar așa se cade între vecini, și Mark e în schimb la mină.
― E singură? întrebă Ross. Vin și eu cu tine, poate are nevoie de ceva.
― Nu-i nevoie, domnule. Bobbie zice că e doctorul Enys acolo.
Era acolo de douăzeci de minute. Printr-un mare noroc o auzise strigând și ajunsese primul la fața locului.
După șocul căderii, fusese pe jumătate leșinată câteva minute, iar atunci când își venise în simțiri, la fiecare mișcare a brațului aproape că leșina din nou.
Așa că șezuse acolo pentru ceea ce i se păruse o eternitate; o durea capul îngrozitor și avea gura uscată de la greață. Apoi doctorul auzise țipetele ei, trecuse peste șanț și venise în fugă.
Iar după aceea, deși avea dureri și suferea, se simțea alinată și fericită. O dusese în brațe în casă și o pusese pe pat, iar mâinile lui care-i pipăiau trupul iute și cu gesturi de profesionist îi păreau mâinile unui iubit nou, cu care se simțea bine.
― S-a rupt osul, spuse el. Glezna o să fie bine dacă vă odihniți. Acum însă trebuie să vă așez brațul la loc. O să vă doară, dar am să lucrez cât pot de repede.
― Dați-i drumul, replică ea privindu-l.
Avea în buzunar niște bandaje, iar printre uneltele de tâmplărie ale lui Mark găsi două bucățele de lemn pentru atele. Îi dădu să bea un brandy și-i așeză brațul la loc. Ea își mușcă buzele, dar nu scoase nici un sunet. I se umpluseră ochii de lacrimi care-i curgeau pe obraji, și când doctorul termină, și le șterse.
― Ați fost foarte curajoasă. Mai beți niște brandy, spuse el.
Ea luă o înghițitură, fiindcă era sticluța lui, și începu să se simtă mai bine. Auzind pași, doctorul se duse la ușă și-i spuse lui Bobbie Martin s-o cheme pe maică-sa. Îi luase mai puțin de o lună să afle că, dacă cineva din ținut avea nevoie de ajutor, o chema pe doamna Zacky, care deși avea doisprezece copii, nu șovăia să se ocupe de oricare dintre vecini.
După aceea se așeză pe pat și-i curăță celălalt cot și glezna, apoi o legă strâns. Pentru ea asta era fericire pură, iar el ar fi văzut acest lucru în ochii ei dacă nu ar fi avut privirea plecată spre ceea ce făcea. După ce termină, îi vorbi pe un ton care devenise din ce în ce mai sec și mai profesional în ultimele zece minute, sugerându-i să-l cheme pe soțul ei de la mină.
Dar ea era foarte hotărâtă să nu-l cheme, iar când în pragul ușii se iți figura lătăreață cu ochelarii pe nas a doamnei Zacky, o salută atât de drăgălaș, încât doamna Zacky se gândi că lumea din sat o judecase prea repede și prea aspru pe soția lui Mark.
Dwight Enys mai rămase puțin și, cu fața lui serioasă și tinerească, îi spuse doamnei Zacky ce să facă. Apoi îi luă mâna lui Keren și promise că va veni și în dimineața următoare.
Cu vocea ei dulce de contralto, Keren răspunse:
― Mulțumesc, domnule doctor Enys. Nu știam că poate fi cineva atât de bun.
El se îmbujoră ușor.
― Trebuie să fiu crud ca să fiu bun. Dar ați suportat foarte bine. În noaptea aceasta o să vă doară brațul. Vă rog să stați în pat! Dacă vă dați jos din pat, s-ar putea să faceți febră, și atunci e posibil să dureze mai mult vindecarea.
― Sunt sigură că o să-mi fie bine, spuse Keren. O să fac tot ce-mi spuneți.
― Foarte bine. Bună ziua. Bună ziua, doamnă Martin.