Plouase toată noaptea, dar pe la opt ziua începu să se însenineze, iar dinspre sud-vest sufla un vânt proaspăt și blând. Mark Daniel își petrecuse toată dimineața în grădină, dar la douăsprezece și jumătate intră să-și mănânce prânzul și să se pregătească să se ducă la mină. Keren făcuse o plăcintă cu ce găsise prin casă și căreia-i mai dăduse gust cu vreo două picioare de iepure pe care le cumpărase de la doamna Vigus.
O vreme mâncară fără să vorbească. Pentru Mark tăcerea era ceva obișnuit, dar la Keren însemna fie vreo nouă supărare, fie era bosumflată din cauza uneia mai vechi. O privi de mai multe ori în timp ce mâncau. Se strădui să găsească ceva de spus, ca să vadă în ce dispoziție e.
― Lucrurile se întâmplă prea repede ca să fie bine; primăvara parcă ar fi venit cu două luni mai devreme. Sper să nu mai fie ca anul trecut, îngheț sau vânt aspru.
Keren căscă.
― Păi, lasă că probabil o să mai vină ceva după ianuarie și februarie. N-am mai pomenit nicăieri așa un timp.
Acum îl învinovățea pe el pentru vreme, ca și când clima din Cornwall ar fi făcut parte din decepția grozavă pe care i-o provocase căsătoria.
― Din zi în zi ar trebui să iasă și puii de sturz, spuse el. Bănuiesc că or să clocească și-al doilea rând de ouă, așa de înaintată-i vremea.
Se lăsă din nou tăcerea.
― Mazărea și fasolea o să iasă și ele cu o lună mai devreme, adăugă Mark. Trebuie să-i mulțumim domnului căpitan Poldark pentru asta, că el ne-a dat semințele.
― Ar fi fost mai bine să-ți găsească ceva mai bun de muncă. Nu găsea nimic bun de spus despre familia Poldark.
― De ce? Am un filon la mina Wheal Leisure. Ce putea face mai mult?
― Da-i un filon sărac. Nu-ți aduce nici jumătate față de ce câștigai la mina Grambler.
― Filoanele cele mai bogate erau date deja, Keren. Unii ar zice că e vina mea că l-am acceptat, căci mi-a oferit muncă cu contract. Chiar ieri Paul spunea că are noroc că are de lucru.
― Of, Paul... zise Keren disprețuitor. Spune-mi și mie, ce face Zacky Martin? Lucrează pentru căpitanul Poldark, nu? Pun rămășag că nu muncește cât muncește un miner pentru câțiva șilingi pe săptămână. Zău așa, ăstora din familia Martin nu le-a mers niciodată în viața lor așa de bine. Zacky e tot timpul ba ici, ba dincolo, ba are chiar și un ponei. Ție de ce nu ți-a dat așa o slujbă?
― Zacky are mai multă carte decât mine, spuse Mark. Taică-său a arendat ceva pământ și l-a trimis la școală până la nouă ani. Toți de pe aici știu că Zacky e mai bun ca noi.
― Vorbește pentru tine! replică Keren ridicându-se de la masă. E ușor să înveți să scrii și să citești. Oricine poate să învețe dacă-și pune mintea. Zacky doar pare mai deștept, fiindcă voi, ăștilalți, sunteți puturoși și ignoranți.
― Vai de mine, da’ vorbesc pentru mine, mai spuse Mark liniștit. Știu foarte bine că și tu ești altfel, Keren. Ești mai deșteaptă decât Zacky și decât oricare altul. Și poate că oamenii de pe aici nu învață de lene, da’ poate că nu de lene. Trebuie să recunoști că e mai ușor să deprinzi lucruri la școală când ești puști decât când ești mare și ești singur și n-are cine să te învețe. Eu am fost ca ucenic la spălat minereu de când aveam șase ani. Când mă întorceam acasă de la muncă nu-mi ardea de învățat. De atunci muncesc fără întrerupere, mai puțin în zilele de sărbătoare. Poate că ar fi trebuit să învăț carte în loc să învăț să lupt, dar așa stau lucrurile. Și nu poți să zici că nu fac nimic în casă acum.
Keren strâmbă din nas.
― Nu zice nimeni că stai degeaba, Mark; dar câștigi prea puțin pentru cât trudești. Uite, până și cei din familia Vigus o duc mai bine decât noi – iar el nici măcar nu muncește.
― Nick Vigus e un hoțoman clevetitor, și din cauza lui a dat de bucluc tânărul Jim Carter. Doar nu vrei să-mi petrec tot timpul cu braconajul sau amestecând tot soiul de otrăvuri ieftine pe care să le vând drept gin, nu?
― Aș vrea să faci ceva mai mulți bani, spuse fata, vorbind însă cu glas ceva mai scăzut. Se dusese la ușa deschisă și se uita peste vale.
Mark își termină masa.
― N-ai mâncat mai nimic, spuse el. În felul ăsta n-o să mai ai putere deloc.
― Am destulă, răspunse Keren absent.
― Ca să nu mai spun că nu-i bine să risipești mâncarea.
― Ei, mănânc-o tu, replică ea.
Mark ezită, apoi fără grabă luă bucata de plăcintă pe care o lăsase ea și o puse înapoi în tavă.
― O să țină până mâine.
Ea privea plină de nerăbdare spre nord. Peste deal se vedeau niște siluete în mișcare.
― E timpul să pleci.
Rămase în picioare lângă ușă, urmărindu-l cum își pune bocancii grei și își trage surtucul grosolan de doc. După aceea veni la ușă, iar ea ieși ca să-l lase să treacă.
O privi: soarele arunca lumini în părul ei buclat, iar ochii negri poznași priveau în altă parte.
― Nu fi necăjită în legătură cu noi, Keren, spuse el cu blândețe. O să ne descurcăm, nu te teme! Vremurile astea grele n-or să țină o veșnicie, și curând o să fim iar pe picioare.
Își aplecă trupul masiv și o sărută pe gât. Apoi porni puțin cam țeapăn spre mină.
Îl urmări cum se îndepărtează. O să ne descurcăm, sigur, gândea ea. Dar unde-o să ajungem? Casa asta, copii, bătrânețe? O să fim iar pe picioarele noastre curând. Ca să ce? El să continue să coboare în mină, câștigând ba mai mult, ba mai puțin la nesfârșit, până când o să fie prea bătrân și olog ca bătrânii ăia de peste deal. După aia o să fie toată ziulica acasă, la fel ca ei; asta în timp ce eu o să cresc ultimul copil și o să fac munci mărunte pentru familia Poldark ca să mă descurc, cu greutate.
Era cazul cel mai fericit la care putea spera. Fusese o proastă să creadă că-l poate schimba. El nu voia să se schimbe. Fusese născut și crescut să fie miner, nu avea alt orizont decât să sape după cupru și cositor. Și deși era un muncitor bun și avea un meșteșug, nu avea nici priceperea, nici inițiativa de a se ridica chiar și în mină. Acum vedea totul limpede. Prin firea lui, el era ca o capră priponită la par, care nu putea să consume decât resursele pământului la care putea să ajungă. Iar ea se legase să rămână toată viața în acest cerc al lui...
I se umplură ochii de lacrimi. Se întoarse și intră în căsuță. Mark se străduise din greu să o aranjeze pe dinăuntru în lunile de iarnă, dar ea nu observă nimic. Se duse în grabă direct în camera lor de culcare și își schimbă rochia simplă de bumbac ripsat cu cea vișinie, transparentă și provocatoare, cu centură verde împletită. Apoi începu să-și pieptene părul.
Fu gata în zece minute: cu fața curată și pudrată, cu părul bogat lucios și plin de viață parcă, cu sandalele de la teatru pe picioarele goale.
Se strecură afară din casă și coborî dealul în fugă, până la albia secată a pârâului, o traversă și continuă să alerge pe malul celălalt, spre pădure. Curând, cu răsuflarea tăiată, era în fața ușii de la Gatehouse.
*
Îi deschise chiar Dwight Enys.
Știa că nu e bine, dar o scânteie îi luci în ochi când o văzu acolo, cu mâinile la spate și părul răvășit de vânt.
― Keren, ce te aduce la ora asta?
Ea aruncă o privire peste umăr.
― Pot să intru înainte să mă vadă toate babele și să înceapă să șușotească?
El ezită, apoi deschise ușa mai larg.
― Bone nu-i acasă.
― Știu. L-am văzut plecând devreme.
― Keren, o să-ți ruinezi reputația.
O luă înaintea lui pe holul întunecos și-l așteptă să deschidă ușa de la salon.
― De fiecare dată când îl văd mi se pare că e tot mai primitor, spuse ea.
Așa cum era construită, încăperea era lungă și îngustă, cu trei ferestre gotice înguste care dădeau spre deal, spre Mingoose. Stilul părea mai puțin medieval decât în celelalte încăperi, iar el o alesese să-i fie salon; pe jos era un covor turcesc de calitate; o mobilase cu câteva scaune vechi și confortabile și o bibliotecă. Era și singura încăpere cu un cămin bun: acum ardea un foc strașnic în el, căci Enys își pregătise ceva de mâncare la el.
― Când se întoarce Bone?
― A, nu așa repede. S-a dus să-l vadă pe taică-său care a avut un accident. Dar cum de l-ai văzut plecând?
― Pur și simplu l-am pândit, răspunse ea.
O privi cum îngenunchează acolo. Îl întrerupsese din citit. Nu era prima oară, nici măcar a cincea, deși brațul ei se făcuse bine de mult. Pe de o parte era nemulțumit, indignat, pe de altă parte, nu. Ochii lui savurau curba grațioasă a spatelui ei, ca un arc ușor încordat, gata în orice clipă să se destindă. Îi privi linia delicată a gâtului, culoarea flamboaiantă a rochiei. O plăcea cel mai mult în ea. (Se gândea că ea știe asta.) Dar, să vină azi aici, intenționat!
― Treaba asta trebuie să înceteze, Keren, spuse. Să vii aici...
Arcul se destinse brusc, iar ea își înălță privirile, întrerupându-l.
― Cum aș putea, Dwight? Cum aș putea? Aștept cu atâta nerăbdare să vin aici. Ce contează dacă mă vede lumea? Ce contează? Nu fac nimic rău. Nu-mi pasă de nimic altceva.
El fu surprins și puțin mișcat de patima din vocea ei. Se apropie de foc și rămase acolo, privind-o, cu o mână sprijinită de polița căminului.
― Până la urmă o să afle soțul tău. S-ar putea să nu-i placă deloc că vii aici.
― Și de ce nu? zise ea cu înverșunare. Este singura schimbare neînsemnată – și companie – de care mă bucur. E o schimbare față de oamenii obișnuiți care locuiesc pe aici. Nici unul dintre ei nu a fost mai departe de vreo trei kilometri de locul unde s-a născut. Sunt așa de înguști la minte și de mărunți. Nu se gândesc decât să muncească, să mănânce și să doarmă ca... ca animalele de povară. Pur și simplu nu văd mai departe de farul de la St. Ann. Nu sunt decât pe jumătate vii.
Dwight se întrebă la ce se așteptase atunci când se măritase cu un miner.
― Cred, spuse cu blândețe, că dacă te uiți mai bine, vei descoperi tot felul de lucruri bune la vecinii tăi – și chiar și la Mark – dacă și de el ești nemulțumită. Înguști la minte – sunt de acord –, dar sunt profunzi. Nu au milă pentru ceea ce depășește înțelegerea lor, dar altminteri sunt foarte loiali și buni, și cinstiți, și cu frica lui Dumnezeu, și curajoși. Am descoperit acest lucru în puținul timp de când sunt aici. Iartă-mă, Keren, dacă ți se pare că-ți țin o predică, dar încearcă, atunci când îi vezi, să-i vezi așa cum sunt. Încearcă să vezi viața așa cum o văd ei...
― Și să ajung ca ei.
― Deloc. Folosește-ți imaginația! Ca să-i înțelegi, nu e nevoie să ajungi ca ei. Critici lipsa lor de imaginație. Arată-le că tu ești altfel, că tu nu duci lipsă de imaginație. Eu cred că în general sunt niște oameni minunați, și mă înțeleg bine cu ei. Sigur, știu că am avantajul de a fi doctor...
― Și bărbat, adăugă ea. „Și în plus, unul foarte arătos“, își mai spuse în gând. Toate bune și frumoase, Dwight, dar tu nu ești căsătorit cu unul dintre ei. Și te acceptă pentru că ești mult deasupra lor. Eu nu-s nici cal, nici măgar. Sunt de-a lor, dar sunt o străină, și așa o să rămân toată viața. Dacă n-aș ști să citesc și să scriu, și dacă n-aș fi văzut lumea, poate că m-ar fi iertat cu timpul, dar așa, n-o vor face niciodată. Vor rămâne până la sfârșitul vieților lor înguști la minte și meschini. Scăpă un suspin ușor printre buzele strânse. Sunt așa de nefericită!
El se uită încruntat la cărțile lui.
― Păi... eu nu mă văd cu prea multă lume...
Ea se ridică plină de speranță.
― Atunci, pot să mai vin? Pot să rămân puțin? Nu găsești că e rău să vorbești cu mine? Zău că n-o să te plictisesc cu necazurile mele. Spune-mi ce faci acum, ce studiezi?
Dwight zâmbi.
― Nu-i nimic în cărțile acelea care să te intereseze. Eu...
― Mă interesează totul, Dwight. Zău că da. Pot să stau câteva ore azi? Mark abia a plecat la mină. Promit că nu o să vorbesc. N-o să-ți stau în cale. Pot să-ți pregătesc masa și să te ajut.
El zâmbi din nou, puțin trist. Știa din experiență ce înseamnă oferta asta; interesul plin de entuziasm față de preocupările lui, o receptivitate excesivă din partea ei, care se schimba treptat, într-un mod curios pur feminin, până când interesul lui va fi centrat asupra ei. Se mai întâmplase și altă dată. Și avea să se întâmple din nou azi. Nu-i păsa. De fapt, o parte din el aștepta cu nerăbdare acest lucru.
Trecuseră două ore și nimic din ce se așteptase să se întâmple nu se întâmplase.
Când venise ea, el se pregătea să alcătuiască un tabel cu cazurile de boli de plămâni pe care le tratase de la sosirea lui aici; tipul de boală – atât cât reușise să stabilească –, tratamentul prescris și rezultatele obținute. Și toate acestea o interesaseră. Notase amănuntele cum i le dictase el; drept urmare, reușise să termine o treabă de trei ore în numai jumătate din timp.
Nu avea experiență la scris, dar era mare, clar și citeț. Părea să priceapă iute tot ce spunea el, chiar și atunci când erau termeni medicali.
Când terminară, el spuse:
― Mi-ai fost de un real ajutor azi, Keren. Îți sunt recunoscător pentru asta. E frumos din partea ta că ai stat tot timpul ăsta, răbdătoare, cu toate rapoartele mele plicticoase.
Și, pentru prima oară, ea nu reacționă și nu se entuziasmă la cuvintele lui de laudă. Citea ceea ce scrisese, iar chipul ei drăgălaș și expresiv era serios și concentrat.
― Apa asta rece, zise. Ce înseamnă, Dwight? Uite: pentru omul ăsta, Kempthorne, nu ai prescris nimic altceva decât apă rece și lapte de capră. Cum o să-l ajute asta? Îi e greu omului când nu-i prescrii absolut nimic.
― O, ba i-am pregătit niște pastile, spuse Dwight. Doar ca să se simtă el mai bine, dar sunt făcute din făină și apă, coapte bine.
― Păi, și de ce nu-l tratezi? Ți-a făcut ceva rău?
Enys zâmbi și veni lângă ea.
― Ambii plămâni sunt afectați la vârf, dar încă nu e grav. L-am pus pe un regim foarte sever, dacă o să vrea să-l urmeze: să facă o plimbare de șase kilometri pe zi, să bea lapte de capră la masă, când îl găsește, să doarmă în aer liber când e frumos afară. Eu am niște idei ciudate despre unele lucruri legate de medicină, Keren. Dar el este unul dintre cazurile cele mai fericite de până acum și se recuperează. Sunt sigur că este mult mai bine decât dacă i-aș fi prescris tratament cu lipitori și vomitive și altele.
Părul ei îi mângâia obrazul. Întoarse capul și-l privi, cu buzele pline și roșii ușor întredeschise, lăsând să i se vadă dinții albi strălucitori.
― Oh, Dwight! spuse.
El puse mâna peste mâna ei. Mâna lui era cam nesigură.
― De ce vii aici? o întrebă deodată, ferindu-și ochii, parcă rușinat.
Se răsuci spre el, fără să-și tragă mâna.
― O, Dwight, îmi pare rău!
― Ba nu. Știi bine că nu-ți pare rău.
― Nu, recunoscu ea. Nu-mi pare. Nu mi-ar putea părea rău niciodată.
― Atunci de ce zici asta?
― Nu-mi pare rău decât dacă nu mă placi.
El răspunse, țintuind-o cu privirea, ca și cum n-ar fi auzit:
― Nu... nu asta.
Își puse mâinile pe umerii ei, se aplecă și o sărută. Ea se aplecă puțin spre el, iar el o sărută din nou. Apoi se desprinse de ea.
Îl urmări ducându-se la fereastră. Fusese un sărut de băiețandru, blând și sincer. „Ce om ciudat“, se gândi Keren. Terminase facultatea de medicină, era un învățat, plin de idei noi; se ducea prin toate casele, vorbea cu autoritate, făcea operații, punea la loc brațe rupte, trata febra, le ajuta pe femei la naștere. Dar în ce privește propria lui viață, când venea vorba despre lucruri delicate cum ar fi dragostea, era nepriceput și timid.
Gândul acesta îi făcu mai multă plăcere decât sărutul în sine, iar implicațiile sărutului mai mult decât amândouă la un loc. Cu privirea ațintită pe spinarea lui, ezită, neștiind ce să facă. Tăceau amândoi. Din această clipă totul era nou între ei: nimic nu le arăta încotro s-o apuce, nu exista un drum bătut pe care să-l urmeze.
Totul era nou și totul se schimbase. Dar o vorbă greșită sau un gest nepotrivit ar putea strica totul, ducând lucrurile înapoi, mult mai departe decât înainte. Momentul acesta ar fi putut să ducă la lucruri extraordinare. Sau ar putea duce într-un punct mort sau distruge o prietenie. Toate simțurile o îndemnau să continue, să profite de clipa asta care s-ar fi putut să nu se repete multe luni de-acum, sau poate niciodată. De obicei Bone era pe aproape, fluierând sau făcând zgomot. Se gândi că acum, cu toată emoția, cu izolarea, nu mai exista nici o piedică.
Dar, cu o ciudată intuiție, înțelese că, dacă ar fi făcut asta, dacă totul s-ar fi petrecut sub impulsul momentului, s-ar fi putut ca el să regrete imediat, s-ar fi putut să ajungă s-o urască sau s-o disprețuiască ca pe o femeie oarecare care l-a împins în păcat; în timp ce, dacă ar fi avut timp să se gândească la toată situația, dacă ar fi lăsat ca dorința să se trezească încet în el, atunci n-ar mai fi putut să o învinovățească pe ea. Ar fi pe de-a-ntregul hotărârea lui, și poate că nici nu și-ar dori vreodată să o schimbe.
În plus, în felul ăsta, s-ar putea întâmpla orice.
Se apropie încet și rămase lângă el la fereastră. Chipul lui era încordat, ca și când n-ar fi fost deloc stăpân pe el.
Îi atinse mâna.
― Sunt foarte mândră de tine, șopti ea, amintindu-și un vers din Elfrida; apoi se întoarse și ieși din încăpere.